Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Camerlengo cântări pentru o clipă cuvintele comandantului, apoi se întoarse şi l aţinti pe Langdon cu o privire atât de grea, încât profesorul simţi că nu mai are aer:

— Domnule Langdon, mi am petrecut întreaga viaţă în sânul Bisericii Catolice. Cunosc bine datele despre Illuminati... şi legen­da simbolurilor înfierate. Totuşi, trebuie să vă previn că sunt un om al prezentului. Creştinătatea are destui duşmani reali, fără a mai fi nevoie să reînvie fantomele trecutului.

— Simbolul este autentic, replică Langdon, poate pe un ton puţin prea defensiv, şi roti faxul în faţa şambelanului.

Văzând simetria perfectă, acesta rămase tăcut.

— Nici chiar computerele moderne, adăugă profesorul, nu au reuşit să creeze o ambigramă simetrică a acestui cuvânt.

Camerlengo îşi încrucişă mâinile şi păstră din nou tăcerea o vreme:

— Illuminati au dispărut, spuse în cele din urmă. Acum mult timp. Aceasta este realitatea istorică.

Langdon încuviinţă:

— Ieri aş fi fost de acord cu dumneavoastră.

— Ieri?

— Înainte de evenimentele petrecute azi. Cred că Illuminati au ieşit la suprafaţă pentru a şi duce la îndeplinire un vechi legământ.

— Iertaţi mă, vă rog. Cunoştinţele mele despre istorie scârţâie puţin. Despre ce legământ vorbiţi?

Langdon trase adânc aer în piept:

— Distrugerea Cetăţii Vaticanului.

— Distrugerea Vaticanului? repetă şambelanul, părând mai de­grabă nedumerit decât înspăimântat. Dar aşa ceva ar fi imposibil!

Vittoria clătină din cap:

— Mi e teamă că mai avem şi alte veşti rele.

40
— Este adevărat? întrebă şambelanul, privind uimit când la Vittoria, când la Olivetti.

— Signore, interveni acesta, recunosc că există aici un fel de dis­pozitiv. Este vizibil pe unul dintre monitoarele noastre, dar în ceea ce priveşte afirmaţiile doamnei Vetra despre forţa distructivă a acelei substanţe, pur şi simplu nu pot...

— Aşteaptă o clipă, îl întrerupse preotul. Adică puteţi vedea lucrul acela?

— Da, signore. Prin camera mobilă numărul 86.

— Şi atunci, de ce nu l aţi recuperat?

— Ar fi foarte dificil, signore.

Olivetti îşi menţinu postura rigidă în vreme ce i explică şambe­lanului situaţia.

Camerlengo ascultă în tăcere, iar Vittoria aproape că i simţea cum creşte îngrijorarea.

— Sunteţi sigur că obiectul se află în interiorul Vaticanului? Poate că cineva a scos o din complex şi transmite din altă parte.

— Imposibil, răspunse Olivetti. Zidurile exterioare sunt ecranate electro­nic pentru protejarea comunicărilor din interior. Semnalul nu poate proveni decât din interior; altfel nu l am recepţiona.

— Şi, presupun, interveni camerlengo, că acum căutaţi această cameră dispărută cu toate forţele de care dispuneţi.

Comandantul clătină din cap:

— Nu, signore. Localizarea camerei ar putea dura sute de ore de muncă. În prezent avem alte probleme de securitate şi, cu tot respectul pe care i l datorez doamnei Vetra, picătura de lichid despre care vorbeşte este foarte mică. Nu poate avea forţa explozivă pe care o pretinde dumneaei.

Răbdarea Vittoriei ajunsese la limită:

— Picătura aceea este suficientă pentru a nimici întreaga Cetate a Vaticanului! N aţi ascultat nici un cuvânt din ce v am spus?

— Doamnă, replică Olivetti cu o răceală de oţel în glas, am o bogată experienţă în domeniul explozibililor.

— Experienţa dumneavoastră este rămasă în urmă! În ciuda aspectului meu exterior, care văd că vă deranjează, lucrez ca fizician principal la cea mai de seamă instituţie de cercetări sub atomice a lumii. Eu însămi am conceput conteinerul care împiedică Eşantionul de antimaterie să explodeze chiar în acest moment. Şi vă previn că, dacă nu găsiţi acel recipient în următoarele şase ore, paznicii dumneavoastră nu vor mai avea ce păzi aici, decât o gaură mare în pământ!

Olivetti se răsuci spre camerlengo, cu ochii scânteind de furie:

— Signore, conştiinţa nu mi permite să mai accept aşa ceva. Timpul dumneavoastră este irosit de nişte farsori. Illuminati?! O picătură ce ne va distruge pe toţi?!

— Basta!

Şambelanul rostise cuvântul cu voce joasă, şi totuşi acesta părea să mai zăbovească încă în cameră. După un moment de tăcere, preotul continuă:

— Periculos sau nu, Illuminati sau nu, lucrul acela, indiferent ce o fi el, n ar trebui să se afle în interiorul Vaticanului... cu atât mai mult în preajma conclavului. Vreau să l găsiţi şi să l îndepărtaţi! Organi­zaţi imediat căutările!

Comandantul însă insistă:

— Signore, chiar dacă aş folosi toţi oamenii de care dispun, ar putea dura zile întregi pentru a găsi camera lipsă. De asemenea, după ce am vorbit iniţial cu doamna Vetra, mi am trimis unul dintre subordonaţi să consulte cel mai avansat ghid de balistică pe care îl avem, pentru a vedea ce spune acesta despre o substanţă numită antimaterie. Nu a găsit însă nici o menţiune. Nici una.

„Prostănac încrezut! îşi zise Victoria. Un ghid de balistică? Într o enciclopedie ai încercat? La litera A!” Olivetti încă mai vorbea:

— Signore, dacă sugeraţi o cercetare amănunţită a întregului complex al Vaticanului, trebuie să obiectez.

— Comandante, replică şambelanul cu mânie în glas. Îţi amintesc că atunci când mi te adresezi mie, te adresezi, de fapt, funcţiei pe care o repre­zint. Îmi dau seama că nu mi iei poziţia în serios, şi totuşi, conform legii, eu conduc aici. Iar dacă nu greşesc, cardinalii se află în siguranţă în Capela Sixtină, astfel încât problemele de securitate vor fi minime până la începerea conclavului. Nu înţeleg totuşi de ce ezitaţi să căutaţi acel dispozitiv. Dacă nu v aş cunoaşte, aş putea crede că puneţi conclavul în pericol în mod inten­ţionat.

Olivetti îl privi furibund:

— Cum îndrăzniţi!? L am servit pe papă timp de doisprezece ani! Şi pe papa dinaintea lui alţi paisprezece! Din 1483 Garda Elveţiană a...

Staţia de emisie recepţie pe care o avea la centură începu să hârâie sonor, întrerupându l:

— Comandante?

Olivetti apăsă scurt o tastă:

— Sono occupato! Cosa vuoi?!⁸

— Scusi, continuă vocea. Vă sun din biroul de comunicaţii. Am conside­rat că trebuie să vă informez: am primit o ameninţare cu bombă.

Olivetti nu părea câtuşi de puţin îngrijorat.

— Păi, ocupaţi vă! Urmaţi procedura obişnuită.

— Aşa am făcut, domnule, dar apelantul... Nu v aş fi deranjat, domnule comandant, dar cel care ne a sunat a menţionat substanţa pe care mi aţi spus s o caut în ghid. Antimateria.

Cei din încăpere schimbară priviri înmărmurite.

— A menţionat... ce? bâlbâi Olivetti.

— Antimateria, domnule. În timp ce încercam să identificăm locul apelului, am mai făcut câteva cercetări. Informaţiile despre antimaterie sunt... hm, sincer, sunt îngrijorătoare.

— Parcă spuneai că ghidul de balistică nu menţionează acea substanţă.

— Am găsit ceva pe Internet. „Aleluia!” îşi zise Vittoria.

— Substanţa pare a fi foarte explozivă, continuă subordonatul lui Olivetti. Este greu de crezut că această informaţie este corectă, însă se spune aici că, la cantităţi egale, antimateria are o încărcătură explozivă de aproximativ o sută de ori mai mare decât cea a unui focos nuclear.

Comandantul se încovoie; parcă vedeai un munte prăbuşindu se. Senti­mentul de triumf al Victoriei dispăru instantaneu sub privirea în­grozită a şambelanului.

— Aţi localizat apelul? se bâlbâi Olivetti.

— N am reuşit. E un celular puternic încriptat. Liniile SAT sunt interschimbate, astfel că triangulaţia a fost eliminată. Semnăturile IF suge­rează că apelantul se află undeva, în Roma, dar nu avem cum să aflăm mai multe.

— A făcut vreo cerere? întrebă comandantul, cu voce moale.

— Nu, domnule. Doar ne a avertizat că în interiorul complexului se află ascunsă acea antimaterie. Părea surprins că nu ştiam încă. M a întrebat dacă am văzut o deja. Dumneavoastră mi aţi spus despre antimaterie, aşa că am decis să vă anunţ.

— Ai procedat corect. Cobor într un minut. Anunţă mă imediat dacă sună din nou.

Urmă un scurt moment de pauză, apoi soldatul reluă în aparat:

— Apelantul e încă pe fir, domnule.

Olivetti arăta de parcă tocmai ar fi fost electrocutat.

— Adică linia e încă deschisă?

— Da, domnule. Încercăm de zece minute să localizăm apelul, dar nu obţinem decât indicii vagi. Probabil ştie că nu l putem iden­tifica, fiindcă refuză să închidă înainte de a vorbi cu il camerlengo.

— Fă mi legătura, interveni şambelanul. Acum!

Olivetti se întoarse spre el:

— Părinte, nu! Un negociator specializat al Gărzii Elveţiene este mult mai indicat pentru această sarcină.

— Acum!

Comandantul dădu ordinele necesare.

După o clipă, telefonul de pe biroul şambelanului Ventresca începu să sune. Preotul apăsă rapid tasta pentru teleconferinţe:

— Pentru numele lui Dumnezeu, cine te crezi?

41
Vocea care răsună din difuzorul telefonului era rece, metalică, debordând de aroganţă. Toţi cei din încăpere ascultau atenţi. Langdon încercă să i iden­tifice accentul. „Din Orientul Mijlociu, poate?”

— Sunt mesagerul unei vechi confrerii, anunţă vocea, într o cadenţă stranie. O confrerie pe care aţi nedreptăţit o vreme de se­cole. Sunt mesa­gerul Frăţiei Illuminati.

Langdon simţi cum muşchii i se contractă, în vreme ce ultimele dubii i se spulberau. Pentru o frântură de secundă puse stăpânire pe el aceeaşi combi­naţie de emoţie, incitare şi spaimă brută care îl copleşise dimineaţă, când văzuse pentru prima dată ambigrama.

— Ce vrei? întrebă camerlengo.

— Sunt reprezentantul oamenilor de ştiinţă. Oameni care, ca şi voi, caută răspunsuri. Răspunsuri referitoare la destinul omului, la rolul şi la creatorul lui.

— Oricine ai fi, îl întrerupse şambelanul, eu...

— Silenzio! Ai face mai bine să asculţi. De două mii de ani Biserica voastră a dominat această căutare a adevărului. V aţi strivit opoziţia sub minciuni şi profeţii întunecate. Aţi manipulat adevărul pentru a servi scopu­rilor voastre, i aţi asasinat pe cei ale căror descoperiri vă contraziceau pla­nurile. Sunteţi surprinşi cumva că aţi devenit acum ţinta oamenilor ilumi-naţi din în­treaga lume?

— Oamenii iluminaţi nu recurg la şantaj pentru a şi susţine cauza.

— Şantaj?! Cel de la telefon izbucni în râs. Ăsta nu e şantaj! Nimicirea Vaticanului nu este negociabilă. Am aşteptat patru sute de ani ziua asta. La miezul nopţii, cetatea voastră va fi distrusă. Nu puteţi face nimic pentru a împiedica acest lucru.

Olivetti se repezi la microfonul telefonului:

— Accesul în oraş e imposibil! N aveaţi cum să fi amplasat explozibil aici!

— Vorbele tale sunt pline de credinţa ignorantă a unui membru al Gărzii Elveţiene. Eşti, poate, vreunul dintre ofiţeri? Cu certitudine tre­buie să ştii că în decursul secolelor Illuminati s au infiltrat în cele mai elitiste organizaţii de pe glob! Chiar crezi că Vaticanul este imun?

„Iisuse, îşi spuse Langdon, au un om înăuntru!” Nu mai era câtuşi de puţin un secret că infiltrarea constituia principala armă şi specialitate a confreriei; Illuminati pătrunseseră în rândurile maso­nilor, în interiorul marilor reţele bancare, în organismele guverna­mentale. Churchill însuşi declarase odată în faţa reporterilor că, dacă spionii englezi ar fi reuşit să se infiltreze în armata nazistă în măsura în care o făcuseră Illuminati în Parlamentul Britanic, războiul s ar fi încheiat în mai puţin de o lună.

— Asta nu i decât o cacealma nu prea reuşită! izbucni Olivetti. Este imposibil ca influenţa voastră să fie atât de puternică.

— De ce? Fiindcă Garda Elveţiană veghează? Fiindcă păzeşte toate colţişoarele lumii voastre închise? Dar ce aveţi de zis despre cei din Garda Elveţiană? Nu sunt şi ei oameni? Chiar credeţi că sunt gata să şi dea viaţa pentru povestea cu tipul care mergea pe apă? Cum altfel credeţi că a ajuns conteinerul acela în cetatea voastră? Şi cum v au dispărut în după amiaza asta patru dintre cele mai preţioase bunuri pe care le aveţi?

— Patru bunuri? lătră Olivetti. Ce vrei să spui?

— Unu, doi, trei, patru. Încă nu le aţi simţit lipsa?

— Ce naiba tot vorbeşti acolo...?

Dar Olivetti îşi înghiţi brusc restul cuvintelor şi căscă ochii mari, de parcă ar fi primit un pumn în plex.

— Ţi a căzut fisa! replică apelantul. Să ţi citesc numele lor?

— Ce se întâmplă aici? întrebă camerlengo, privind nedumerit în jur.

Insul de la telefon râse:

— Ofiţerul nu te a informat încă? Ce păcătos! Dar nu mă sur­prinde. Cu atâta orgoliu pe capul lui! Îmi închipui ce ruşine i e să ţi spună adevărul... că patru dintre cardinalii pe care a jurat să i apere au dispărut...

— De unde ai această informaţie? izbucni Olivetti.

— Camerlengo, rânji apelantul, întreabă ţi comandantul dacă toţi cardinalii sunt prezenţi în Capela Sixtină.

Şambelanul se întoarse spre Olivetti, ochii săi verzi cerând o explicaţie:

— Signore, şopti acesta la urechea preotului, este adevărat că patru dintre cardinali nu au ajuns încă în Capela Sixtină, dar nu tre­buie să vă alarmaţi. Toţi au fost prezenţi de dimineaţă în sala de recepţie şi deci ştim că se află în siguranţă, în Cetatea Vaticanului. Chiar dumneavoastră aţi luat ceaiul cu ei, cu numai câteva ore în urmă. Pur şi simplu au întârziat la reuniunea dinaintea conclavului. Îi căutăm, dar sunt sigur că au pierdut noţiunea timpului şi sunt pe undeva, admirând operele de artă.

— Admirând operele de artă? Orice urmă de calm pierise din glasul şambelanului: Locul lor era în capelă încă de acum mai bine de o oră!

Langdon îi aruncă Vittoriei o privire uimită. „Cardinali lipsă? Deci, pe aceştia îi căutau ei acolo, jos?!”

— Poate că inventarul nostru vă va convinge, reluă individul de la telefon. Avem aşa: cardinalul Lamassé din Paris, cardinalul Guidera de la Barcelona, cardinalul Ebner din Frankfurt...

Olivetti părea că se face tot mai mic, cu fiecare nume rostit. Apelantul făcu o pauză, ca şi când s ar fi delectat cu savoarea ultimului nume.

— Iar din Italia... cardinalul Baggia.

Şambelanul se înmuie ca pânzele unei corăbii pe o mare fără vânt. Clătinându se, se lăsă în scaunul din spatele biroului.

— I preferiti, şopti stins. Cei patru favoriţi... inclusiv Baggia... cel mai probabil succesor al suveranului pontif... Cum e posibil?

Langdon citise destul despre alegerile papale moderne pen­tru a înţelege disperarea din ochii şambelanului. Deşi în mod teoretic oricare dintre cardinalii cu vârsta sub optzeci de ani ar putea deveni papă, doar câţiva dintre aceştia aveau prestanţa necesară pentru a obţine majoritatea de două treimi în lupta fe­roce a voturilor. Aceştia erau numiţi i preferiti. Iar acum dispă­ruseră cu toţii!

Fruntea şambelanului lucea de sudoare:

— Ce intenţii ai cu aceşti oameni?

— Ce intenţii crezi că am? Doar sunt un descendent al Hassassin ului.

Langdon simţi un fior; cunoştea bine acest nume. În cursul ani­lor Biserica îşi făcuse câţiva duşmani de moarte, iar printre aceştia se afla Hassassin, Cavalerii Templieri care fuseseră ori vânaţi, ori trădaţi de Vatican.

— Eliberează i pe cardinali, spuse camerlengo. Nu ţi e suficientă ameninţarea de a distruge Cetatea lui Dumnezeu?

— Uită i pe cardinali. Ei sunt deja pierduţi. Fii sigur însă că moartea lor va rămâne în amintire... În amintirea a milioane de oameni. Visul fiecărui martir! O să fac din ei nişte stele ale pre­sei. Unul câte unul. Ce rost are să schimbi lumea, dacă lumea nu se uită? Uciderile publice au ceva senzaţional în ele, nu i aşa? Voi aţi demonstrat asta cu mult timp în urmă... Inchiziţia, tortu­rarea Cavalerilor Templieri, cruciadele... Şi, desigur, la purga. Il camer­lengo amuţise.

— Nu ţi aminteşti de la purga? Bineînţeles că nu, tu eşti doar un copil! Preoţii nu sunt istorici pricepuţi, oricum. Nu cumva fiindcă istoria îi face să se ruşineze?

— La purga, se pomeni Langdon rostind cu voce tare. O mie şase sute şaizeci şi opt. Biserica a înfierat patru savanţi Illuminati cu simbolul crucii. Pentru a i curăţa de păcate.

— Cine a vorbit? întrebă vocea de la telefon, părând mai mult intrigată decât îngrijorată. Cine se mai află acolo?

— Numele meu nu este important, spuse Langdon, încercând să şi alunge tremurai din voce.

Se simţea nedumerit şi derutat vorbind cu un Illuminati în viaţă... de parcă ar fi discutat pe viu cu George Washington.

— Sunt un om de ştiinţă care a studiat istoria confreriei din care faci parte, adăugă el.

— Superb! răspunse celălalt. Sunt fericit că mai există oameni în viaţă care îşi amintesc despre crimele comise împotriva noastră.

— Cei mai mulţi dintre noi vă considerau dispăruţi.

— O eroare pe care frăţia a promovat o cu susţinute eforturi. Ce altceva mai ştii despre la purga?

Langdon ezită. „Ce altceva mai ştiu? Că toată situaţia de acum e o nebunie, asta ştiu!”

— După ce au fost înfieraţi, cei patru savanţi au fost ucişi, iar trupurile lor au fost lăsate să putrezească în locuri publice din Roma, ca un avertisment pentru cei care ar mai fi dorit să se alăture confreriei.

— Exact. Iar noi vom face la fel. Qui pro quo. Consideraţi o o răzbunare simbolică pentru asasinarea fraţilor noştri. Cei patru car­dinali ai voştri vor muri, câte unul în fiecare oră, începând cu ora opt. Până la miezul nopţii, lumea întreagă se va fi cutremurat.

Langdon se apropie de telefon:

— Chiar intenţionaţi să i înfieraţi şi să i ucideţi pe cei patru?

— Istoria se repetă, nu i aşa? Desigur, noi vom da dovadă de ceva mai multă eleganţă şi îndrăzneală decât Biserica. Voi obişnuiaţi să ucideţi pe ascuns, aruncând cadavrele când nu se uita nimeni. Atâta laşitate!

— Ce vrei să spui? întrebă Langdon. Că îi veţi înfiera şi ucide în public?

— Exact! Numai că... depinde ce înţelegi prin „public”. Văd că azi puţini oameni mai vin la biserică.

Langdon înţelese:

— Îi veţi ucide în biserici?

— Ca un gest de amabilitate. Aşa Dumnezeu le va putea trimite sufletele în rai mai repede. Mi se pare just. Fireşte, presa se va bucura şi ea de spectacol, îmi închipui.

— E o cacealma! interveni Olivetti, cu vocea din nou calmă. Nu poţi ucide un om în biserică, aşteptându te să scapi cu faţa curată pe urmă.

— Cacealma? Ne mişcăm printre gărzile voastre elveţiene aidoma unor fantome, răpim patru cardinali din cetatea voastră atât de bine păzită, amplasăm un dispozitiv letal în inima celui mai sfânt dintre templele voastre şi voi credeţi că asta e o caceal­ma?! Când vom începe să ucidem şi victimele vor fi găsite, presa va da năvală. Până la miezul nopţii toată lumea va afla despre cauza Illuminati.

— Şi dacă amplasăm forţe de ordine în toate bisericile? replică Olivetti.

Individul râse:

— Mi e teamă că natura prolifică a religiei voastre va face imposibilă o astfel de misiune. Ai mai ţinut socoteala în ultima vreme? Sunt peste patru sute de biserici catolice în Roma. Catedrale, biserici, tabernacole, abaţii, mânăstiri, schituri, şcoli parohiale...

Duritatea de pe chipul lui Olivetti persista.

— Peste nouăzeci de minute începe, reluă omul cu un ton de finalitate în glas. Unul la fiecare oră. O progresie matematică a morţii. Acum trebuie să plec.

— Aşteaptă! ceru Langdon. Spune mi despre simbolurile cu care intenţionaţi să i înfieraţi pe cei patru.

Ucigaşul părea amuzat:

— Presupun că ştii deja care vor fi aceste simboluri. Sau eşti cumva vreun sceptic? Dar le vei vedea curând — ca o dovadă că vechile legende sunt adevărate.

Langdon îşi simţea capul învârtindu se; ştia exact ce voia să spună individul. Îşi aminti de arsura de pe pieptul lui Leonardo Vetra. Tradiţia Illuminati menţiona cinci simboluri. „Au mai rămas patru simboluri şi avem patru cardinali lipsă.”

— Am jurat, interveni şambelanul, să aduc un nou papă în seara asta. Am jurat în faţa lui Dumnezeu.

— Camerlengo, se auzi vocea apelantului, lumea nu are nevoie de un nou papă. După miezul nopţii, acesta nu va mai avea ce să păstorească, decât un morman de ruine. Biserica Catolică e termi­nată. Dominaţia voastră asupra lumii a luat sfârşit.

În încăpere domni tăcerea pentru câteva clipe. Şambelanul părea cuprins de o tristeţe sinceră:

— Te înşeli. Biserica înseamnă mai mult decât piatră şi mortar. Nu poţi şterge pur şi simplu două mii de ani de credinţă... indife­rent despre ce credinţă este vorba. Nu poţi zdrobi credinţa, distrugând doar manifestările ei pământeşti. Biserica Catolică va supra­vieţui cu sau fără cetatea Vaticanului.

— O minciună nobilă. Dar nu e decât o minciună. Amândoi ştim adevă­rul. Ia spune mi, de ce este Vaticanul o fortăreaţă?

— Oamenii Domnului trăiesc într o lume periculoasă.

— Dar cât de tânăr eşti? Vaticanul e o cetate fortificată, fiindcă jumătate din averea Bisericii Catolice este adăpostită între zidu­rile sale — picturi rare, sculpturi, giuvaeruri nepreţuite, cărţi de valoare... Apoi mai sunt lingourile de aur şi documentele imobi­liare din seifurile Băncii Vaticanului... Estimări din interior ci­frează valoarea activelor voastre la 48,5 miliarde de dolari. Ce mai cuib pe care staţi! Mâine totul va fi cenuşă. Active lichidate. Veţi fi faliţi! Nici măcar oamenii în sutană nu pot accepta să muncească pe gratis.

Veridicitatea acestor afirmaţii părea să se oglindească în privi­rile şocate ale comandantului şi ale şambelanului. Langdon nu ştia ce anume e mai uluitor — că Biserica Catolică avea atâţia bani sau că Illuminati aflaseră despre ei.