Îngeri şi demoni Dan Brown Date

23
Kohler privea fix în camera de anihilare, cu o expresie de stu­poare totală. Alături de el, Langdon arăta de a dreptul înmărmurit.

— Vreau să mi văd tatăl! ceru Vittoria. Eu v am arătat labora­torul. Acum vreau să l văd pe tata.

Kohler se întoarse spre ea, lent, de parcă n ar fi auzit o:

— De ce aţi aşteptat atât de mult? Trebuia să mi fi spus imediat despre această descoperire.

Tânăra îl privi fix. „Câte motive o mai fi vrând?”

— Domnule director, putem vorbi despre asta mai târziu. Acum vreau să mi văd tatăl.

— Ştii ce implică această tehnologie?

— Sigur că ştiu! Venituri pentru CERN. Mari. Dar acum vreau să...

— De aceea aţi păstrat secretul? o întrebă Kohler, în mod clar pentru a i distrage atenţia. Vă era teamă că eu şi consiliul vom vota pentru brevetarea lui?

— Ar trebui brevetat, replică Vittoria, simţindu se atrasă în dis­cuţie. Antimateria constituie o tehnologie importantă. Dar e şi pe­riculoasă. Eu şi tata mai aveam nevoie de timp pentru a îmbunătăţi procedurile de lucru şi pentru a le conferi mai multă siguranţă.

— Cu alte cuvinte, nu aveaţi încredere că eu şi consiliul vom pune prudenţa ştiinţifică înaintea lăcomiei financiare.

Vittoria era surprinsă de indiferenţa din tonul directorului:

— Au fost şi alte probleme, răspunse ea. Tata avea nevoie de timp pentru a prezenta antimateria într o lumină potrivită.

— Ce vrei să spui?

„Tu cam ce crezi că vreau să spun?”

— Materie creată din energie... Ceva creat din nimic... Practic, am dovedit că Geneza a fost posibilă din punct de vedere ştiinţific.

— Aşadar, nu voia ca implicaţiile religioase ale descoperirii sale să se piardă într un val de pragmatism?

— Este un fel de a spune.

— Dar tu?

Preocupările Vittoriei vizau o cu totul altă direcţie. Orientarea comercială era critică pentru succesul pe piaţă al oricărei noi surse energetice. Deşi avea un potenţial uriaş, conferit de randa­mentul său ridicat şi de lipsa de poluare, tehnologia bazată pe antimaterie risca — dacă ar fi fost dezvăluită prematur — să fie denigrată de mediile politice care atacaseră anterior energia nucleară şi pe cea solară. Energia nucleară fusese utilizată înainte de a se fi luat toate măsurile necesare de siguranţă şi, drept ur­mare, se înregistraseră accidente. Energia solară fusese pusă în aplicare înainte de a fi destul de eficientă şi mulţi oameni îşi pier­duseră banii. Ambele tehnologii aveau acum o reputaţie proastă şi abia dacă mai supravieţuiau.

— Interesele mele, explică Vittoria, nu sunt tot atât de înalte ca armoni­zarea ştiinţei cu religia.

— Protejarea mediului, sugeră Kohler.

— O sursă nelimitata de energie. Fără a secătui solul. Fără polu­are. Fără radiaţii. Tehnologia bazată pe folosirea antimateriei ar putea salva planeta.

— Sau ar putea o distruge, ricana directorul. Depinde de cine şi pentru ce o foloseşte.

Vittoria simţi un frison când trupul infirm al lui Kohler tremură scurt, apoi acesta, după o scurtă pauză, întrebă:

— Cine mai ştia despre antimaterie?

— Nimeni. Ţi am mai spus asta.

— Atunci, de ce crezi că a fost ucis tatăl tău?

Vittoria se crispă la auzul acestei întrebări:

— N am idee. Avea duşmani aici, la CERN, ştii asta, dar asasinarea lui n a avut nimic de a face cu antimateria. Ne am jurat unul altuia să mai păstrăm secretul pentru câteva luni, până ce aveam să fim gata.

— Şi eşti sigură că tatăl tău şi a respectat promisiunea?

Vittoria se înfuriase:

— Tata a respectat jurăminte şi promisiuni mult mai grele decât asta!

— Iar tu n ai spus nimănui?

— Bineînţeles că nu!

Kohler răsuflă greu, apoi vorbi rar, ca şi cum şi ar fi ales cuvin­tele cu grijă:

— Să presupunem totuşi că cineva a aflat. Şi să mai presupunem că a reuşit cineva să intre aici, în laborator. Ce crezi că ar fi putut căuta? Avea tatăl tău notiţe aici? Vreo documentaţie cu privire la procesul tehnologic?

— Domnule director, am avut suficientă răbdare. Acum vreau şi eu nişte răspunsuri. Tot îmi vorbeşti despre o intrare prin efracţie, dar ai văzut scanerul de retină. Tatăl meu a fost foarte atent cu privire la păstrarea secretului şi a siguranţei în laborator.

— Fă mi pe plac! izbucni Kohler, luând o prin surprindere. Ce ar putea lipsi de aici?

— N am idee!

Vittoria cercetă încăperea cu priviri furioase. Toate eşantioa­nele de antimaterie se aflau la locul lor. Biroul tatălui ei era în per­fectă ordine.

— N a intrat nimeni aici, declară ea în cele din urmă. Totul e în regulă aici, sus.

Kohler o privi surprins:

— Aici, sus?

Vittoria rostise cuvântul fără a şi da seama, instinctiv.

— Da, aici, în laboratorul de sus.

— Vrei să spui că aţi folosit şi laboratorul de jos?

— Pentru depozitare.

Kohler se întoarse spre ea, tuşind din nou:

— Aţi folosit camera Haz Mat pentru depozitare? Depozitarea a ce?

„Materiale periculoase, ce altceva?!”

Vittoria îşi pierduse răbdarea:

— A antimateriei!

Kohler se ridică, sprijinindu se de braţele scaunului.

— Mai există şi alte eşantioane? De ce mama dracului nu mi ai spus?

— Tocmai am făcut o! Şi abia dacă mi ai dat ocazia să vorbesc!

— Trebuie să verificăm şi eşantioanele acelea. Acum!

— Eşantionul, îl corectă Vittoria. E unul singur. Şi e bine. Nimeni n ar fi putut...

— Numai unul? ezită Kohler. Şi de ce nu i aici, sus?

— Tata voia să l păstreze jos, mai adânc în subteran, ca o măsură de precauţie; este mai mare decât celelalte.

Schimbul de priviri alarmate dintre director şi Langdon nu i scăpă fizicienei.

— Aţi creat un eşantion mai mare de cinci sute de nanograme?

— A fost necesar, spuse Vittoria pe un ton defensiv. Trebuia să demonstrăm că pragul investiţii/randament putea fi trecut în siguranţă.

Principala problemă în cazul noilor surse energetice era de fiecare dată una de tip investiţii raportate la randament: ce sumă trebuia cheltuită pentru obţinerea combustibilului. Construirea unei sonde pentru extragerea unui singur baril de ţiţei nu ar fi fost o afacere bună. Dacă aceeaşi sondă, cu un minimum de cheltuieli, putea extrage milioane de barili de petrol, atunci era cu totul altce­va. Aceeaşi era situaţia şi în cazul antimateriei. Activarea a douăzeci şi cinci de kilometri de electromagneţi pentru obţinerea unei cantităţi infime de antimaterie consuma mai multă energie decât furniza antimateria respectivă. Pentru a demonstra că noua tehnologie era viabilă şi eficientă, trebuia să se creeze eşantioane mai mari.

Deşi Leonardo Vetra ezitase, Vittoria îl îndemnase şi insistase pentru a obţine o mostră substanţială. Îi argumentase că, dacă vor ca antimateria să fie luată în serios, era nevoie să dovedească două lucruri. În primul rând, că puteau fi produse cantităţi efi­ciente din punct de vedere al costurilor. În al doilea rând, că exista posibilitatea stocării în deplină siguranţă a eşantioa­nelor. Avusese câştig de cauză în cele din urmă şi tatăl ei acceptase, deşi cu inima strânsă. Insistase însă asupra necesităţii de a păstra secretul şi deplina siguranţă a mostrelor. Antimateria — insistase Vetra — trebuie depozitată în Haz Mat, o nişă săpată în granit, cu douăzeci şi cinci de metri mai în adânc decât laboratorul princi­pal. Eşantionul urma să fie secretul lor şi numai ei doi aveau acces la el.

— Vittoria! insistă Kohler, cu vocea încordată. Cât de mare este eşantio­nul pe care l aţi creat?

Fiziciana simţi o plăcere răutăcioasă; ştia că răspunsul ei îl va ului chiar şi pe marele Maximilian Kohler. Văzu în faţa ochilor antimateria de dedesubt — o privelişte incredibilă. Suspendată în interiorul conteinerului, perfect vizibilă cu ochiul liber. Aceasta nu mai era o frântură microscopică, ci o picătură dolofană. Trase adânc aer în piept şi răspunse:

— Un sfert de gram.

Faţa lui Kohler deveni albă ca varul:

— Poftim? Un sfert de gram? spuse el, pradă unui nou acces de tuse. Asta înseamnă... aproape cinci kilotone!

Kilotone! Vittoria ura acest cuvânt; ea şi tatăl ei nu l foloseau niciodată. O kilotonă era egală cu 1 000 de tone metrice de TNT.

Kilotona era o măsură pentru armament. Încărcătură. Forţă distruc­tivă. Ea şi tatăl ei vorbeau în termeni de electron volţi şi juli — energie constructivă.

— Atâta antimaterie ar putea distruge absolut totul pe o rază de un kilometru! exclamă Kohler.

— Da, dacă ar fi anihilată toată odată — ceea ce n ar face nimeni!

— Cu excepţia cuiva care nu ştie. Sau dacă sursa de putere ar ceda.

Directorul se îndrepta deja spre ascensor.

— Tocmai de aceea tata a amplasat eşantionul în Haz Mat, cu o sursă de putere sigură şi un sistem de securitate dublu.

Kohler se întoarse spre ea, cu speranţă în priviri:

— Aveţi un sistem de siguranţă suplimentar la Haz Mat?

— Da. Un al doilea scanner de retină.

Kohler rosti numai două cuvinte:

— Jos! Acum!

Ascensorul de marfă cobora în viteză, ca o piatră.

Încă douăzeci şi cinci de metri în adâncul pământului.

Vittoria simţea acut spaima celor doi bărbaţi de lângă ea. Faţa, de obicei lipsită de emoţii a lui Kohler era acum încordată. „Ştiu, spuse în sinea ei, că eşantionul este uriaş, dar precauţiile pe care le am luat sunt...”

Liftul se opri.

Uşile se deschiseră şi Vittoria o luă înainte, pe culoarul slab luminat. În faţă, la capătul acestuia, se zărea o uşă uriaşă de oţel. HAZ MAT. Scanerul de retină de lângă uşă era la fel cu cel de sus. Vittoria se apropie. Atentă, îşi alinie ochiul în dreptul lentilei.

Se trase înapoi. „Ceva nu era în regulă. Lentila de obicei ima­culată era pătată, mânjită cu ceva ce semăna a... sânge?” Nedume­rită, se întoarse spre cei doi bărbaţi, dar privirea ei se lovi de două chipuri de ceară. Langdon şi Kohler erau albi la faţă şi priveau fix un punct aflat la picioarele ei.

Vittoria le urmă privirea... în jos.

— Nu! strigă profesorul, repezindu se la ea.

Dar era prea târziu.

Vittoria zări obiectul de pe podea. Era ceva deopotrivă bizar şi totuşi foarte cunoscut, familiar.

Totul dură doar o clipă.

Apoi, cu o oroare imensă, îşi dădu seama. Holbându se la ea de pe podea, aruncat ca un gunoi, era un ochi de om. Vittoria ar fi recunoscut culoarea aceea ca de alună oriunde.

24
Tehnicianul însărcinat cu securitatea îşi ţinu respiraţia, în vreme ce superiorul său i se aplecă peste umăr, studiind şirul de moni­toare. Un minut se scurse.

„Tăcerea comandantului era ceva de aşteptat”, îşi spuse tehni­cianul. Superiorul lui era un om care respecta protocolul în mod ferm şi rigid. La urma urmei, nu ajunsese la comanda uneia dintre cele mai de seamă forţe de securitate din lume, vorbind mai întâi şi apoi gândind.

„Dar oare la ce se gândeşte?”

Obiectul pe care l vedeau pe ecranul monitorului era un fel de conteiner — un recipient cu pereţi transparenţi. Restul era mai dificil de identificat.

În interiorul conteinerului, ca prin cine ştie ce efect special, un strop de lichid cu aspect metalic părea să plutească suspendat în aer. Picătura apărea şi dispărea în luminiţa roşie, care clipocea a unui afişaj digital în continuă scădere, care făcea ca tehnicianului să i se facă pielea de găină.

— Poţi să micşorezi contrastul? întrebă comandantul, luându l pe tehnician prin surprindere.

Acesta se conformă şi imaginea păru să se lumineze puţin. Comandantul se aplecă pentru a privi mai îndeaproape ceva ce devenise vizibil la baza conteinerului.

Tehnicianul studie şi el noua apariţie. Lângă afişajul electronic, abia zărindu se, se afla un acronim. Patru litere de tipar ce luceau în izbucnirile intermitente de lumină.

— Rămâi aici, zise comandantul. Nu spune nimănui nimic. Mă ocup eu de asta.


25
Haz Mat. Cincizeci de metri în subteran.

Vittoria Vetra se împletici, aproape căzând peste scanerul de retină. Simţi cum americanul se repede pentru a o prinde. Pe po­dea, la picioare, ochiul tatălui ei o privea. Simţi că i se taie respi­raţia. „I au scos ochiul!” Totul în jur începu să se învârtă o dată cu ea. Kohler era în spatele ei, aproape, şi vorbea. Langdon o ajută să se apropie de uşă. Ca într un vis, se pomeni privind în scaner. Mecanismul piui.

Uşa se deschise.

Pe fondul terorii stârnite de ochiul tatălui ei, Vittoria simţi prima lovitură a ororii ce o aştepta înăuntru. Când îşi plimbă privirile înceţoşate prin încăpere, îşi dădu seama că se dezlănţuie coşmarul. În faţa ei, unicul podium de reîncărcare era gol.

Conteinerul dispăruse! îi scoseseră ochiul tatălui ei pentru a l fura. Implicaţiile erau prea ample pentru a şi da acum seama. Totul se întorsese împotriva lor. Eşantionul care urma să demonstreze că antimateria consti­tuia o sursă de energie sigură şi viabilă fusese furat. „Dar nimeni nu ştia despre existenţa lui!” Şi totuşi, adevărul nu putea fi negat. Cineva aflase, iar Vittoria nu şi putea imagina cine. Nici chiar Kohler, despre care se spunea că ştie tot ce mişcă la CERN, habar n avusese de proiect, acest lucru era limpede.

Tatăl ei era mort. Asasinat pentru geniul lui.

Pe lângă durerea care i încleştase inima, o noua emoţie începu să iasă la suprafaţă. Chiar mai rea. Covârşitoare. Vinovăţia. O vino­văţie incontrolabilă, copleşitoare. Ea fusese cea care l convinsese pe Leonardo Vetra să creeze eşantionul... deşi el nu voise iniţial. Şi acum fusese ucis din această cauză.

„Un sfert de gram...”

La fel ca orice tehnologie — focul, praful de puşcă, motorul cu combustie internă — dacă ajungea pe mâini greşite, antimateria putea fi letală. Extrem! Antimateria era o armă mortală. Puternică şi de neoprit. Odată desprins din locaşul lui de alimentare de la CERN, conteinerul se apropia de un sfârşit inexorabil. Angrenajul se pusese în mişcare.

Iar când timpul va expira...

O lumină orbitoare. Un bubuit asurzitor. Incinerare instantanee. Doar explozia... şi un crater gol rămas în urmă. Un crater uriaş.

Ideea că geniul paşnic al tatălui ei avea să fie utilizat ca armă de distrugere îi otrăvea sângele. Antimateria era arma ideală a teroriştilor. Nu avea componente metalice şi deci putea fi trecută fără probleme prin detectoarele de metale, nu avea compuşi chimici şi deci câinii nu îi puteau da de urmă, nu putea fi dezactivată chiar dacă autorităţile ar fi reuşit să localizeze conteinerul. Numărătoarea inversă începuse...

***
Langdon nu ştia ce altceva să facă. Îşi scoase batista şi o întinse pe podea, peste ochiul lui Leonardo Vetra. Vittoria şedea în pragul laboratorului, cu chipul descompus de panică şi durere. Încercă să se apropie din nou de ea, dar Kohler interveni:

— Domnule Langdon...

Cu figura lipsită de orice expresie, directorul îi făcu semn să vină mai aproape, astfel încât ea să nu i poată auzi. Fără tragere de inimă, Langdon se supuse.

— Dumneavoastră sunteţi specialistul, începu Kohler în şoaptă. Vreau să ştiu ce intenţionează ticăloşii ăştia de Illuminati să facă, o dată ce au luat antimateria.

Profesorul încercă să se concentreze. În ciuda haosului creat de această situaţie, prima sa reacţie era una logică: respingere. Kohler nu făcea decât supoziţii. Supoziţii absurde.

— Illuminati au dispărut, domnule director. Sunt sigur de acest lucru. Crima asta poate însemna orice — poate chiar că un alt anga­jat al CERN care a aflat despre descoperirea domnului Vetra a considerat proiectul prea periculos pentru a fi continuat.

Kohler îl privi buimac:

— Credeţi că asta e o crimă de conştiinţă, domnule Langdon?! Absurd! Cel care l a ucis pe Leonardo nu a vrut decât un singur lucru: eşantionul de antimaterie. Şi sunt convins că au planuri mari cu el.

— Vă referiţi la terorism.

— Exact.

— Dar Illuminati nu erau terorişti.

— Spuneţi i asta lui Leonardo Vetra.

Langdon resimţi dureros adevărul ultimei afirmaţii. Fizicianul fusese însemnat cu simbolul confreriei Illuminati. „Dar de unde apăruse?” Simbolul sacru părea prea dificil de reprodus pentru ca cineva să l folosească doar cu scopul de a şi ascunde urmele şi a îndrepta bănuielile în altă parte. Trebuia să existe o altă explicaţie.

Din nou, Langdon încercă să ia în calcul imposibilul.„Dacă Illu­minati erau încă activi şi dacă ei furaseră antimateria, ce intenţionează? Către ce ţintă s ar îndrepta?” Mintea îi oferi instantaneu răspunsul, dar partea aceea raţională din el îl alungă pe loc. Într adevăr, con­freria avea un inamic declarat, evident, dar un atac terorist pe scară largă împotriva acestui inamic era de neconceput. Da, Illuminati ucideau oameni, dar indivizi aparte, ţinte atent selectate; dis­trugerea în masă era cu totul altceva. Şi totuşi... un astfel de plan ar avea o semnificaţie mai degrabă măreaţă: antimateria, cea mai de seamă realizare ştiinţifică, folosită pentru a distruge...

Langdon refuză să accepte o asemenea idee absurdă.

— Există, spuse el pe neaşteptate, o altă explicaţie logică, pe lângă cea a terorismului.

Kohler îl privi tăcut, în mod evident curios, şi profesorul încercă să şi pună ordine în gânduri. Illuminati deţinuseră totdeauna o putere uriaşă graţie mijloacelor financiare. Controlaseră bănci. Avuseseră în proprietate lingouri de aur. Se spusese chiar că deţinuseră cea mai valoroasă piatră preţioasă din lume, diamantul Illuminati — o nestemată perfectă, de dimensiuni uriaşe.

— Banii, rosti el ferm. Antimateria ar fi putut fi furată pentru a fi comercializată.

Kohler îl privi, incredul:

— Scopuri financiare? Şi unde, mă rog, ar putea ei să vândă un strop de antimaterie?

— Nu mă refer la eşantion, ci la tehnologie, care valorează pro­babil o avere. Poate că cineva a furat eşantionul pentru a l studia şi a încerca să i identifice tehnologia de obţinere.

— Spionaj industrial? Dar bateria se descarcă în douăzeci şi patru de ore! Cercetătorii aceia ar fi făcuţi praf înainte de a apuca să studieze ceva.

— Poate că o reîncarcă înainte de a exploda. Poate că vor con­strui un podium de alimentare ca acestea de aici, de la CERN.

— În douăzeci şi patru de ore? Chiar dacă ar fi furat planurile, construi­rea unui reîncărcător ar dura luni de zile, nu ore!

— Are dreptate, interveni Vittoria cu voce scăzută.

Ambii bărbaţi se întoarseră spre ea. Fiziciana se apropie de ei, cu mersul la fel de tremurat ca şi glasul:

— Are dreptate. Nimeni nu ar putea construi un alimentator în timp util; numai interfaţa ia câteva săptămâni. Filtrele de flux, servobobinele, aliajele de forţă — toate calibrate la gradientul energetic specific amplasamentului.

Langdon se încruntă. Era clar: un recipient pentru antimaterie nu era ceva pe care să l bagi pur şi simplu în priză şi gata. Odată scos din CERN, conteinerul pornise pe un drum de douăzeci şi patru de ore, cu sens unic, spre distrugere.

Astfel că nu mai rămânea decât o singură, tulburătoare, concluzie.

— Trebuie să chemăm Interpolul, spuse Vittoria cu o voce pe care ea însăşi abia şi o recunoscu. Trebuie să anunţăm autorităţile. Imediat.

— În nici un caz, replică directorul.

Cuvintele lui o îngheţară:

— Nu? Ce vrei să spui cu asta?

— Tu şi tatăl tău m aţi pus într o situaţie extrem de dificilă.

— Domnule director, avem nevoie de ajutor. Trebuie să găsim conteinerul şi să l aducem înapoi înainte de a se întâmpla ceva. Avem o responsabilitate!

— Avem responsabilitatea de a gândi! o întrerupse Kohler cu duritate în glas. Situaţia asta ar putea avea repercusiuni foarte, foarte grave pentru CERN.

— Te îngrijorează reputaţia instituţiei?! Ştii ce ar putea face con­teinerul acela dintr un oraş? Are o rază de acţiune de un kilometru! Cartiere întregi!

— Poate că tu şi tatăl tău ar fi trebuit să vă gândiţi la asta înainte de a crea eşantionul.

Vittoria simţi că rămâne fără aer:

— Dar... dar... ne am luat toate precauţiile necesare!

— După cum se vede, nu!

— Dar nimeni nu ştia despre antimaterie!

Tânăra îşi dădu seama de absurditatea argumentului său; desigur că ştia cineva. Cineva aflase.

Ea însă nu spusese nimănui, ceea ce însemna că existau numai două explicaţii posibile. Fie că tatăl său se destăinuise cuiva fără a i spune ei — ceea ce nu avea nici un sens, fiindcă Leonardo era cel care insistase ca amândoi să jure că vor păstra secretul — fie că îi urmărise cineva. „Telefonul mobil, poate? Vorbiseră de câteva ori în timpul călătoriilor ei. Spuseseră oare vreodată prea multe? Posibil. Apoi, mai era şi poşta electronică. Dar fuseseră amândoi discreţi, nu i aşa? Sistemul de securitate al CERN? Cineva îi monitorizase fără ştirea lor?” Vittoria îşi dădea seama însă că nimic din toate astea nu mai conta acum. Faptul era consumat. „Tata e mort.”

Gândul îi dădu un val de energie. Îşi scoase telefonul mobil din buzunarul pantalonilor scurţi.

Kohler se repezi la ea tuşind violent, cu fulgere de mânie în ochi:

— Pe cine... vrei să suni?

— Centrala telefonică a CERN. Să ne facă legătura cu Interpolul.

— Gândeşte te! strigă Kohler cu vocea sugrumată. Eşti chiar atât de naivă? Conteinerul poate fi acum oriunde în lume! Nici o insti­tuţie nu se poate mobiliza suficient de repede pentru a l găsi la timp.

— Şi atunci stăm cu mâinile în sân?

Vittoria nu se simţea bine sâcâind un om cu sănătatea atât de şubredă, însă directorul avea un comportament aşa de bizar, încât aproape că nici nu l mai recunoştea.

— Ba da, dar facem lucruri inteligente, replică el. Nu punem în pericol reputaţia CERN implicând nişte autorităţi care oricum nu ne pot fi de nici un ajutor. Încă nu. Deocamdată, trebuie să ne gândim bine.

Vittoria ştia că există o logică în spusele directorului, dar mai ştia şi că logica, prin definiţie, era o scuză pentru lipsa de responsabilitate morală. Tatăl ei îşi dedicase viaţa respectării moralei — ştiinţă paş­nică, etică, încredere în faptul că omul este în esenţă bun... Şi ea cre­dea în aceste lucruri, dar le percepea în termeni de karma. Întorcându se cu spatele spre Kohler, îşi deschise mobilul.

— Nu poţi face una ca asta! replică el.

— Încearcă să mă opreşti!

Kohler nu schiţă nici un gest.

După o clipă, Vittoria îşi dădu seama de ce: aici, în subteran, telefonul nu avea semnal. Furioasă la culme, porni spre ascensor.


26
Hassassin ul ajunse la capătul tunelului de piatră. Torţa încă mai ardea puternic, fumul ei amestecându se cu mirosul muşchiului de pe ziduri şi cu aerul stătut. În jur domnea tăcerea. Uşa de fier care îi bloca drumul părea tot atât de veche ca şi tunelul, ruginită, dar încă solidă. Aşteptă în întuneric, încrezător.

Era aproape timpul.

Janus îi promisese că din interior cineva îi va deschide uşa. Hassassin ul se minună de iscusinţa trădării. Ar fi aşteptat şi toată noaptea la această uşă pentru a şi duce sarcina la bun sfârşit, dar ştia că nu va fi nevoie; doar lucra pentru nişte oameni hotărâţi.

Câteva minute mai târziu, exact la ora stabilită, se auzi zornăitul unor chei grele de cealaltă parte a uşii: scrâşnetul metalului pe metal, în vreme ce încuietorile multiple erau descuiate. Una câte una, broaştele masive se deschiseră, scârţâind de parcă nu mai fu­seseră unse de secole. În sfârşit, toate cele trei încuietori cedară.

Apoi, linişte.

Hassassin ul aşteptă răbdător cinci minute, exact aşa cum i se spusese. Apoi, cu sângele pulsându i nebuneşte, împinse. Uşa de metal se deschise.


27
— Vittoria, n am să ţi permit!

Vocea lui Kohler hârâia şi şuiera din ce în ce mai rău, pe măsură ce ascensorul urca.

Tânăra se feri de el. Voia puţină izolare, voia ceva familiar în locul ăsta care, dintr o dată, nu mai părea familiar. Dar ştia că nu va avea parte de ele. Deocamdată, trebuia să şi ascundă durerea şi să acţioneze. „Să ajung la un telefon.”

Robert Langdon stătea alături de ea, tăcut ca de obicei. Vittoria renunţase să se mai întrebe cine o fi omul. „Un specialist?!” Kohler n ar fi putut fi mai vag decât atât. „Domnul Langdon ne poate ajuta să l găsim pe ucigaşul tatălui tău.” Până acum nu îi fusese de nici un ajutor. Compasiu­nea şi amabilitatea sa păreau reale, însă individul ascundea în mod clar ceva. De fapt, amândoi ascundeau, nu numai el.

Kohler îi vorbea iarăşi:

— Ca director al CERN, sunt răspunzător pentru viitorul ştiinţei. Dacă transformi această situaţie într un incident internaţional şi CERN are de suferit...

— Viitorul ştiinţei? izbucni Vittoria. Chiar crezi că ai să scapi de responsabilitate negând că antimateria provine de la CERN? Chiar ai de gând să ignori vieţile pe care le punem în pericol?

— Nu noi le punem în pericol, o corectă Kohler. Tu le ai pus. Tu şi tatăl tău.

Tânăra îşi întoarse privirile.

— Cât despre periclitarea vieţilor, reluă directorul, exact despre asta este vorba, despre viaţă. Ştii că tehnologia de obţinere a anti­materiei are implicaţii enorme pentru viaţa pe Pământ. Dacă CERN va fi distrus de scandalul iscat, toată lumea va avea de pier­dut. Viitorul omenirii este hotărât în locuri precum CERN, de savanţi ca tine şi ca tatăl tău, care lucrează pentru a soluţiona problemele viitorului.

Vittoria mai auzise tirada despre „ştiinţa ca Dumnezeu” a lui Kohler şi niciodată nu se lăsase impresionată. Ştiinţa însăşi cauzase jumătate din problemele pe care acum încerca să le rezolve. „Pro­gresul” era cea mai rea boală a Mamei Terra.

— Dezvoltarea ştiinţifică implică riscuri, peroră Kohler în conti­nuare, şi întotdeauna a fost aşa. Programele spaţiale, cercetările gene­tice, medicina — greşeli se fac în toate domeniile. Ştiinţa trebuie să supravieţuiască propriilor erori, cu orice preţ. Pentru binele tuturor.

Vittoria era uimită de abilitatea directorului de a cântări argu­mentele morale cu o pură detaşare ştiinţifică. Intelectul său părea a nu avea absolut nimic în comun cu spiritul, cu eul său.

— Crezi cumva că institutul pe care îl conduci este atât de necesar pentru viitorul planetei, încât ar trebui să renunţăm la orice respon­sabilitate morală?

— Nu vorbi despre morală cu mine! Aţi depăşit o limită atunci când aţi creat acel eşantion şi aţi pus în pericol întreaga instituţie. Eu încerc să protejez nu numai locurile de muncă ale celor trei mii de angajaţi ai noştri, ci să apăr şi reputaţia tatălui tău. Gândeşte te la el. Un om ca Leonardo Vetra nu merită să rămână în conştiinţa oamenilor ca inventatorul unei arme de distrugere în masă.

Vittoria simţi ca săgeţile directorului şi au atins ţinta. „Eu sunt cea care l a convins pe tata să creeze eşantionul. Vina este a mea!”

Când uşa se deschise, Kohler încă mai vorbea. Vittoria ieşi din lift, îşi scoase telefonul şi încercă din nou. Tot n avea semnal. „La naiba!” Se îndrepta spre uşă.

— Vittoria, opreşte te! strigă directorul cu un şuier astmatic şi se grăbi s o urmeze. Ia o mai încet! Trebuie să discutam.

— Basta di parlare!¹

— Gândeşte te la tatăl tău! Ce ar face el?

Tânăra nu se opri.

— Vittoria, n am fost întrutotul sincer cu tine.

Parcă fără voia ei, paşii i se răriră.

— Nu ştiu ce a fost în mintea mea, continuă directorul. Încercam doar să te protejez. Spune mi ce vrei. Trebuie să colaborăm.

Vittoria se opri, dar nu întoarse capul:

— Vreau să găsim antimateria. Şi vreau să aflu cine mi a ucis tatăl.

Kohler oftă:

— Vittoria, ştim deja cine l a ucis pe tatăl tău. Îmi pare rău.

Acum, tânăra se întoarse:

— Poftim?

— Nu ştiam cum să ţi spun. Este greu să...

— Ştii cine l a ucis pe tatăl meu?

— Avem o idee bine fondată, da. Ucigaşul a lăsat în urmă un fel de carte de vizită. Din acest motiv l am chemat pe domnul Langdon. Grupul care a revendicat asasinatul este specialitatea domniei sale.

— Grupul? Un grup terorist?

— Vittoria, au furat un sfert de gram de antimaterie!

Tânăra îşi întoarse privirile spre profesorul care aştepta în celălalt capăt al încăperii. Totul părea să capete sens acum. „Asta explică în parte secreto­mania lor.” Era uimită că nu şi dăduse seama mai devreme. La urma urmei, Kohler chemase autorităţile. Pe cele potrivite. Acum părea clar. Robert Langdon era american, un tip conservator, dintr o bucată şi, în mod evident, inteligent. „Ce altceva ar fi putut fi?” Dintr o dată, simţi un val de speranţă şi se întoarse spre el:

— Domnule Langdon, vreau să ştiu cine l a ucis pe tatăl meu. Şi mai vreau să ştiu dacă agenţia dumneavoastră poate găsi antimateria.

— Agenţia mea? bâigui profesorul.

— Eşti de la CIA, presupun.

Kohler interveni:

— Domnul Langdon este profesor de istoria artei la Universi­tatea Harvard.

Vittoria simţi cum un val de gheaţă o cuprinde.

— Profesor de... artă?

— Este specialist în simbolistica diverselor culte. Vittoria, cre­dem că tatăl tău a fost ucis de un cult satanic.

Fiziciana auzi cuvintele, însă sensul lor părea să nu i pătrundă în minte. „Un cult satanic!”

— Grupul care revendică responsabilitatea se autointitulează Illuminati.

Vittoria se uita când la unul, când la altul, întrebându se dacă totul nu era cumva doar un soi de glumă perversă:

— Illuminati? Acei Illuminati din Bavaria?

Kohler o privi încremenit:

— Adică ai auzit despre ei?

Tânăra simţi cum lacrimi de frustrare îi împânzesc ochii:

— Illuminati din Bavaria: Noua Ordine Mondială. Jocurile pe computer ale lui Steve Jackson. Jumătate dintre băieţii de aici le joacă pe Internet. Dintr o dată vocea i se frânse: Dar nu înţeleg...

Kohler îi aruncă lui Langdon o privire nedumerită, iar acesta încuviinţă:

— Un joc popular. O veche confrerie care pune stăpânire pe planetă. Semiistoric. Nu ştiam că a ajuns şi în Europa.

— Ce tot vorbiţi acolo? izbucni ea. Illuminati? E doar un joc pe computer!

— Vittoria, interveni Kohler, Illuminati este grupul care a reven­dicat uciderea tatălui tău.

Încercând din toate puterile să şi reţină lacrimile, tânăra se strădui să se controleze şi să evalueze situaţia în mod logic. Dar cu cât se concentra mai tare, cu atât înţelegea mai puţin. Tatăl ei fu­sese asasinat. La CERN se înregistrase o gravă încălcare a secu­rităţii. Undeva în lume se afla o bombă cu ceas, iar ea era respon­sabilă pentru acest lucru. Şi, în plus, directorul apelase la un profesor de artă pentru a i ajuta să localizeze o confrerie legendară a sataniştilor.

Dintr o dată, se simţi singură. Dădu să plece, dar Kohler îi tăie calea şi duse o mână la buzunar. Scoţând o coală de hârtie moto­tolită, i o întinse.

Vittoria se trase înapoi îngrozită, la vederea faxului.

— L au marcat, şopti directorul. I au înfierat pieptul.