Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Il camerlengo suspină adânc:

— Credinţa, nu banii constituie coloana vertebrala a acestei biserici.

— Alte minciuni! Anul trecut aţi cheltuit 183 de milioane de dolari în încercarea de a vă susţine diocezele din lumea întreagă. Participarea la slujbele religioase a înregistrat un minimum abso­lut, scăzând cu patruzeci şi şase de procente în ultimul deceniu. Donaţiile sunt pe jumătate din cât erau cu numai şapte ani în urmă. Tot mai puţini băieţi vin să urmeze cursurile seminariilor. Deşi nu vreţi să recunoaşteţi, Biserica voastră moare. Conside­raţi asta o şansă de a se stinge cu un bum!

Olivetti făcu un pas înainte. Avea acum un aer mai puţin com­bativ, de parcă ar fi realizat, în sfârşit, realitatea cu care se confrun­ta. Părea un om care caută cu disperare o ieşire. Orice ieşire:

— Şi dacă o parte din lingourile acelea ar veni să finanţeze cauza voas-tră?

— Nu ne insulta pe amândoi!

— Avem bani.

— Şi noi. Mai mulţi decât îţi poţi închipui.

Langdon îşi aminti despre presupusele comori ale confreriei — vechile averi ale masonilor bavarezi, ale clanurilor Rothschild, Bilderberger, legen­darul diamant Illuminati...

— I preferiti, interveni şambelanul rugător, schimbând subiectul. Cruţă i. Sunt bătrâni. Sunt...

— Sunt fecioarele sacrificate! râse necunoscutul. Spune mi chiar crezi că sunt virgini? Vor chelălăi mieluşeii când vor fi ucişi? Sacrifici vergini nell' altare di scienza.

Şambelanul rămase tăcut multă vreme:

— Sunt oameni credincioşi, răspunse el, în cele din urmă. Nu se tem de moarte.

Individul rânji:

— Şi Leonardo Vetra era un om credincios şi totuşi am văzut frica în ochii lui, noaptea trecută. O frică pe care am exterminat o.

Vittoria, care tăcuse până în acel moment, ţâşni deodată în picioare, cu trupul încordat de ură:

— A sino! Era tatăl meu!

Un chicot răzbătu din telefon:

— Tatăl tău? Dar ce i asta? Vetra avea o fiică? Ar trebui să ştii că tăticuţul tău a scâncit la sfârşit ca un ţânc. Jalnic! Un individ patetic!

Vittoria se trase înapoi, ca izbită de cuvintele asasinului. Langdon se îndreptă spre ea, dar tânăra îşi regăsi echilibrul şi îşi aţinti ochii întunecaţi asupra telefonului:

— Jur pe viaţa mea că, înainte de ivirea zorilor, te voi găsi. Vocea i se ascuţi, ca o rază laser: Iar când te voi găsi...

Hassassin ul izbucni într un râs grosolan:

— O femeie de spirit! Sunt excitat. Poate că, înainte de finele acestei nopţi, te voi găsi eu. Iar când te voi găsi...

Cuvintele străpunseseră aerul ca o lamă. Apoi legătura se întrerupse.


42
Cardinalul Mortati era lac de sudoare în roba sa neagră. Nu numai că în Capela Sixtină era deja cald ca într o saună, dar mai rămăseseră doar douăzeci de minute până la deschiderea con­clavului şi încă nu avea nici o veste despre cei patru cardinali care lipseau. În absenţa lor, şoaptele de nedumerire schimbate de ceilalţi prelaţi între ei se transformaseră în îngrijorare vădită.

Mortati nu şi putea imagina unde ar putea fi chiulangiii. „Cu il camer­lengo, poate?” Ştia că şambelanul se întreţinuse cu cei patru la un ceai intim în cursul după amiezei, dar asta fu­sese cu câteva ore în urmă. „Să fie oare bolnavi? Au mâncat ceva ce nu le a priit?” Mortati se cam îndoia. Chiar aflaţi pe patul de moarte, i preferizi ar fi făcut tot posibilul pentru a fi aici. Şansa de a fi ales pontif suprem i se oferea unui cardinal doar o dată în viaţă — iar în cele mai multe cazuri niciodată — iar legile Vaticanului spuneau că, pen­tru a fi eligibil, un cardi­nal trebuia neapărat să se afle în interiorul Cape­lei Sixtine în momentul votului.

Deşi aceştia erau cei patru preferiti, puţini cardinali mai aveau dubii în privinţa celui ce avea să devină următorul papă. În ultimele cincisprezece zile se înregistrase o veritabilă avalanşă de faxuri şi telefoane în care se discuta problema potenţialilor candidaţi. Aşa cum era obiceiul, fuseseră aleşi patru prelaţi preferaţi, fiecare din­tre aceştia îndeplinind cerinţele tradiţionale de eligibilitate: să fie vorbitor de italiană, spaniolă şi engleză. Să nu aibă secrete ci un trecut fără pată. Să aibă o vârstă cuprinsă între şaizeci şi cinci şi optzeci de ani.

Ca de obicei, unul dintre preferiti se detaşase de ceilalţi trei în opiniile colegiului elector. Acesta era cardinalul Aldo Baggia, din Milano. Trecutul său personal şi religios nepătat, combinat cu excelenta stăpânire a limbilor străine şi cu abilitatea de a transmite mesajul spiritual îi conferise calitatea de favorit.

„Dar unde naiba este acum?” se întrebă Mortati.

Venerabilul prelat era iritat de absenţa celor patru în primul rând fiindcă lui îi revenise sarcina de a conduce lucrările conclavului. Cu o săptămână în urmă, Colegiul Cardinalilor îl alesese în unani­mitate pentru funcţia de Mare Elector — maestrul de ceremonii al conclavului. Deşi şambelanul ocupa în acest moment cea mai înaltă treaptă în cadrul Bisericii, acesta era doar un preot şi nu cunoştea bine complexitatea procesului electiv, astfel că se impusese ale­gerea unui cardinal care să conducă ceremonia din interiorul Capelei Sixtine.

Cardinalii glumeau adesea spunând că a fi ales Mare Elector era cea mai crudă onoare a creştinătăţii. Cel care primea această respon­sabilitate pierdea dreptul de a mai candida la alegerile respective şi, totodată, era obligat să petreacă mult timp în zilele dinaintea con­clavului, studiind Universi Dominici Gregis pentru a se familiariza cu subtilităţile ritualurilor secrete ale conclavului şi a asigura astfel buna desfăşurare a procesului electiv.

Totuşi, Mortati nu avea resentimente; ştia că alegerea sa fu­sese una logică. Pe lângă faptul că era cel mai vârstnic cardinal, fusese totodată un apropiat al defunctului papă, ceea ce l ridi­case în ochii celorlalţi. Cu toate că se încadra încă în limitele de vârstă, era prea „copt” pentru a fi un candidat serios. La şapte­zeci şi nouă de ani, trecuse deja pragul tacit dincolo de care cole­giul mai putea avea încredere că starea lui de sănătate ar fi făcut faţă programului de lucru riguros pe care îl presupunea pon­tificatul. În mod obişnuit, papa lucra paisprezece ore pe zi, şapte zile pe săptămână, şi se stingea extenuat, în medie, după 6,3 ani de serviciu. O glumă care circula în rândul cardinalilor spunea că papalitatea era „cea mai rapidă cale spre rai” pentru un cardinal.

Mulţi credeau că Mortati ar fi putut deveni papă cu câţiva ani în urmă, dacă ar fi fost mai puţin deschis la minte. Când era vorba despre candida­tura la scaunul pontifical, de bază era o sfântă treime: conservatorism, conservatorism, conservatorism.

Lui Mortati i se păruse întotdeauna o ironie amuzantă faptul că ultimul papă, Domnul să l odihnească! se dovedise surprin­zător de liberal, o dată ce preluase funcţia supremă. Sesizând poa­te că lumea modernă se îndepăr­tează de Biserică, pontiful operase numeroase deschideri, relaxând poziţia Bisericii faţă de ştiinţă şi chiar donând bani pentru anumite cauze ştiinţifice. Din fericire, aceasta a constituit pentru el o sinucidere politică. Catolicii con­servatori l au declarat „senil”, în vreme ce puritanii ştiinţei l au acuzat că încearcă să extindă influenţa Bisericii şi acolo unde nu i era locul.

— Aşadar, unde sunt cei patru?

Mortati se întoarse. Unul dintre cardinali îl bătea pe umăr:

— Domnia ta ştii unde sunt, nu i aşa?

Mortati încercă să nu se arate prea îngrijorat:

— Poate că se află încă la şambelan.

— La ora aceasta? Ar fi complet neobişnuit, replică omul neîn­crezător. Să fi pierdut il camerlengo noţiunea timpului?

Mortati se îndoia cu siguranţă, dar nu spuse nimic. Era conştient că majoritatea cardinalilor nu i acorda şambelanului o importanţă prea mare, considerându l prea tânăr pentru a l sluji pe papă atât de îndeaproape. Lui i se părea că mulţi erau, de fapt, invidioşi, dar el îl admira pe tânărul preot, aprobându l tacit pe ultimul papă fiindcă îi acordase funcţia de camerlengo. Cind privea în ochii şambelanului, Mortati nu vedea decât convingere şi ştia că, spre deosebire de majoritatea cardinalilor, el punea credinţa şi Biserica pe primul plan, înaintea politicilor mes­chine. Il camerlengo era cu adevărat un om al lui Dumnezeu.

Pe parcursul mandatului său, devotamentul ferm şi neclintit de care dăduse dovadă tânărul prelat devenise legendar; mulţi i l atribuiau întâmplării miraculoase din copilăria lui... o întâmplare care ar fi lăsat urme adânci în inima oricărui om. „Miracolul şi minunea lui”, gândea Mortati, dorindu şi adesea ca şi în copilăria lui să se fi petrecut o întâmplare din care se putea naşte o credinţă atât de fermă.

Din nefericire pentru Biserică, Mortati ştia că il camerlengo nu va deveni papă niciodată. Accederea la scaunul pontifical implica un anumit nivel de ambiţie politică — un lucru care i lipsea tânărului şambelan; de multe ori refuzase propunerile papei de a i oferi funcţii clericale mai înalte, spunând că preferă să slujească Biserica şi credinţa ca un om simplu.

— Şi acum ce facem? întrebă cardinalul, bătându l din nou pe umăr.

— Poftim?

— Au întârziat! Noi ce facem acum?

— Ce putem noi să facem? replică bătrânul. Să aşteptăm. Şi să avem credinţă.

Părând profund nemulţumit de răspunsul primit, cardinalul se retrase din nou în întunericul capelei.

Mortati rămase locului o clipă, ştergându şi fruntea de sudoare şi încer­când să şi limpezească gândurile. „Într adevăr, ce vom face?” Îşi îndreptă privirile dincolo de altar, spre celebra frescă a lui Michelangelo, Judecata de Apoi. Lucrarea nu i oferi însă nici un răspuns. Era o ilustrare cutremură­toare, înaltă de un metru şi jumătate, a lui Iisus Hristos împăr­ţind omenirea în drepţi şi păcătoşi şi azvârlindu i pe ultimii în iad: cărnuri sfârtecate, tru­puri arzând şi chiar unul dintre rivalii artistului, reprezentat cu urechi de măgar. Guy de Maupassant scrisese odată că fresca semăna cu un desen de bâlci realizat de un cărbunar ignorant. Iar cardina­lul Mortati împărtăşea opinia scriitorului.


43
Langdon stătea nemişcat în faţa unei ferestre blindate şi privea aglome­ra­rea de furgonete şi trailere ale presei din Piazza San Pietro. Incredibila convorbire telefonică îl lăsase năuc... oarecum aerian; parcă nu mai era el însuşi.

Aidoma unui şarpe din tenebrele uitate ale istoriei, Illuminati reveniseră la viaţă şi se încolăciseră în jurul unui vechi duşman. Fără revendicări. Fără negocieri. Doar răzbunare. Diavolesc de simplu. Sufocant. O răzbunare pregă­tită timp de 400 de ani. Ca şi cum, după secole de persecuţie, ştiinţa contraataca.

Aşezat la biroul său, il camerlengo privea fix telefonul. Olivetti rupse primul tăcerea.

— Carlo, i se adresă el pe numele de botez, mai degrabă ca un prieten îngrijorat decât ca un ofiţer la datorie. De douăzeci şi şase de ani mi am dedi­cat viaţa apărării acestui locaş. Se pare că astăzi m am dezonorat.

Şambelanul clătină din cap:

— Noi doi Îl servim pe Dumnezeu în moduri diferite, dar slu­jirea Lui aduce totdeauna onoare.

— Evenimentele astea... nu mi pot imagina cum... o asemenea situaţie...

Olivetti părea copleşit:

— Îţi dai seama că nu avem decât o singură posibilitate de acţiune. Eu sunt responsabil pentru securitatea Colegiului Cardinalilor.

— Mă tem că responsabilitatea aceasta îmi aparţine mie, signore!

— Atunci oamenii tăi vor asigura imediat evacuarea.

— Signore?

— Celelalte opţiuni pot fi aplicate mai târziu — căutarea acestui dispozitiv, a cardinalilor lipsă şi a răpitorilor. Acum însă, ceilalţi cardinali trebuie puşi la adăpost. Caracterul sacru al vieţilor omeneşti este mai presus de orice. Oamenii aceia constituie însăşi fundaţia Bisericii noastre.

— Sugeraţi să anulăm chiar acum conclavul?

— Avem de ales?

— Dar cum rămâne cu datoria dumneavoastră de a oferi lumii un nou papă?

Tânărul şambelan suspină şi se întoarse spre fereastră, privind oraşul ce se întindea în zare:

— Sfinţia Sa mi a spus odată că papa este un om prins între două lumi... lumea reală şi cea divină. Şi m a avertizat că, dacă o ignoră pe cea reală, nici o Biserică nu poate supravieţui pentru a se bucura de lumea divină.

Dintr o dată, vocea lui părea a transmite o înţelepciune prea profundă pentru anii şambelanului:

— Lumea reală se bazează pe noi în seara aceasta. Am face o mare greşeală dacă am ignora o. Orgoliul şi tradiţiile nu ne pot umbri raţiunea.

Olivetti încuviinţă, impresionat:

— V am subestimat, signore.

Şambelanul părea că nu l auzise, privirile sale continuând să rătăcească pe fereastră.

— Voi vorbi deschis, signore. Lumea reală este lumea mea. Eu am de a face zi de zi cu hidoşenia ei, astfel încât ceilalţi să şi poată urma aspiraţiile pure. Permiteţi mi să vă ofer sfaturile mele în situaţia actuală. Pentru asta am fost pregătit. Deşi valoroase, in­stinctele dumneavoastră... s ar putea dovedi dezastruoase.

Preotul se întoarse. Olivetti inspiră adânc şi continuă:

— Evacuarea Colegiului Cardinalilor din Capela Sixtină ar fi cea mai proastă decizie pe care am putea o adopta acum.