Îngeri şi demoni Dan Brown Date

70
Gunther Glick şi Chinita Macri erau în furgoneta BBC ului par­cată în Piazza del Popolo, într un colţ îndepărtat. Ajunseseră ime­diat după cele patru Alfa Romeo, chiar la timp pentru a fi martorii unui incredibil lanţ de evenimente. Chinita habar n avea ce puteau să însemne toate astea, dar camera ei înregistra, oricum.

Imediat ce sosiră în piaţă, cei doi ziarişti văzuseră o veritabilă armată de tineri sărind din automobile şi încercuind biserica. Unii aveau armele la vedere. Unul dintre ei, un tip mai în vârstă şi mai ţeapăn, se repezise pe treptele bisericii, urmat de câţiva băieţi care trăseseră în lacătele uşii, pentru a le distruge. Nu se auzise nimic şi Macri îşi închipuise că armele aveau amortizoare. Apoi indivizii intraseră în biserică.

Chinita sugerase ca ei doi să rămână pe loc şi să filmeze totul din umbră. La urma urmei, armele erau arme, iar din furgonetă vizibilitatea era perfectă. Glick nu o contrazise. Acum, de cealaltă parte a pieţei, oamenii aceia ba intrau, ba ieşeau din biserică, în timp ce strigau unii la alţii. Chinita îşi reglă camera pentru a urmări îndeaproape echipa care cerceta zona. Deşi în civil, toţi se mişcau cu o precizie milităreascâ.

— Cine crezi că s ăştia? întrebă ea.

— Naiba să mă ia dacă ştiu! Filmezi totul?

— Fiecare cadru.

— Şi tot mai crezi că ar trebui să ne întoarcem la „pânda papii"? o întrebă el, ironic.

Chinita nu ştiu ce să i răspundă. Era evident că aici se petrecea ceva, dar avea destulă experienţă jurnalistică pentru a şti că eveni­mentele interesante aveau adesea o explicaţie cât se poate de banală.

— Ar putea fi o nimica toată, spuse ea. Poate că indivizii au primit acelaşi pont ca şi tine şi acum îl verifică. Poate fi doar o alarmă falsă.

Glick o prinse de braţ:

— Uite acolo! Focalizează!

Şi i arătă ceva în spatele bisericii.

Macri îşi îndreptă camera spre trepte.

— Bună, drăguţule! exclamă ea, fixând obiectivul pe bărbatul care tocmai ieşea din biserică.

— Cine i spilcuitul?

Chinita luă un prim plan:

— Nu l am mai văzut până acum. Apoi focaliză pe figura indi­vidului şi zâmbi: Dar nu m aş supăra să l mai văd o dată!

Robert Langdon coborî în fugă scările şi se repezi în mijlocul pieţei. Începuse să se întunece, soarele coborâse deja dincolo de clădirile din preajmă şi umbre lungi dungau piaţa.

— Bine Bernini, spuse ca pentru sine, încotro arată îngerul tău?

Se întoarse şi analiză orientarea bisericii. Îşi imagină unde se află Capela Chigi în interior şi cum era poziţionată statuia îngeru­lui. Fără să ezite, se răsuci apoi spre vest, cu faţa spre lumina vie a apusului. Timpul curgea repede.

— Sud vest, spuse el, încruntându se spre clădirile care i blocau vederea. Următorul indiciu e undeva, acolo.

Storcându şi creierii, trecu în revistă zeci de pagini de istorie a artei italiene. Deşi era un bun cunoscător al operei lui Bernini, ştia că sculptorul fusese atât de prolific, încât nici un nespecialist nu putea cunoaşte absolut totul despre el. Şi totuşi, ţinând seama de celebritatea primului indiciu — Avacum şi Îngerul — profesorul spera ca şi cel de al doilea să fie o lucrare pe care o ştia.

Pământ, Aer, Foc şi Apă. Găsiseră Pământul în Capela Chigi: Avacum, profetul care proorocise distrugerea planetei.

Urmează Aerul. Trebuie să şi amintească! „O sculptură a lui Bernini care să aibă ceva de a face cu Aerul." Dar nu i venea nimic în minte. Totuşi, se simţea entuziast, plin de energie. „Mă aflu pe Calea Iluminării! Este încă intactă!"

Privind spre sud vest, se strădui să zărească peste celelalte acoperişuri turla sau cupola unei catedrale. Dar nu văzu nimic. Avea nevoie de o hartă. Dacă ar şti ce biserici se aflau la sud vest de acest loc, poate că una din ele i ar spune ceva. "Aer, îşi repetă în gând. Aer. Bernini. Sculptură. Aer. Gândeşte!"

Langdon se întoarse şi urcă din nou treptele. Sub schelă, îi ieşiră în cale Vittoria şi Olivetti.

— Spre sud vest, spuse el gâfâind. Următoarea biserică e undeva spre sud vest!

Şoapta lui Olivetti era îngheţată:

— De data asta eşti sigur?

— Ne trebuie o hartă, una pe care să se afle toate bisericile din Roma.

Comandantul îl studie câteva clipe, cu aceeaşi expresie de nepătruns pe chip. Langdon se uită la ceas:

— Nu mai avem decât o jumătate de oră.

Olivetti coborî treptele şi se apropie de maşina sa, parcată chiar în faţa bisericii. Langdon spera că s a dus să caute o hartă.

Vittoria era entuziasmată:

— Aşadar, Îngerul arată spre sud vest? Şi n ai idee ce biserici se află într acolo?

— Nu pot să văd din cauza blestematelor ăstora de clădiri! exclamă el, răsucindu se pentru a privi din nou în piaţă: Şi nu cunosc suficient de bine bisericile din Ro...

Dar se opri brusc. Vittoria făcu ochii mari:

— Ce i?

Langdon studie piaţa încă o dată. Fiindcă urcase treptele, se afla acum puţin mai sus şi avea o perspectivă ceva mai bună. Tot nu vedea nimic, dar avea certitudinea că urma direcţia cea bună. Privi în sus, la schelăria montată pe zid. Se ridica până aproape de rozeta de pe faţadă, la o înălţime mult mai mare decât cea a clădirilor din jur. Într o fracţiune de secundă, îşi dădu seama ce trebuie să facă.

De cealaltă parte a pieţii, Chinita Macri şi Gunther Glick şedeau lipiţi de parbrizul furgonetei.

— Ai filmat asta?

Macri focaliză pe tipul care se căţăra pe schele.

— Dacă ţii neapărat să afli părerea mea, e puţintel cam prea bine îmbră­cat pentru a se juca de a Omul Păianjen.

— Şi cine o fi duduia lui?

Chinita aruncă o privire spre tânăra atrăgătoare din josul schelei:

— Sunt sigură că ai vrea s o cunoşti!

— Ce zici, n ar trebui să sunăm la redacţie?

— Încă nu. Să mai aşteptăm. Mai bine să avem ceva sigur pe ţeavă înainte de a le spune că am renunţat la conclav.

— Chiar crezi că i a făcut cineva de petrecanie unuia dintre boşorogii de acolo?

Chinita izbucni în râs:

— Fii atent, că sigur o s ajungi în iad!

— Da, dar am să iau un Pulitzer cu mine!


71
Pe măsură ce urca, scara părea tot mai puţin stabilă. Perspectiva asupra Romei însă se lărgea cu fiecare pas făcut.

Când ajunse la ultimul palier, răsufla mai greu decât ar fi crezut. Se chinui să urce pe platforma de sus, îşi scutură ipsosul de pe haine şi se ridică în picioare. Înălţimea la care se afla nu l deranja deloc. Ba chiar era plăcută, îl mai învioră puţin.

Priveliştea i se părea copleşitoare. Ca un ocean de foc, acoperişu­rile de ţiglă roşie ale Romei se întindeau în faţa lui, strălucind în ul­timele raze ale soarelui. De acolo, de sus, pentru prima dată în viaţă, privirile sale pătrunseră dincolo de poluarea şi traficul modern, până la rădăcinile vechii Rome — Città di Dio, „Cetatea Domnului".

Mijindu şi ochii în lumina asfinţitului, cercetă marea de acoperişuri, în căutarea unei cupole sau a unei clopotniţe. Dar, oricât de departe ar fi privit, nu zărea nimic. „Sunt sute de biserici în Roma, îşi spuse. Trebuie să fie una şi în partea asta de sud vest! Dacă o pot vedea de aici, îşi reaminti el. La naiba, dacă a mai rezis­tat încă în picioare!"

Străduindu se să străbată din nou linia orizontului, încet, cu răbdare, reluă căutarea. Ştia, desigur, că nu toate bisericile au cupole vizibile, mai cu seamă cele mici şi retrase. Şi nu trebuia să uite că Roma se schimbase dramatic din secolul al XVII lea, când bisericile erau, prin lege, cele mai înalte construcţii din oraş. Acum însă nu se vedeau decât blocuri de locuinţe, clădiri de birouri şi tur­nuri de televiziune.

Pentru a doua oară, privirile sale scrutară întreaga linie a orizon­tului fără să zărească nimic. Nici o turlă. La distanţă, chiar la margi­nea Romei, cupola masivă a lui Michelangelo păta uşor lumina apusului. San Pietro. Vaticanul. Dintr o dată, se pomeni întrebându se ce or face cardinalii şi dacă Garda Elveţiană reuşise să găsească antimateria. Ceva însă îi spunea că nu... şi că nici nu vor reuşi.

Poemul îi veni din nou în minte şi îl analiză iarăşi atent, vers cu vers. „De la al lui Sanzio pământesc cavou c o gaură de drac." Mormântul lui Sanzio îl găsiseră. „Misticele elemente n cruciş în Roma se desfac." Elementele mistice erau Pământul, Aerul, Focul şi Apa. „Calea de lumină i aşternută, testul sfânt." Calea Iluminării era trasată de sculpturile lui Bernini. „Şi îngerii te ndrume în căutarea ce ţi ai pus în gând."

Îngerul arăta spre sud vest...

— Treptele din faţă! exclamă Glick, făcând semne agitate prin parbrizul furgonetei BBC ului. Se întâmplă ceva acolo!

Macri îşi întoarse camera spre intrarea principală a bisericii. Într adevăr, acolo se petrecea ceva. Jos, unul dintre indivizii cu alură de militar parcase un Alfa Romeo lângă trepte şi deschisese portbagajul. Acum, studia piaţa de parcă ar fi vrut să se asigure că nu are spectatori. Pentru o clipă, Macri se temu că i a observat, dar privirile lui trecură mai departe. Aparent mulţumit, scoase o staţie de emisie recepţie şi începu să vorbească.

Instantaneu, o veritabilă armată ieşi din biserică. Aidoma unei echipe de fotbal american spărgând grămada, soldaţii formară o linie dreaptă în partea de sus a scării. Apoi, mişcându se ca un zid uman, începură să coboare. În spatele lor, aproape complet ascunşi vederii, alţi patru soldaţi păreau că transportă ceva. Ceva greu. Dificil de dus.

Glick se aplecă în faţă:

— Crezi că fură ceva din biserică?

Macri focaliză camera mai mult, folosind funcţia telefoto pentru a străpunge zidul viu, căutând o mică breşă pe undeva. „O frântură de secundă, se rugă ea. Un singur cadru. Atâta vreau." Dar soldaţii se mişcau ca unul. „Hai odată!" Chinita menţinu camera asupra lor, răbdătoare, şi îşi primi răsplata din plin. Ca o ironie, individul mai vârstnic se împiedică. Doar pentru o clipă, însă era suficient. Macri îşi avea cadrul dorit. De fapt, vreo zece cadre.

— Sună la redacţie, îi ceru lui Glick. Avem un cadavru.

Mult mai departe, la CERN, Maximilian Kohler îşi dirijă sca­unul spre biroul lui Leonardo Vetra. Cu o meticulozitate mecanică, începu să scotocească prin dosarele acestuia. Negăsind ce dorea, se mută în dormitor. Sertarul de sus al noptierei era încuiat. Kohler îl deschise cu un cuţit luat din bucătărie.

Înăuntru găsi exact ceea ce căuta.


72
Langdon sări de pe primul palier al schelei şi îşi scutură praful de pe haine. Vittoria era alături.

— N ai avut noroc?

Clătină din cap:

— Au pus cadavrul în portbagaj.

Langdon ridică privirea spre maşina pe a cărei capotă Olivetti şi un grup de soldaţi întinseseră o hartă:

— Caută spre sud vest?

Vittoria încuviinţă:

— Nu i nici o biserică. De aici, prima peste care dai este San Pietro.

Profesorul înjură. Cel puţin, ajunseseră amândoi la aceeaşi con­cluzie. Se apropie de Olivetti, iar soldaţii se traseră în lateral, făcându i loc.

— Nimic, spuse comandantul. Dar harta asta nu menţionează toate bisericile, ci doar pe cele mari. Cam cincizeci.

— Noi unde suntem acum?

Olivetti îi indică pe hartă Piazza del Popolo şi trasă o linie dreaptă exact spre sud vest. Linia nu atingea, nici pe departe, vreunul din sumedenia de pătrăţele albe care indicau principalele biserici din Roma. Din păcate, principalele erau şi cele mai vechi... cele care existau şi în secolul al XVII lea.

— Trebuie să iau nişte decizii, spuse Olivetti. Sunteţi sigur în ceea ce priveşte direcţia?

Langdon îşi aminti de degetul întins al îngerului, adrenalina pompându i iarăşi intens în vine.

— Da, domnule, foarte sigur!

Comandantul ridică din umeri şi trasă din nou linia dreaptă. Aceasta trecea pe Podul Margherita, pe Via Cola di Rienzo, prin Piazza del Risorgi­mento, fără a atinge vreo biserică, până când se încheia brusc în mijlocul lui Piazza San Pietro.

— Dar San Pietro ce are? întrebă unul dintre soldaţi, cu o cica­trice urâtă sub un ochi. Doar e o biserică!

— Trebuie să fie un loc public, replică Langdon. Bazilica nu i câtuşi de puţin un loc public astăzi.

— Dar linia trece prin Piazza San Pietro, obiectă Vittoria. Piaţa e un loc public.

— Da, dar acolo nu s statui.

— Dar nu cumva e un obelisc în mijloc?

Vittoria avea dreptate. În centrul Piazza San Pietro se afla un obelisc egiptean. Langdon îl privi pe cel alături de care parcaseră ei. Piramida înălţată. "O coincidenţă ciudată", îşi spuse şi alungă gândul.

— Obeliscul de la Vatican n a fost sculptat de Bernini, ci a fost adus în Roma de Caligula. Şi n are nimic de a face cu Aerul. În plus, poemul spune că elementele sunt răspândite prin Roma. Piazza San Pietro se află în Ceta­tea Vaticanului, nu în Roma.

— Depinde pe cine întrebi, interveni unul dintre soldaţi.

Langdon ridică ochii spre el:

— Poftim?

— Totdeauna a fost o chestiune controversată. Pe majoritatea hărţilor, Piazza San Pietro figurează în interiorul Vaticanului, dar fiindcă se află în afara zidurilor cetăţii, autorităţile romane o con­sideră de secole ca făcând parte din Roma.

Profesorul nu mai auzise aşa ceva.

— Glumeşti! spuse el.

— Am menţionat acest lucru, reluă soldatul, numai fiindcă doamna Vetra şi comandantul nostru spuneau ceva despre o sculp­tură legată de aer.

— Şi ştii dumneata că există o astfel de sculptură în Piazza San Pietro?

— Nu chiar. Nu e tocmai o sculptură. Poate că nici nu e rele­vantă.

— Spune totuşi, îl presă Olivetti.

— Ştiu despre asta numai fiindcă de obicei sunt de gardă în piaţă, şi i cunosc fiecare colţişor.

— Sculptura, îl îndemnă Langdon. Cum arată?

„Oare să fi îndrăznit Illuminati atât de mult, încât să şi ampla­seze cel de al doilea indiciu chiar lângă cea mai importantă biserica închinată Sfântului Petru?

— Păi, trec pe lângă ea în fiecare zi. E în centru, chiar acolo unde arată linia de pe hartă. De asta m am şi gândit la ea. Şi, cum spuneam, nu e tocmai o sculptură. E mai degrabă un... bloc.

Olivetti începuse să înfurie:

— Un bloc?!

— Da, domnule. Un bloc de marmură încastrat în pardoseala pieţii. La baza obeliscului. Dar nu e dreptunghiular. E eliptic. Iar pe bloc e gravată imaginea unei pale de vânt. Soldatul tăcu pentru o clipă, apoi adăugă: Aer, cred, dacă e să folosim termeni tehnici.

Langdon râmase cu ochii aţintiţi la tânărul soldat.

— Un basorelief! exclamă brusc.

Toate privirile se întoarseră spre el.

— Basorelieful, explică profesorul, este cealaltă jumătate a sculpturii!

„Sculptura este arta desprinderii formelor din material complet sau numai pe jumătate, în relief." El însuşi scrisese această definiţie pe tablă ani de a rândul. Basorelieful era, în esenţă, o sculptură bidimensională, precum stema de pe o monedă. Medalioanele lui Bernini din Capela Chigi erau un alt exemplu ilustrativ.

— Bassorelievo? întrebă soldatul, folosind termenul italian.

— Da, exact! Nu mă gândisem la asta! Blocul despre care vor­beşti dumneata este numit Vento Ponente, Vântul de Vest. Unii îi spun şi Respiro di Dio.

— „Răsuflarea lui Dumnezeu"?

— Da. Aer! A fost sculptat şi amplasat aici de arhitectul iniţial!

Vittoria îl privi derutată:

— Dar credeam că Michelangelo a fost arhitectul!

— Michelangelo a proiectat bazilica. Dar Piazza San Pietro a fost concepută de Bernini!

Când caravana celor patru Alfa Romeo ţâşni din Piazza del Popolo, nimeni nu remarcă şi furgoneta BBC care se furişa în spatele ei.


73
Gunther Glick călcase pedala de acceleraţie până la podea şi se Strecură abil prin trafic în urma celor patru maşini, traversând Tibrul pe Ponte Margherita. În mod normal, s ar fi străduit să păstreze o distanţă apreciabilă, pentru a nu fi observat, dar acum abia reuşea să se ţină după ei. Tipii ăştia zburau!

Macri stătea pe bancheta din spate, încheind o convorbire tele­fonică. Evident, cu Londra. Închise şi i strigă lui Glick, pentru a acoperi huruitul traficului:

— Vrei întâi veştile bune sau pe cele rele?

Gunther Glick îşi încreţi o sprânceanăa. Nimic nu era simplu când aveai de a face cu redacţia:

— Pe cele rele.

— Şefi s cătrăniţi fiindcă ne am abandonat postul.

— Ia te uită ce surpriză!

— Şi cred că pontul nostru e o aiureală.

— Evident!

— Şeful m a avertizat că te afli la doi paşi de un şut undeva.

— Grozav! mârâi Glick. Şi veştile bune?

— Au acceptat să vadă bucata noastră de peliculă.

Mârâitul lui Glick se transformă într o chicoteală. „Ei, o să vedem noi cine e la doi paşi de ce!"

— Păi, dă i drumul! îi spuse el Chinitei.

— N am cum să transmit ceva până când nu ne oprim ca să am o poziţie fixă.

— Nu pot opri acum, spuse el, în vreme ce gonea pe Via Cola di Rienzo, virând brusc prin Piazza del Risorgimento.

Macri îşi prinse laptopul la timp, căci începuse să alunece într o parte.

— Vezi să nu mi spargi transmiţătorul, că altfel va trebui să ducem personal materialul la Londra!

— Ţine te bine, drăguţă! Ceva îmi spune mie că aproape am ajuns.

— Unde?

Glick se holbă la cupola familiară ce apăruse drept în faţă:

— Exact acolo de unde am plecat! răspunse el, zâmbind.

Cele patru automobile se strecurau abil în traficul din jurul cele­brei Piazza San Pietro. La un moment dat, se despărţiră înconjurând zona şi debarcând repede soldaţii în punctele stabilite. Aceştia se răspândiră în mulţimea de turişti şi reporteri, făcându se imediat nevăzuţi. Unii pătrunseră în pădurea de coloane ce mărgineau piaţa, evaporându se instantaneu. Privind prin parbriz, Langdon avea impresia că o plasă uriaşă se strânge în jurul zonei.

Pe drum, Olivetti îi sunase pe oamenii săi de la Vattican, şi acum câţiva membri sub acoperire ai Gărzii Elveţiene patrulau neobservaţi în centrul pieţei, aproape de Vento Ponente. În vreme ce trecea în revistă spaţiul larg deschis al pieţei, în mintea lui Lang­don prinse formă o întrebare deja familiară: „Cum va proceda asa­sinul Illuminati ca să scape nevăzut dintr un asemenea loc? Cum o să aducă un cardinal printre atâţia oameni şi o să l ucidă în văzul tuturor?" Se uită din nou la ceas. Era 20.54. Încă şase minute.

Pe bancheta din faţă, Olivetti se întoarse spre Langdon şi Vittoria:

— Vă duceţi împreună chiar pe locul plăcii sau al blocului ăstuia al lui Bernini, ori ce o mai fi el. Acelaşi truc. Vă daţi drept turişti. Mă sunaţi dacă vedeţi ceva suspect.

Înainte ca Langdon să poată răspunde, Vittoria îl prinse de mână şi l trase afară din maşină.

Soarele primăverii apusese deja dincolo de cupola bazilicii şi umbra masivă a acesteia acoperea jumătate din piaţă. Profesorul simţi un fior de gheaţă când, împreună cu Vittoria, pătrunse în zona întunecată şi răcoroasă. În timp ce se strecura prin mulţime, cerceta atent fiecare chip, întrebându se dacă vreunul dintre ele nu era cumva al ucigaşului. Simţea mâna caldă a Vittoriei.

În vreme ce traversau uriaşul spaţiul deschis, deveni conştient de efectul pe care Bernini intenţionase să l redea — acela de a i „copleşi pe toţi cei care intrau în piaţă". El, unul, era, cu siguranţă, copleşit. „Copleşit şi flămând", îşi dădu el seama, surprins că, într un asemenea moment, trupul său mai putea încerca încă senzaţii atât de banale.

— Spre obelisc? întrebă Vittoria mergând repede, dar fără a atrage atenţia.

Încuviinţă, cotind spre stânga:

— Cum stăm cu timpul?

— Cinci minute.

Ea nu mai spuse nimic, dar Langdon simţi cum îl strânge mai tare de mână. Arma era la locul ei, în buzunarul sacoului său şi spera că Vittoria n are de gând s o folosească. Nu şi o putea imagina trăgând cu pistolul în mijlocul pieţei şi împrâştiindu i creierii unui criminal sub ochii presei din întreaga lume. Pe de altă parte însă, un asemenea incident pălea în comparaţie cu înfierarea şi asasinarea unui cardinal în centrul aceleiaşi Piazza San Pietro.

„Aerul, îşi spuse în sinea sa. Cel de al doilea element al ştiinţei." Încercă să şi imagineze cum ar putea arăta ambigrama, ce metodă va folosi ucigaşul. Din nou, trecu repede în revistă întinderea de granit din faţa lui — un deşert înconjurat de gărzile elveţiene. Dacă Hassassin ul chiar avea de gând să acţioneze aici şi acum, el, unul, nu şi putea închipui cum ar putea scăpa neprins.

În mijlocul pieţei trona obeliscul de 350 de tone pe care l aadus Caligula din Egipt. Înalt de douăzeci şi patru de metri, avea obişnuitul vârf piramidal, pe care fusese fixată o cruce din fier. Era suficient de înalt pentru a prinde ultimele reflexe ale apusului, me­talul scânteia şi atrăgea atenţia lumii asupra fragmentului din crucea Mântuitorului, închis în interiorul său.

Două fântâni arteziene flancau obeliscul, într o simetrie perfectă. Orice istoric al artei ştia că fântânile marcau punctele focale ale pieţei eliptice, dar aceasta era o ciudăţenie arhitecturală la care el nu se gândise niciodată până acum. Dintr o dată, întreaga Romă părea să fie plină de elipse, piramide şi alte forme geometrice uimitoare.

Se apropiaseră de obelisc şi Vittoria îşi încetini paşii. Expiră profund, de parcă l ar fi îndemnat pe Langdon să se relaxeze o dată cu ea. Profesorul încercă să se calmeze, relaxându şi umerii şi descleştându şi maxilarele.

Undeva, în jurul acestui obelisc îndrăzneţ amplasat în apropierea celei mai mari biserici a creştinătăţii, se afla cel de al doilea altar al ştiinţei: Vento Ponente, un bloc de marmură cu suprafaţa eliptică, sculptat de Bernini.

Gunther Glick pândea din umbra colonadei. În oricare altă zi, bărbatul cu sacou de tweed şi femeia cu pantaloni scurţi kaki nu i ar fi atras deloc atenţia. Păreau nişte turişti obişnuiţi, care admirau priveliştea, dar astăzi însă nu era o zi ca oricare alta. Azi era o zi a ponturilor telefonice, a cadavre­lor, a maşinilor fără numere de înma­triculare ce goneau sălbatic prin Roma şi a bărbaţilor eleganţi ce se căţărau pe schele în căutarea a Dumnezeu ştie ce. Aşa că Glick nu şi lua ochii de la ei.

Privi în cealaltă parte a pieţii şi o zări pe Macri. Stătea exact unde i spusese el, dincolo de cei doi, urmărindu i îndeaproape. În mâna ei camera video părea un accesoriu banal, dar cu toate că avea aerul unui reporter plictisit şi blazat, ieşea în evidenţă mai mult decât şi ar fi dorit el. Era singurul reprezentant al presei în colţul acela de piaţă, şi iniţialele BBC ului imprimate pe cameră atrăseseră deja câteva priviri curioase.

Banda pe care o trăsese mai devreme, cu cadavrul gol aruncat în portbagajul maşinii, rula acum la transmiţătorul video din furgonetă; Glick ştia că imaginile zburau chiar în aceste momente pe deasupra lor, în drum spre Londra. Oare ce vor spune cei din redacţie?

Şi ar fi dorit ca el şi Macri să fi ajuns la faţa locului mai de­vreme, înainte ca armata de băieţi în civil să fi intervenit. Aceeaşi armată se infiltrase acum printre turişti şi supraveghea piaţa. În mod cert, ceva ieşit din comun avea să se întâmple.

„Presa este mâna dreaptă a anarhiei", afirmase ucigaşul. Glick nu putea să nu se întrebe dacă tocmai îşi ratase marea şansă. Privi toate maşinile presei din piaţă şi o văzu pe Macri urmărind cuplul misterios. Ceva îi spunea însă că şansele lui nu se sfârşiseră...

74
Langdon văzu ceea ce căutau pe când erau cu zece metri buni în urmă. Printre turiştii răzleţiţi, elipsa din marmură albă a lui Bernini se detaşa pe fondul cenuşiu al cuburilor de granit care formau pardoseala pieţii. Părea că şi Vittoria o zărise, fiindcă palma i se încleştă pe degetele lui.

— Relaxează te! şopti Langdon. Fă chestia aia a ta cu piranha.

Mâna ei mai slăbi din strânsoare.

În vreme ce se apropiau, totul părea cât se poate de firesc în jurul lor. Turiştii rătăceau de colo colo, grupuri de călugăriţe mer­geau agale, o fetiţă hrănea porumbeii la baza obeliscului.

Langdon se abţinu să nu se uite din nou la ceas. Ştia că era aproa­pe nouă fix.

Ajunseră chiar deasupra plăcii eliptice şi se opriră, aşa ca din întâmplare — doi turişti care admiră conştiincioşi un obiectiv de însemnătate medie.

— Vento Ponente, citi Vittoria inscripţia de pe piatră.

Langdon privi basorelieful şi îl încercă brusc o senzaţie de jenă. Nici atunci când îl văzuse în cărţile de artă, nici în numeroasele sale călătorii la Roma, niciodată semnificaţia plăcii sculptate nu i se păruse atât de evidentă ca în acest moment.

Basorelieful avea o formă eliptică, aproape un metru lungime şi reprezenta o figură rudimentar schiţată — o ilustrare a Vântului de Miazănoapte în chip de înger. Pornind de la gura îngerului, Bernini trasase o pală de vânt ce sufla dinspre Vatican... „Răsuflarea lui Dumnezeu". Acesta era tributul adus de Bernini celui de al doilea element... Aerul... un zefir delicat zburând de pe buzele îngerului. Privind o înmărmurit, Langdon îşi dădu seama că lucrarea avea o semnificaţie chiar mai profundă. Pala de aer era formată din cinci jeturi distincte... Cinci! Mai mult decât atât, medalionul era flancat de două stele strălucitoare. Gândul profesorului zbură la Galilei. „Două stele, cinci jeturi, elipse, simetrie..." Se simţea gol pe dinăuntru. Capul îi vâjâia.

Aproape imediat, Vittoria se puse în mişcare, trăgându i departe de basorelief.

— Cred că ne urmăreşte cineva, spuse ea.

— Unde?

Abia după ce parcurseră cam treizeci de metri îi răspunse, făcând un semn spre Vatican, de parcă i ar fi arătat un element al cupolei.

— Aceeaşi persoană s a ţinut după noi prin toată piaţa.

Cu un aer firesc, aruncă o privire peste umăr şi adăugă:

— Este încă în spate. Nu te opri!

— Crezi că i Hassassin ul?

— Poate doar dacă Illuminati angajează femei cu camere vi­deo BBC!

Clopotele bazilicii îşi începură dangătul lor asurzitor, luându i aproape prin surprindere. Sosise timpul. Se depărtaseră binişor de Vento Ponente, în încercarea de a scăpa de reporteră, dar acum erau nevoiţi să revină lângă basorelief.

Pe fondul clopotelor care sunau, întreaga zonă părea întruchiparea liniştii. Turiştii se plimbau agale. Un cerşetor beat moţăia la picioarele obeliscului. Fetiţa încă mai hrănea porumbeii. Langdon se întrebă daca nu cumva prezenţa reporterei îl speriase pe criminal. „Greu de crezut", îşi răspunse singur după ce îşi aminti făgă­duiala acestuia: „Voi face din cardinalii voştri stele ale presei".

Când ecoul celei de a noua lovituri se stinse, o linişte plăcută învălui piaţa.

Apoi... fetiţa începu să ţipe.