Îngeri şi demoni Dan Brown Date

7
Lui Maximilian Kohler, directorul general al CERN, i se spunea pe ascuns König — „Regele” — un supranume stârnit mai degrabă de teamă decât din respectul pentru persoana care îşi con­ducea supuşii de pe tronul său cu rotile. Deşi puţini îl cunoşteau personal, povestea oribilă a modului în care ajunsese infirm deve­nise deja legendă la CERN şi erau câţiva cei care îl blamau pentru cinismul şi asprimea sa... ori pentru devotamentul ferm pe care îl arăta ştiinţei pure.

Langdon se afla în prezenţa lui de numai câteva minute, dar simţea deja că directorul era un tip care ştia să păstreze distanţa. Acum trebuia, practic, să alerge pentru a ţine pasul cu scaunul elec­tric ce rula tăcut spre intrarea principală. Scaunul în sine nu semăna cu nimic din ce ştia Langdon: era echipat cu un panou întreg de dis­pozitive electronice, printre care un telefon cu mai multe linii, un sistem tip pager, un monitor de computer şi chiar o cameră video mică şi detaşabilă. Centrul de comandă al “Regelui” Kohler...

Langdon îl urmă printr o uşă mecanică, în spaţiosul hol central din CERN.

„Catedrala de Sticlă”, murmură ca pentru sine, ridicându şi privirile spre cer.

Deasupra, acoperişul albăstrui de sticlă sclipea în soarele amie­zii, creând tipare geometrice de lumină ce confereau grandoare încăperii. Dâre drepte de umbră se întindeau ca nişte vine pe gresia albă a zidurilor şi pe podeaua de marmură. Aerul mirosea a curat, a steril. Un grup de oameni de ştiinţă trecu rapid pe lângă ei, paşii lor răsunând în imensitatea sălii.

— Pe aici, vă rog, domnule Langdon.

Vocea lui Kohler părea aproape computerizată, cu un accent rigid şi exact, la fel ca trăsăturile imobile ale chipului său. Direc­torul tuşi, apoi îşi şterse buzele cu o batistă albă, în vreme ce l fixă pe Langdon cu ochi goi, cenuşii.

— Vă rog să vă grăbiţi!

Scaunul său părea că zboară pe podea.

Langdon îl urmă, trecând pe lângă nenumărate culoare ce por­neau din holul principal. Fiecare culoar fremăta de activitate. Savanţii care îl zăreau pe Kohler se opreau şi priveau surprinşi, fixându l pe Langdon de parcă s ar fi întrebat cine o fi de benefici­ază de o astfel de companie.

— Îmi este jenă să recunosc, începu Langdon, încercând să facă puţină conversaţie, dar n am auzit niciodată de CERN.

— Nu mă surprinde, răspunse directorul scurt, cu un aer com­petent şi rece. Majoritatea americanilor nu consideră Europa ca fiind liderul mondial în cercetarea ştiinţifică; pentru ei, noi suntem doar un pitoresc district comercial — o idee bizară, dacă ţinem seama de naţionalităţile unor oameni ca Galileo, Einstein sau Newton.

Langdon nu ştia ce ar trebui să răspundă, aşa că scoase faxul din buzunar:

— Omul din fotografie... aţi putea să...

Kohler îl întrerupse scurt cu un gest al mâinii:

— Vă rog! Nu aici! Vă conduc la el acum. Apoi, întinzând mâna: Poate ar trebui să iau eu asta.

Langdon îi înmână hârtia şi l urmă tăcut.

Kohler coti brusc la stânga şi intră pe un culoar larg, decorat cu numeroase distincţii şi diplome. O placă mai mare decât cele­lalte domina intrarea, iar Langdon încetini pentru a citi literele de bronz:

„Premiul ARS ELECTRONICA

Pentru Inovaţie Culturală în Era Digitală

Acordată lui Tim Berners Lee şi CERN

pentru crearea WORLD WIDE WEB.”

„Măi, să fiu al naibii! îşi spuse. Deci, tipul ăsta nu glumea!” El îşi închipuise dintotdeauna că Web ul era o invenţie americană. Şi totuşi, cunoştinţele lui în domeniu se limitau la site ul cărţii sale şi la ocazionalele vizite on line în Luvru sau în El Prado, pe vechiul său Macintosh.

— Web ul, spuse Kohler tuşind din nou şi ştergându şi gura cu batista albă, s a născut aici ca o reţea internă de site uri, care le a permis lucrătorilor din diverse departamente să şi împărtăşească unii altora realizările zilnice. Desigur, lumea întreagă trăieşte cu impresia că Web ul este o tehnologie americană.

— Şi de ce nu clarificaţi situaţia? spuse Langdon, urmându l.

Kohler ridică din umeri, aparent dezinteresat de problemă:

— O neînţelegere minoră cu privire la o tehnologie minoră. CERN este mult mai mult decât o reţea globală de computere. Oamenii noştri de ştiinţă realizează miracole aproape în fiecare zi.

Langdon îi aruncă o privire întrebătoare. „Miracole?” Terme­nul nu făcea în mod cert parte din vocabularul celor care frecventau departamentul de ştiinţe de la Harvard. „Miracolele” erau lăsate în seama Facultăţii de Teologie.

— Păreţi sceptic, interveni Kohler. Credeam că sunteţi specialist în simbolistica religioasă. Nu credeţi în miracole?

— Nu mi am format încă o opinie cu privire la miracole.

„Mai ales cu privire la cele care se petrec într un laborator ştiinţific!”

— Poate că „miracole” este un cuvânt ales greşit. Încercam doar să vorbesc pe limba dumneavoastră.

— Pe limba mea? întrebă Langdon, simţindu se dintr o dată foarte prost. N aş vrea să vă dezamăgesc, domnule, dar eu studiez simbolistica religioasă. Sunt universitar, nu preot.

Kohler încetini brusc şi se întoarse spre el, cu privirea uşor îmblânzită:

— Desigur. Ce greşeală din partea mea! Omul nu trebuie să aibă neapărat cancer pentru a i studia simptomele.

Langdon nu mai auzise o astfel de remarcă.

În vreme ce continuau să înainteze, Kohler încuviinţă, înclinând din cap:

— Bănuiesc că noi doi ne vom înţelege perfect, domnule Langdon.

El însă se îndoia oarecum.

În vreme ce se grăbeau, Langdon începu să audă un huruit put­ernic undeva, în faţă. Cu fiecare pas sunetul era tot mai puternic, reverberând prin zidurile înconjurătoare; părea a veni de la capătul culoarului pe care mergeau.

— Ce este asta? întrebă într un târziu, fiind nevoit să strige pen­tru a se face auzit. Parcă se apropiau de un vulcan în erupţie.

— Camera de cădere liberă, spuse Kohler, a cărui voce cavernoasă se auzea cu uşurinţă în vacarm, dar el nu mai oferi alte explicaţii.

Langdon nu mai întrebă nimic. Era extenuat, iar Maximilian Kohler nu părea câtuşi de puţin interesat în a câştiga vreun pre­miu pentru ospitalitate. Mai bine să se gândească la motivul care îl adusese aici. Illuminati. Era de presupus că, undeva, în această uriaşă instituţie, se afla un cadavru... un cadavru însem­nat cu un simbol pentru care făcuse cu avionul 4 500 de kilo­metri ca să l vadă.

Apropiindu se de capătul culoarului, huruitul devenise aproape asurzitor, trimiţându şi vibraţiile prin tălpile lui Langdon. Cotiră urmând culoarul şi la dreapta apăru o galerie de vizionare. În peretele curbat erau încastrate patru ferestre de sticlă groasă, asemenea hublourilor unui submarin. Langdon se opri şi se apropie pentru a privi printr una dintre ele.

Profesorul Robert Langdon văzuse câteva lucruri ciudate în viaţa lui, dar ăsta le depăşea pe toate. Clipi des, întrebându se dacă nu cumva are halucinaţii. Dincolo de hublou se deschidea o enormă încăpere circulară. În interiorul ei, plutind de parcă ar fi fost complet lipsiţi de greutate, se aflau oameni. Trei. Unul îi făcu semn cu mâna şi execută o tumbă în aer.

„Dumnezeule! exclamă în sinea lui. Cred că sunt în ţara lui Oz!” Podeaua încăperii era formată dintr o reţea strânsă, ca o plasă de sârmă. Sub ea se zărea silueta tremurândă a unui uriaş propulsor metalic.

— Camera de cădere liberă, spuse Kohler, oprindu se pentru a l aştepta. Paraşutism în interior, fără paraşută. Pentru eliberarea stre­sului. Este un tunel de vânt vertical.

Langdon continua să privească uluit. Una dintre cele trei per­soane, o femeie obeză, reuşi să se apropie de fereastră. Era pur­tată de colo colo de curenţii de aer, dar îi zâmbi lui Langdon şi i făcu semn că totul e n regulă, ridicându şi pumnii strânşi, cu degetele mari în sus. Surâse şi el anemic şi i întoarse gestul, între­bându se dacă femeia ştia că acesta era un simbol falic antic al virilităţii masculine.

Femeia obeză, observă Langdon, era singura dintre cei trei care purta ceva ce semăna cu o paraşută în miniatură. Bucata de ţesătură flutura deasupra ei ca o jucărie.

— La ce foloseşte paraşuta aceea mică? întrebă. Abia dacă are un metru în diametru.

— Pentru fricţiune, răspunse Kohler. Îi diminuează viteza de deplasare, astfel ca propulsorul s o poată menţine în aer. Apoi, pornind iarăşi în lungul coridorului, adăugă: Un metru pătrat de sarcină la frânare încetineşte un corp în cădere cu aproape două­zeci la sută.

Langdon încuviinţă maşinal.

N avea de unde să ştie cà, mai târziu, în acea seară, într o ţară aflată la sute de kilometri depărtare, această informaţie avea să îi salveze viaţa.


8
Când ieşiră din clădirea principală a CERN în lumina aspră a soarelui elveţian, Langdon se simţi ca întors brusc acasă. Scena din faţa lui părea un campus universitar american.

Un dâmb înverzit cobora spre o pajişte întinsă, pe care pilcuri de arţari punctau mici cvartale formate din alei şi dormitoare din cărămidă. Indivizi cu figuri savante, cu teancuri de cărţi în braţe, intrau şi ieşeau din diversele clădiri. Parcă pentru a accentua atmosfera studenţească, doi hipioţi cu părul lung aruncau un disc Frisbee de la unul la altul, pe fondul Simfoniei a patra a lui Mahler ce răzbătea pe fereastra deschisă a unui dormitor.

— Acestea sunt locuinţele de serviciu ale institutului, îi explică directorul, în vreme ce accelera pe o alee dintre clădiri. Avem aici peste trei mii de fizicieni. La CERN lucrează mai mult de jumătate din numărul total al specialiştilor în fizica particulei din toată lumea — cele mai strălucite minţi de pe Terra — germani, japonezi, italieni, olandezi, tot ce vreţi. Fizicienii noştri reprezintă peste cinci sute de universităţi şi şaizeci de naţionalităţi.

Langdon era copleşit:

— Şi cum comunică între ei?

— În engleză, fireşte. Limba universală a ştiinţei.

El, unul, auzise că matematica era limbajul universal al ştiinţei, dar era prea obosit pentru a mai discuta problema, aşa că se mulţumi să urmeze conştiincios scaunul cu rotile.

La jumătatea drumului, un tânăr le tăie calea, alergând. Tricoul lui proclama: „N ai TGCU, n ai glorie!”

Langdon privi în urma lui, dezorientat:

— TGCU?

— Teoria Generală a Câmpului Unificat, replică directorul. Teo­ria a tot ce există.

— Înţeleg, spuse Langdon, fără a înţelege însă ceva.

— Sunteţi familiarizat cu fizica particulelor, domnule Langdon?

— Sunt familiarizat cu fizica generală — corpuri în cădere, chestii de genul ăsta.

Anii săi de paraşutism îi conferiseră un profund respect pentru extrema forţă a acceleraţiei gravitaţionale.

— Fizica particulelor studiază atomii, nu i aşa?

Kohler clătină din cap:

— Atomii sunt ca nişte planete în comparaţie cu ceea ce analizăm noi. Munca noastră se axează pe nucleul atomului — abia a zece mia parte din întreg. Tuşi din nou şi reluă cu un aer bolnav: Cei care lucrează la CERN încearcă să găsească răspunsuri la aceleaşi în­trebări pe care omul şi le a pus încă de la începutul existenţei sale. De unde venim? Din ce suntem constituiţi?

— Şi răspunsurile se află într un laborator de fizică?

— Păreţi surprins.

— Sunt. Mie întrebările îmi par mai degrabă spirituale.

— Domnule Langdon, toate întrebările au fost iniţial spirituale. Încă de la începutul lumii, spiritualitatea şi religia au fost chemate să completeze ceea ce ştiinţa nu putea înţelege. Răsăritul şi apusul Soarelui erau odinioară puse pe seama lui Helios şi a carului său înflăcărat. Cutremurele şi inundaţiile erau considerate furii ale lui Poseidon. Ştiinţa a dovedit între timp că acei zei erau doar nişte falşi idoli. În curând va demonstra că toţi zeii sunt nişte falşi idoli. Ştiinţa oferă astăzi răspunsuri la aproape toate întrebările omului. Au mai rămas doar câteva nelămurite, şi acestea sunt cele de tip ezoteric. De unde venim? Ce căutăm aici? Care este sensul vieţii şi al universului?

Langdon era înmărmurit:

— La aceste întrebări încearcă CERN să răspundă?

— Vă corectez. La aceste întrebări răspunde.

Între ei se lăsă un moment de tăcere. În vreme ce şi continuau drumul printre clădirile rezidenţiale, un disc Frisbee plană pe dea­supra şi se opri deodată, chiar în faţa lor. Kohler îl ignoră, fără a se opri.

O voce răsună peste pajişte:

— S'il vous plaît!

Langdon îşi întoarse privirea. Un bătrânel cu parul alb, într un tricou pe care scria: „College Paris”, îi făcu semn cu mâna. Lang­don ridică discul şi i l aruncă omului. Bătrânul îl prinse cu un deget şi jonglă cu el de câteva ori înainte de a l expedia peste umăr, spre partenerul său.

— Merci! îi strigă apoi.

— Felicitări! spuse Kohler. Tocmai v aţi jucat cu un laureat al Premiului Nobel, Georges Charpak, inventatorul camerei propor­ţionale multicablu.

Langdon dădu din cap: „Ziua mea norocoasă!”

După încă trei minute, ajunseră în sfârşit la destinaţie: o clădire masivă, bine întreţinută, înconjurată de un pâlc de plopi de munte. Comparativ cu celelalte dormitoare, aceasta părea mai luxoasă. Pe plăcuţa de piatră de la intrare scria: „Clădirea C”.

„Imaginativ nume”, îşi spuse Langdon.

În ciuda lipsei de creativitate cu care fusese botezată, Clădirea C avea un stil arhitectural pe gustul lui Langdon: conservator şi solid. Faţada din cărămidă roşie era încadrată de torsade simetrice din piatră şi traversată de o balustradă ornată. Apropiindu se de intrare, cei doi trecură pe sub un portic format din două coloane de marmură. Cineva lipise pe una din ele un bileţel:
“ACEASTĂ COLOANĂ ESTE IONICĂ.”
„Graffiti de fizician?” chicoti Langdon în sinea sa.

— Mă simt uşurat să văd că şi cei mai străluciţi fizicieni greşesc uneori.

Kohler îşi ridică ochii spre el:

— Ce vreţi să spuneţi?

— Cel care a scris bileţelul acela s a înşelat. Coloana aceea nu este ionică. Toate coloanele ionice au o grosime uniformă. Aceasta este îngustată spre vârf, deci e dorică — echivalentul ei grecesc. O greşeală des întâlnită.

Kohler nu zâmbi:

— Autorul a vrut să facă o glumă, domnule Langdon. Ionic în­seamnă „ceva care conţine ioni” — particule încărcate electric. Maj­oritatea obiectelor conţin ioni.

Langdon privi din nou coloana şi oftă.

***
Încă se mai simţea caraghios când ieşi din ascensor, la ultimul etaj al Clădirii C, urmându l apoi pe Kohler de a lungul unui coridor bine întreţinut. Decorul era surprinzător — stil colonial francez tradiţional: un divan din lemn de cireş, vază de porţelan şi lemnărie sculptată.

— Ne place ca oamenii noştri de bază să se simtă bine, explică directorul.

— Evident, murmură Langdon pentru sine. Deci, omul din poza venită pe fax locuia aici? Era unul dintre angajaţii dumneavoastră de prim rang?

— Exact. A lipsit de la întrevederea cu mine astăzi dimineaţă şi nu a răspuns la mesajele pe pager. Am venit aici pentru a l căuta şi l am găsit mort în sufrageria lui.

Langdon simţi un fior, amintindu şi că urma să vadă un cadavru. Stomacul lui nu fusese niciodată prea rezistent — o slăbiciune pe care o descoperise student la Arte fiind, când profesorul îi informase că Leonardo da Vinci dobândise o precizie atât de mare în redarea formelor umane graţie cadavrelor exhumate şi disecării musculaturii lor.

Kohler îl conduse spre capătul culoarului, unde se zărea o sin­gură uşă.

— Şopronul, cum aţi spune dumneavoastră în America, spuse Kohler, ştergându şi o broboană de sudoare de pe frunte.

Pe uşa de stejar, plăcuţa anunţa: ,,Leonardo Vetra”.

— Leonardo Vetra ar fi împlinit cincizeci şi opt de ani săptămâna viitoare. A fost unul dintre cei mai străluciţi savanţi ai vremurilor noastre. Moartea sa este o pierdere grea pentru ştiinţă.

Pentru o clipă, lui Langdon i se păru că observă o umbră de emoţie pe chipul împietrit al lui Kohler. Dar la fel de repede pe cât apăruse, aceasta dispăru. Directorul scoase din buzunar un inel cu numeroase chei şi începu să caute printre ele.

Lui Langdon îi trecu prin minte un gând ciudat: clădirea părea pustie.

— Dar unde sunt ceilalţi?

Lipsa oricărei activităţi nu era deloc un lucru de aşteptat, ţinând cont că urmau să pătrundă la locul unei crime.

— Angajaţii sunt în laboratoare, spuse Kohler, găsind în sfârşit cheia potrivită.

— Mă refeream la poliţie. Au plecat deja?

Kohler se opri, cu cheia pe jumătate în broască:

— Poliţia?

— Poliţia, încuviinţă Langdon, privindu l pe director în ochi. Mi aţi trimis un fax despre o omucidere. Cu siguranţă, aţi chemat poliţia!

— Cu siguranţă, nu am chemat o.

— Poftim?

Privirea directorului se ascuţi:

— Situaţia este complexă, domnule Langdon.

— Dar... bâigui el cu un amestec de teamă şi nedumerire, cu cer­titudine mai ştie şi altcineva despre această crimă!

— Da. Fiica adoptivă a lui Leonardo. Şi ea este fizician aici, la CERN, împărţind acelaşi laborator cu tatăl ei. Sunt colegi. Domni­şoara Vetra a fost plecată săptămâna asta, pentru studii pe teren. Am anunţat o cu privire la decesul tatălui ei şi se întoarce chiar acum.

— Dar un om a fost asasi...

— Va avea loc şi o anchetă oficială, îl întrerupse Kohler, ferm. În mod cert însă, aceasta va presupune o percheziţie în laboratorul lui Vetra — un spaţiu pe care el şi fiica lui îl considerau numai al lor. În consecinţă, vom aştepta până la sosirea domnişoarei Vetra. Cred că îi datorez măcar această măruntă dovadă de discreţie.

Kohler răsuci cheia în broască.

Uşa se deschise. Un val de aer îngheţat răbufni în hol şuierând, izbindu l pe Langdon în faţă şi silindu l să se tragă înapoi, uluit. Dincolo de prag se afla o lume nepământească. Apartamentul era parcă scufundat într o ceaţă albă, deasă. Vălătucii se roteau în jurul mobilierului şi învăluiau încăperea într o pâclă opacă.

— Dar ce...? îngână Langdon.

— Sistemul de răcire cu freon, veni răspunsul lui Kohler. Am răcit apartamentul pentru a conserva cadavrul.

Langdon îşi încheie nasturii sacoului. „Mă aflu în ţara lui Oz, îşi spuse. Şi mi am uitat acasă condurii fermecaţi.”


9
Cadavrul aflat pe podea în faţa lui Langdon era de a dreptul hidos. Leonardo Vetra era întins pe spate, gol puşcă, iar pielea lui avea o nuanţă gri albăstruie. Oasele gâtului îi ieşiseră în afară, în locul unde fuseseră rupte, iar capul îi era răsucit cu 180 de grade. Faţa nu i se vedea, fiind lipită de podea. Omul zăcea într o băltoacă de urină îngheţată, iar părul din jurul organelor genitale era acope­rit cu cristale de gheaţă.

Simţind că îl cuprinde un val de greaţă, Langdon îşi îndreptă privirea spre pieptul victimei. Deşi se uitase de vreo zece ori pe faxul cu rana perfect simetrică, arsura era mult mai impresionantă în realitate. Carnea arsă, umflată, era marcată clar, simbolul detaşându se fără urmă de dubiu.

Oare fiorii ce i străbăteau acum trupul erau cauzaţi de frigul din încăpere sau de semnificaţia incredibilă a imaginii pe care o avea acum în faţa ochilor?

Inima îi bătea nebuneşte în vreme ce înconjură cadavrul, citind cuvântul şi de jos în sus, uluit de simetria perfectă. Acum, că îl avea chiar în faţa ochilor, simbolul i se părea cu atât mai greu de conceput.

— Domnule Langdon?

Langdon nu îl auzi. Se afla deja într o altă lume... o lume a sa, în care istoria, mitul şi realitatea se îmbinau, copleşitoare. În mintea lui, rotiţele se învârteau frenetic.

— Domnule Langdon! reluă Kohler.

Tot nu ridică ochii. Acum era însă prezent, concentrat la maximum:

— Cât de informat sunteţi din acest punct de vedere?

— Ştiu numai ce am putut citi pe website ul dumneavoastră. Ter­menul Illuminati înseamnă „cei iluminaţi”; este numele unei con­frerii foarte vechi.

Langdon încuviinţă:

— Aţi mai auzit numele şi înainte?

— Nu; acum l am văzut însemnat pe domnul Vetra.

— Şi aţi căutat pe Internet ceva despre el.

— Da.

— Fără îndoială, au apărut sute de referinţe.

— Mii, răspunse Kohler. Cele de pe site ul dumneavoastră con­ţineau referinţe de la Harvard, Oxford, de la o editură prestigioasă şi de la o serie de alte publicaţii în domeniu. Ca om de ştiinţă, îmi dau seama că o informaţie nu poate fi mai valoroasă decât sursele din care provine, iar referinţele dumneavoastră păreau autentice.

Langdon nu şi putea lua încă ochii de la cadavru. Kohler îl privea aşteptând probabil ca oaspetele său să i ofere ceva lămuriri cu privire la ceea ce aveau în faţă. Acesta privi însă în jur, în încăperea îngheţată.

— N am putea discuta în altă parte, într un loc mai cald? întrebă.

— Camera asta e perfectă, replică directorul, uitând parcă de frig. Vom vorbi aici.

Langdon se încruntă. Istoria confreriei Illuminati nu era câtuşi de puţin o chestiune simplă. „O să mor îngheţat încercând s o explic.” Privi din nou arsura, cuprins din nou de sfială şi de neîncredere.

Deşi referirile la simbolul Illuminati erau des întâlnite în sim­bolistica modernă, nici un specialist nu l văzuse în realitate vreo­dată. Vechile documente îl descriau ca pe o ambigramă — adică un cuvânt ce putea fi citit în ambele sensuri. Şi, cu toate că ambigramele erau frecvent întâlnite în simbolistică — svastica, yin yang, crucea simplă, steaua iudaică — ideea că un cuvânt putea fi transpus într o ambigramă părea de a dreptul imposibilă. Specialiştii în sim­bolistica modernă încercaseră ani de a rândul să scrie cuvântul Illu­minati într o formă perfect simetrică, dar eşuaseră în mod lamenta­bil. De aceea, majoritatea universitarilor consideră în prezent că existenţa simbolului nu e altceva decât un mit.

— Deci, cine sunt Illuminati? întrebă Kohler.

„Asta este întrebarea”, îşi spuse Langdon în sinea lui, apoi îşi începu explicaţiile cu voce tare:

— Încă de la începuturile istoriei, între ştiinţă şi religie s a creat o prăpastie adâncă. Savanţi de renume precum Copernic...

— Au fost ucişi, replică directorul. Asasinaţi de Biserică fiindcă au dezvăluit unele adevăruri ştiinţifice. Dintotdeauna religia a per­secutat ştiinţa.

— Da, însă în secolul al XVI lea, o grupare din Roma a trecut la contraatac. Unele dintre cele mai luminate minţi ale Italiei — fizi­cieni, matematicieni, astronomi — au început să se întâlnească în secret, pentru a şi împărtăşi îngrijorarea cu privire la învăţăturile false propovăduite de Biserică. Aceşti oameni se temeau că mono­polul religiei asupra „adevărului” ameninţă cunoaşterea ştiinţifică pretutindeni în lume. Ei au fondat prima „bancă de creiere” a pla­netei şi s au autointitulat „cei iluminaţi”.

— Illuminati.

— Exact. Cele mai luminate minţi ale Europei... devotate reve­lării adevărului ştiinţific.

Kohler asculta în tăcere.

— Desigur, reluă Langdon, Biserica Catolică îi vâna fără cruţare, astfel că savanţii îşi puteau asigura supravieţuirea numai graţie unor rituri ultrasecrete. Vestea s a răspândit în „subteranele” lumii acade­mice, iar treptat confreria a primit în rândurile sale învăţaţi din toate ţările Europei. Aceştia se întruneau în mod regulat în Roma, într o ascunzătoare ultrasecretă pe care o numeau „Biserica Iluminării”.

Kohler tuşi, schimbându şi poziţia în scaun.

— Mulţi dintre Illuminati, continuă Langdon, voiau să combată tirania Bisericii prin acte de violenţă, dar cel mai respectat reprezen­tant al lor i a convins să se răzgândească. El era pacifist şi unul din­tre cei mai de seamă savanţi ai tuturor timpurilor.

Langdon era sigur că directorul ştia despre cine vorbeşte; chiar şi oamenii obişnuiţi erau familiarizaţi cu astronomul arestat şi aproape executat de Biserică fiindcă afirmase că Soarele, nu Pă­mântul se afla în centrul sistemului solar. Deşi informaţiile aduse în sprijinul ideii sale erau copleşitoare, astronomul a fost aspru pedep­sit deoarece a susţinut că Dumnezeu plasase omenirea altundeva decât în centrul universului creat de El.

— Numele lui era Galileo Galilei, preciză Langdon.

— Galilei?

— Da. Galilei era un Illuminatus. Şi, totodată, un catolic fervent. El a încercat să îmblânzească poziţia Bisericii faţă de ştiinţă, proclamând că aceasta din urmă nu numai că nu subminează poziţia lui Dumnezeu, ci o consolidează. Galilei a scris la un moment dat că, privind prin telescopul său, a putut auzi glasul lui Dumnezeu în muzica sferelor. El a susţinut că religia şi ştiinţa nu sunt inamici, ci, mai degrabă, aliaţi — două limbi ce spun aceeaşi poveste, a sime­triei şi a echilibrului... rai şi iad, zi şi noapte, rece şi cald, Dum­nezeu şi Satan. Atât ştiinţa cât şi religia se regăsesc în simetria divină, în continua luptă dintre lumină şi întuneric.

Langdon făcu o pauză, bătând din picioare pentru a se încălzi. Kohler rămase nemişcat în scaunul său.

— Din nefericire, continuă profesorul, unificarea dintre ştiinţă şi religie nu era nici pe departe ceea ce dorea Biserica.

— Bineînţeles că nu. O asemenea unificare ar fi redus la zero pretenţia Bisericii că ea constituie unica modalitate prin care omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu. Astfel, Biserica l a judecat pe Galilei ca eretic, l a găsit vinovat şi l a condamnat la arest la domi­ciliu permanent. Cunosc bine istoria ştiinţifică, domnule Langdon. Dar toate acestea s au petrecut cu secole în urmă. Ce legătură au ele cu Leonardo Vetra?

„Întrebarea de un milion de dolari”. Langdon trecu la miezul problemei:

— Arestarea lui Galilei a declanşat revolta în rândul confreriei. Au fost comise unele greşeli, iar Biserica a descoperit identitatea a patru Illuminati, pe care i a prins şi i a interogat. Cei patru nu au dezvăluit însă nimic... nici chiar sub tortură.

— Tortură?

Langdon încuviinţă:

— Au fost însemnaţi cu fierul roşu. De vii. Pe piept. Cu simbolul crucii.

Ochii lui Kohler se măriră şi se îndreptară pieziş către trupul lui Vetra.

— Apoi cei patru savanţi au fost ucişi, iar cadavrele lor au fost aruncate pe străzile Romei, ca un avertisment pentru cei care ar fi dorit să se alăture confreriei. Cu Biserica pe urmele lor, restul membrilor au fugit din Italia.

Langdon făcu o pauză pentru a da mai multă greutate spuselor sale şi îşi aţinti privirile în ochii goi ai lui Kohler:

— Illuminati au intrat într o totală ilegalitate şi au început să se amestece cu alte grupări fugare, victime ale epurărilor catolice: mistici, alchimişti, ocultişti, musulmani, evrei. Cu timpul, au început să atragă noi membri şi astfel a luat fiinţă o confrerie nouă. Întunecată. Profund anticreştină. Forţa noilor Illuminati a crescut, bazată pe ritualuri misterioase, practicate în cel mai mare secret, şi pe jurământul că într o zi vor răzbi din nou la suprafaţă şi şi vor lua revanşa asupra Bisericii Catolice. Puterea lor a devenit atât de mare, încât Biserica i a considerat la un moment dat cea mai periculoasă grupare anticreştină de pe faţa Pământului; Vaticanul a denunţat confreria ca fiind Shaitan.

— Shaitan?

— Un termen islamic. Înseamnă „duşman”... duşmanul lui Dumne­zeu. Biserica a ales un nume islamic fiindcă limba musulmanilor era considerată necurată.

Langdon ezită o clipă, apoi reluă:

— Shaitan se află la originea unui cuvânt prezent în multe limbi care se vorbesc azi pe Terra: Satan.

O grimasă străbătu chipul directorului.

Vocea lui Langdon răsună aspru:

— Domnule Kohler, nu ştiu cum a apărut semnul acesta pe piep­tul angajatului dumneavoastră... şi nici de ce... dar avem în faţă simbolul de mult pierdut al celui mai vechi şi mai puternic cult satanic din lume.