Nicolae bãnescu

99 Asupra ei, Ch. Diehl, Figures byzantines, Pre serie (ed. IV), p. 77-109.

168
meridionale, Venetiei, Istriei si Coastei dalmatice. Dar în 805 se va pierde Venetia si numai în 812 se va încheia pacea definitiv.

Mai putin fericit fu Nikephoros în luptele sale cu arabii. Refuzându-le tributul, arabii, sub celebrul Ha-run-al-Rasid, reiau atacurile si cuceresc în 806 Tyana, Ankyra, Heracleia în Taurus, iar insulele Kypros si Rhodos furã sistematic pustiite, împãratul se vãzu silit a cumpãra pacea cu plata unui greu tribut.

Nikephoros, fost functionar, ajuns la treapta de logo-thetes Tofj yeviKou1441, sef al trezoreriei imperiale (802-811), era hotãrât a restabili veniturile statului risipite de dãrniciile Irenei. Sarcinile impuse populatiei stârnirã ura generalã împotriva lui si cronicarul Theophanes se fãcu ecoul ei, enumerând pretinsele 11 „vexatiuni" (KaKcbaeiq) cu care Nikephoros apãsã toate clasele populatiei. El era, pe lângã acestea, rãu vãzut de comandantii militari ai themelor, fiind un simplu demnitar civil si avu sã reprime revolte militare, ca aceea a lui Bardanios Turcul, cãruia îi încredintase comanda themelor Asiei pentru a-i înfrunta pe arabi.

împãratul îi ridicã împotrivã-i si pe studiti. înãltarea lui Nikephoros, de la functia de asecretis la patriarhat, dupã moartea lui Tarasios (februarie 806) stârni revolta cãlugãrilor, care-I socoteau pe noul patriarh un simplu neofit, ales contra canoanelor. Când, pentru a pacifica Biserica, împãratul îl obligã pe patriarh sã ridice excomunicarea preotului loseph, studitii, în frunte cu Theodor, se ridicarã împotriva mãsurii si suferirã o violentã represiune.

Asupra lui Nikephoros Genikos istoricii au avut, pânã în vremea din urmã, o pãrere cu totul rea, din cauzã cã istoriografia bizantinã 1-a înfãtisat în culori

169

NICOLAE BANESCU

foarte negre. Lucrul e explicabil, clacã ne gândim cã izvorul din care cronicarii s-au alimentat a fost Theo-phanes, cãlugãrul ele la începutul secolului al IX-lea, care avea toate motivele sã-1 ponegreascã pe împãrat. Irene restabilise cultul icoanelor si partidul ortodox aflase un mare sprijin în domnia sa. Nikephoros a fost, în aceastã materie, cu totul indiferent. Mãsurile pe care le-a luat, de la început, pentru îmbunãtãtirea finantelor statului s-au întins si asupra Bisericii, ceea ce a stârnit, desigur, dusmãnia reprezentantilor ei împotriva împãratului. Atitudinea lui Theophanes, care-1 prezintã ca pe un nelegiuit, a fost urmatã de cronicarii posteriori Kedrenos, Zonaras, cãrora le-a servit de izvor. Paparrigopulos a încercat cel dintâi o reabilitare a împãratului, socotindu-1 un restaurator al statului si un reformator prudent. Iar J. Bury (în istoria consacratã acestei epoci - History ofthe Eastern Roman Empire from the Fãli of Irene to the Accession of B asii /, Londra, 1912) îl prezintã în adevãrata sa luminã când spune cã reputatia lui Nikephoros a suferit foarte mult de pe urma faptului cã n-a avut un istoric sincer care sã-i facã dreptate, nici apologeti pentru a combate referintele colorate ale adversarilor. Dacã stabilim exact faptele, ajungem, dupã Bury, la o concluzie diferitã în privinta domniei lui Nikephoros. El apare ca un om energic si imperios, atent numai la greutãtile sarcinii sale de a guverna, fãrã a se tulbura ele impopularitatea ce crestea în jurul sãu. Ch. Diehl, în atenta sa expunere a istoriei bizantine100, are asupra împãratului aceleasi bune pãreri. Cronicarii contemporani, zice el,

100 Histoire du Moyen Âge. col. Glotz, III, „Le moncle oriental", cap. VII.

170 ,
1-au tratat tot atât de rãu ca si pe marii împãrati iconoclasti clin secolul al VUI-lea. în realitate, Nikephoros pare sã fi fost un suveran inteligent, preocupat ele îndatoririle sale fatã de imperiu, un spirit moderat si destul de indiferent fatã de chestiunile religioase. Dacã a respectat deciziile sinodului al VH-lea ecumenic, n-a înteles însã a încuraja luptele interne, ci, tolerant fatã de pãrtile religioase, el a considerat cã trebuie sã se îngrijeascã înainte ele toate de restaurarea finantelor ruinate ale statului si ele apãrarea lui împotriva puternicilor dusmani ce-1 atacau. Gelos în ce priveste autoritatea sa, nu admitea sã fie cineva mai puternic decât el si întelegea sã-si impunã vointa sa Bisericii, ca si Statului. Bun finantist, cãci înainte de a ocupa tronul fusese, dupã mãrturia patriarhului Nikephoros, TipdKTCop TCOV 5ri|u,oaicov cpopcov la Aciramyttion, ocupându-se ele încasarea taxelor la intrarea strâmtori-lor si ajunsese la înalta treaptã de 'kojo'&eir\c! TCCU ye-viKot» (logothet al tezaurului), el voia sã-i dea imperiului veniturile ele care avea nevoie, dupã risipa fãcutã de împãrãteasa Irene. în acest scop, întreprinse o reformã financiarã vastã, despre care ne putem face o idee din criticile lui Theophanes.

H. Monnier, învãtatul istoric al dreptului bizantin, a analizat textul cronicarului si a cãutat sã lãmureascã în ce au constat aceste mãsuri financiare ale lui Nikephoros, socotite o pacoste de cãlugãrul Theophanes. Acesta le numeste cu o expresie care a trecut în istorie, asa-zisele „zece calamitãti" sau „vexatiuni", KOtKO-voiat, KCCKcbaeic;, 6ci3e ca. Studiul lui H. Monnier, Etudes de droit byzantin, a apãrut în „Nouvelle revue hist. elu ciroit francais et etranger", t. 19 (1895). Asupra uneia dintre aceste vexatiuni, a mai apãrut un articol al în-

171
vãtatului grec G. Cassimatis, La dixieme „vexation" de l'empereur Nicephore, în „Byzantion", 7 (1932), p. 149-160. Iar colegul nostru de la Universitatea din Iasi, domnul G. Brãtianu, rezumând toate pãrerile, a închinat de asemenea un studiu asupra mãsurilor financiare ale lui Nikephoros, intitulat La politique fiscale de Nicephore F' 802-811, în „Etudes byzantines d'hist. economique et sociale", Paris, 1938, p. 185-2161451.

Iatã, pe scurt, care erau aceste KaKovomi imputate de Theophanes lui Nikephoros, dar impuse, desigur, împãratului, de nevoile militare ale domniei:

Prima vexatiune, împãratul a poruncit sã se adune crestini în toate themele imperiului, si dupã ce li se vor lichida posesiunile, sã fie colonizati în „Sclavinii", la hotarele tinuturilor amenintate de bulgari (ETU tâq ZKXa6r|via<;). Asezarea aceasta a populatiei grecesti la hotarele bulgarilor fãcea mai grele incursiunile lor101. Nikephoros nu fãcea în aceastã privintã decât sã aplice un sistem practicat adesea de împãrati si Monnier a enumerat precedentele acestei colonizãri. E de ajuns a ne aminti de ridicarea mardaitilor din Liban, sub lusti-nian al Il-lea, si strãmutarea lor aiurea, de strãmutarea masei de slavi din Thracia în Bithynia sub Constantin al V-lea. Ceea ce i se poate imputa împãratului, dupã Theophanes, este graba cu care s-a fãcut aceastã colonizare, sub presiunea evenimentelor. Bulgarii erau acum foarte primejdiosi. Luati repede, locuitorii nu vor fi avut vreme sã-si vândã bunurile pe îndelete, le-au dat poate pe nimic.

101 Dolger, Regesten, 1. Abt., nr. 372, datat cea septembrie-de-cembrie 810.
A doua vexatiune, împãratul îi înrola în armatã pe sãraci (TTUCO^OI) si porunci sã fie echipati de comunitatea fiscalã, Tiocpoc TCOV 6u,ox<âpci>v, care mai plãtea si o taxã de 18 1/2 nomismata pentru fiecare înrolat insolvabil, o sumã considerabilã pe atunci. Grupa fiscalã plãtea âA,Xr|Xeyy'6co<; pentru sãracii înrolati - impozitul pe care ei nu-1 mai plãteau, în baza solidaritãtii fiscale, care era o regulã la bizantini. Aceastã solidaritate a contribuabililor s-a crezut cã e allelengyon, dar termenul nu se întâlneste la Theophanes si nici în altã parte. Dolger102 a arãtat cã mãsura lui Nikephoros nu era altceva decât procedura e7ti6oA,f|, garantia colectivã a celor din aceeasi grupã fiscalã, 6(j.OKrivcroi, pentru impozitul neplãtit al comunitãtii. Allelengyon apare, dupã Dolger, la 1002, sub Basilios al II-lea.

Nikephoros procedã simplu: contribuabilul care nu mai putea plãti era înrolat în armata imperialã. Vecinii sãi, 6|4,6xcopoi, erau obligati a plãti în acelasi timp impozitul funciar al celui care nu-1 plãtise si echiparea lui de soldat. Taxa de 18 nomismata era mare si reprezenta mai mult decât înarmarea strict necesarã a unui soldat, dar excedentul era întrebuintat pentru cheltuielile armatei.

A treia vexatiune, împãratul se gândi sã mãreascã toate impozitele existente si porunci epoptilor sã facã noi operatii cadastrale si pentru cheltuielile lor se puse o taxã de 2 keratia, încasatã ca %apiiaTiKov. S-a explicat termenul prin aceea cã poate rulourile de pa-

102 V. recenzia din BZ 36, p. 157 sq. (la studiul scris de G. Rouil-lard, L'epibole au temps d'Alexis I Comnene, „Byzantion", 10).

173

NICO1AF. BÃNESCU

pirus ale vechiului cadastru au fost înlocuite prin foi de pergament (Monnier).

A patra vexatiune. Procedând la o nouã inventariere a bunurilor publice si private, nu se puteau lãsa mai departe privilegiile care îi rãpeau statului o parte însemnatã a veniturilor. Irene fusese foarte generoasã în aceastã privintã, ea suprimase taxele politice, epopei TioAaTiicoi (plãtite poate de locuitorii Constantinopolu-lui si ai marilor orase) si redusese drepturile percepute la vãmile imperiale103. Toate furã restabilite si în acest scop împãratul stabili la Magnaura un tribunal special, pentru a-i urmãri pe rãu-platnici si a face sã înceteze scutirile fiscale. Poate cã tribunalul acesta a dat nastere la abuzuri.

A cincea vexatiune. Colonii stabiliti pe proprietãtile bisericilor, ale mãnãstirilor, ale fundatiilor pioase erau scutiti de capitatie. Nikephoros ceru sã plãteascã toti colonii fãrã exceptie si bunurile bisericii furã lovite prin aceastã mãsurã, mai ales cã impuse plata ele la începutul domniei sale. KarcviKOV era acum capitatia, care se desfãcuse de impozitul funciar.

A sasea vexatiune, împãratul le ordonã strategilor din themele provinciale sã-i caute pretutindeni pe oamenii care din sãrãcie s-au îmbogãtit deodatã si sã le aplice regimul descoperitorilor de comori. Dupã legislatia în vigoare, comoara era împãrtitã între descoperitor si proprietarul terenului. Se pare cã în epoca lui Nikephoros comoara se confisca întreagã în folosul statului. Mãsura s-a extins asupra tuturor celor ce se îmbogãtiserã prin speculatiuni ilicite si incorectitudini

101 Dolger, Regesten, l Abt., nr. 356, mãsurã datând din martie 801.

174
în gestiunea finantelor publice. Aceastã mãsurã a putut da loc la abuzuri si nedreptãti. Theophanes povesteste cã, odatã, împãratul apãru în piata fabricantilor de cearã de la Constantinopol si-1 întrebã pe un negustor ce avere a fãcut cu acest negot. Fabricantul, îngrozit, mãrturisi cã avea 100 livre de aur. „Ce nevoie ai de ele ? îi zise Nikephoros. Vino sã cinezi cu mine si-ti voi lãsa 100 de piese de aur si vei putea sã te întorci multumit."

A saptea vexatiune. Fatã de incuria fiscului, contribuabilii care descopereau pe proprietatea lor comori se multumeau sã declare numai vasul, adãugând cã era gol. Agentul fiscal, mituit, se mãrginea sã înregistreze vasul. Nikephoros porunci sã se plãteascã, pânã la proba cã vasul era gol, toti banii pe care-i putea cuprinde vasul. Novella se aplica cu 20 ele ani în urmã.

A opta vexatiune. Restabili taxa de douã nomisma-ta pe sclavii cumpãrati, ã^co if\c, 'A6t>5oi), deci pe cei care intrau din arhipelag. Taxa nu se extinse si la cei care veneau prin Bosfor, la Hieron, poate pentru cã din nord se aduceau lucrãtori sclavi de care era nevoie. De asemenea, impuse taxa pe succesiuni mai mare, cerând-o nu numai de la colaterali, cum se fãcea pânã la el, ci si de la mostenitorii în linie directã (pãrinti, copii etc.)104.

A noua vexatiune. Prin secularizarea unor proprietãti eclesiastice, prin vinderea fortatã a bunurilor colo-nilor strãmutati în Sclavinia, prin confiscarea bunurilor debitorilor insolvabili, statul ajunse posesorul unor domenii întinse. El le impuse acum armatorilor din

04 Ibidem, nr 377, datatã cea. 810.

175

NICOLAE BANESCU

Asia Micã sã cumpere la pretul fixat de stat proprietãtile acestuia.

A zecea vexatiune. A fost tot o mãsurã care îi lovea pe armatori, naucleroi. Le impuse sã împrumute de la stat o sumã fixatã la 12 livre de aur, cu o dobândã de 4 keratia pentru piesa de aur, sau 17%. S-a discutat foarte mult asupra acestei vexatiuni. Paparrigopulos a luat-o în sensul unei bãnci de stat, si Cassimatis a dat explicatia cea mai acceptabilã. Iatã de ce Theophanes numeste aceastã mãsurã o oc'deia. Uzura, camãtã fusese întotdeauna condamnatã de Bisericã. Legislatia o interzise chiar un timp. împãratul Nikephoros reînnoi mãsura, interzise perceperea oricãrei dobânzi. Acum, impunând naucleroilor o dobândã atât ele mare, el sãvârsea pentru ortodoxul Theophanes o crimã. Dar mãsura a fost impusã de necesitãti. Interzicerea conformã moralei crestine era incompatibilã cu viata economicã a statului. Ea aduse o crizã publicã si statul trebui sã vinã în ajutorul ei. Nikephoros oferi deci oricãrui armator însemnat din Constantinopol, unde era baza principalã a flotei de comert bizantin, un împrumut, pentru a asigura buna stare a acestei flote. Dar fiindcã banul public putea risca sã fie pierdut în acest împrumut maritim, împãratul a trebuit sã impunã o dobândã ridicatã, împrumutul nu era obligatoriu, dar cine avea nevoie sã-1 facã, trebuia sã se adreseze Statului, nu putea împrumuta decât de la Stat, care îsi asigura un profit si dãdea în acelasi timp si un nou avânt flotei necesare imperiului.

176
Toate aceste mãsuri, care loveau în atâtea interese, au provocat, desigur, nemultumiri. Adversarii lui Ni-kephoros, mai ales cãlugãrii, direct atinsi, nu 1-au iertat pentru acest lucru. Ei 1-au înfãtisat ca pe un tiran apãsãtor si crud, ipocrit si stricat. E sigur cã împãratul a fost, prin asprimea politicii sale financiare, foarte impopular. E caracteristicã, în aceastã privintã, conversatia pe care a avut-o cu unul dintre oamenii sãi cei mai apropiati si pe care ne-a înregistrat-o Theophanes. Theodosios, fiul lui Salibaras, îi spuse odatã: „Stãpâne, toti au sã strige contra noastrã si de ni s-ar întâmpla o nenorocire, toti se vor bucura de cãderea noastrã." împãratul rãspunse: „Dumnezeu a împietrit inima oamenilor, pe a mea de asemenea. N-a împietrit el si pe a lui Pharaon ? Ce binefaceri pot spera supusii mei de la mine ? Nu trebuie sã astepte de la mine altceva decât ce vezi!"

Cãlugãrii se ridicau împotriva lui Nikephoros patriarhul, care în 806 îi urmase lui Tarasios. El fusese un simplu laic si trecuse deodatã prin toate gradele sacerdotiului. Studitii protestarã violent împotriva alegerii sale. Patriarhul era, ca si împãratul, un oportunist politic, doritor a linisti spiritele si a pune capãt luptelor recente. La cererea împãratului, el convocã un sinod pentru a reintegra în drepturile lui sacerdotale pe economul loseph, excomunicat pentru cã dãduse binecuvântarea cãsãtoriei lui Constantin al Vl-lea cu Theoclote. Cu toate protestele lui Platon si Theodor, adunarea rãspunse dorintei patriarhului si-i redãdu lui loseph demnitatea de mare econom (807). Acesta fu începutul marii certe cunoscute sub numele de afacerea moechianã. Partizanii reabilitãrii erau moechiani

177

NICOLAF. BÃNESCU

((j.oi%eia=adulter). Cãlugãrii de la Studios refuzarã comuniunea cu patriarhul.

împãratul fu iritat ele opozitia care tulbura din nou Biserica; el nu putea admite sã se supunã la regulile canonice obisnuite cãsãtoriei unui suveran. Un nou sinod clin anul 809 proclamã legitimitatea cãsãtoriei lui Constantin al Vl-lea, declarând cã împãratii sunt deasupra legilor Bisericii si excomunicându-i pe opozanti. Abatele Platon fu exilat în Insula Printilor, cu Theodor Studitul si fratele sãu loseph, arhiepiscop de Thessalo-nic. Cei 700 de cãlugãri care refuzarã sã accepte hotãrârea sinodului furã împrãstiati, închisi, exilati.

Pe de altã parte, crima Irenei contra fiului sãu încuraja revolutiile. Douã încercãri se fãcurã pentru a-1 doborî pe Nikephoros de pe tron: în anul 803, rebeliunea lui Bardanios Turcul, care fusese ridicat de împãrat la comanda supremã a trupelor asiatice. Acesta se proclamã împãrat, dar nu izbuti. Trãdat de partizani, se retrase într-o mãnãstire clin Insula Printilor, unde fu orbit, în 808 avu loc alt complot, pentru a-1 ridica la tron pe patriciul Arsabir, pe atunci în înalta functie de quaestor, tot fãrã izbândã.

împãratul avu sã lupte în acelasi timp cu dificultãti externe. De la venirea sa pe tron, se silise a lãmuri cu Carol cel Mare chestiunea Italiei. O ambasadã trimisã în 803 în Occident aducea un proiect de tratat prin care îi lãsa imperiului Venetia, Dalmatia maritimã, Ne-apole, Calabria, Sicilia - lãsându-li-se francilor Istria, Dalmatia interioarã, Exarhatul Ravenna, Pentapolis si Roma. Dar Bizantul îi refuzã lui Carol titlul ele împãrat si ostilitãtile se reluarã. O flotã bizantinã veni în Adria-tica (806), fãrã a-1 putea împiedica pe Pepin de a pune stãpânire pe insulele Lagunei (809)- Se reluarã

178
tratativele cu Aix-la-Chapelle si prin tratatul din 812 se restitui Venetia imperiului. Ambasada lui Michail I Rhangabe îl salutã pe Carol ca împãrat, ceea ce unii socotesc o recunoastere a titlului sãu de cãtre Bizant.

în primii ani ai domniei, Nikephoros avu sã poarte rãzboi cu Harun-al-Rasid. Neputându-se plãti tributul la care se îndatorase Irene, acesta nãvãli în Asia Micã. O ambasadã a împãratului aduse pacea, plãtind 40.000 nomismata aur si îndatorându-se a nu restaura cetãtile distruse. Theophanes (I, p. 482) vorbeste si de un impozit impus lui Nikephoros si fiului sãu. In acelasi timp avu loc si un schimb de prizonieri.

Dar grija lui Nikephoros pentru cetãtile din Asia Micã, fapt care contravenea tratatului, ca si neîntelegerile ivite cu schimbul prinsilor provocarã îndatã ostilitãtile califului, care pãtrunse pânã la Ankyra. în 805, pradã Kypros, luând multime de captivi. Numai dupã moartea lui Harun (809) avu liniste Bizantul.

Acest calif reluase rãzboiul cu bizantinii. Desi Nikephoros îl purtã cu energie, el nu fu atât de fericit pentru imperiu. La 806, Harun luã Tyana, ajungea la Ankyra, pe când flota sa prãda Kypros si Rhodos.

si mai grele furã, în aceastã domnie, luptele cu bulgarii. De când în fruntea statului bulgar se afla viforosul han Krum, imperiul avu sã îndure necontenit nãvãlirile prãdalnice ale hoardei bulgare. Krum pornise în 807 prãdând Macedonia, iar în 809 cucerise si Sar-dica. împãratul fãcu mari pregãtiri pentru a-1 înfrunta pe dusman. Fragmentul publicat în anii din urmã de Dujcev ne aratã ce puternicã armatã condusese Nikephoros în primãvara anului 811. Bulgarii, înfricosati, fug din calea lui. împãratul ajunge prin trecãtori la

179

NICOLAE BANESCU

Pliska, resedinta hanului (unde nimiceste o trupã lãsatã de Krum), pe care o pradã teribil, punându-i în urmã foc. Strãbate apoi prin mijlocul Bulgariei, cu gândul sã se îndrepte spre Sardica, unde totusi n-a fost. îngâmfat de marea-i biruintã, se întoarse fãrã sã-si ia mãsuri de supraveghere, iar în strâmtori, bulgarii, vãzând debandada trupelor bizantine, care, dupã descrierea lui Dujcev, se cledaserã la pradã, arzând în drum totul, ucigând turmele, întãresc iesirea cu sant si palisade si-1 atacã pe Nikephoros pe neasteptate. Lupta se transformã în mãcel. Bizantinii fug, dau de o apã mâloasã în care se împotmolesc cu caii, câti puturã scãpa. Dau de palisada cu care bulgarii închiseserã iesirea din clisurã. Coboarã de pe cai, sar, dar dincolo era sãpat sant adânc, în care-si frâng oasele, în fine, bulgarii dau foc palisadei, ce se prãbuseste în sant si multi mor în focul santului, împãratul pieri în aceastã catastrofã, cu toti patricii si nobilii. Staurakios scãpã greu rãnit.

Un fapt însemnat este în aceastã domnie slãbirea si retragerea elementelor slave, care se revãrsaserã pânã în Grecia si Peloponez. O mare nãvalã se produce acum împotriva oraselor maritime grecesti, care înconjurau amenintãtor populatiile slavice asezate înãuntrul tãrii.

Coloniile de slavi din Grecia ajunseserã atât de puternice, încât plãnuiserã sã se facã stãpâne asupra Peloponezului. Expeditia întreprinsã contra lor sub Irene se mãrginise a-i supune pe rebeli la tribut, fãrã sã le micsoreze numãrul sau sã le sfãrâme puterea. Tulburãrile sau vremea urcãrii pe tron a lui Nikephoros încurajeazã pornirile lor de a-si cuceri independenta. Ei adunarã mari forte si dãdurã atacul asupra

180
cetãtii Patrai (Patras), port înfloritor, prin care puteau sã asigure legãtura cu slavii de pe Coastele Adriei. Piratii arabi din Africa, la Tunis, erau acum aglabitii, neatârnati de califat. Ei furã adusi a coopera la asediu. Prãdarã toate proprietãtile de dincolo de ziduri si pe când arabii blocau golful, ei asediarã orasul.

Ajutorul putea veni numai de la Corinth, dar generalul de acolo, înstiintat, nu putu trimite imediat trupe de ajutor. Locuitorii, care asteptau acest ajutor, puseserã iscoade sã le anunte apropierea ajutoarelor de la Corinth, ca sã prelungeascã rezistenta, fiind la capãtul sfortãrilor. Unul dintre acesti paznici fãcu, din gresealã, fãrã sã aibã temei, semnul convenit.

Dupã câte ne relateazã Constantin Porphyrogenetul (De adm. zmp.), paznicul trebuia, în cazul când trupele nu se vedeau, sã se întoarcã tinând steagul drept. Dar în momentul când apãru la vederea concetãtenilor sãi, calul se poticni si steagul se plecã fãrã voia curierului. Orãsenii, convinsi cã vin ostile de la Corinth, se aruncarã atunci la porti cu înversunare asupra slavilor, îi bat si-i alungã, luând un mare numãr de prizonieri si pradã multã.

Generalul bizantin sosi trei zile dupã aceastã biruintã. Gelos fatã de izbânda cetãtenilor armati, el rãspândi zvonul care umbla în gura oamenilor, conform cãruia izbânda se datorase Sfântului Andreim, patronul orasului, care iesise în fruntea luptãtorilor. Aceasta a fost anuntatã împãratului si Nikephoros, politician priceput, îsi dãdu seama ce ar fi însemnat ca oamenii sã creadã cã un guvern municipal bine constituit poate oricând sã asigure apãrarea mai bine decât guvernul central, adesea incapabil ori indiferent. De aceea, el dãdu printr-un edict toatã prada luatã de la slavi,

181

NICOLAI- BÃNESCU

proprietãtile si sclavii, Bisericii Sf. Andrei, nu populatiei orasului, în acelasi timp, episcopiile de Methone, Corone, Laceclemona furã supuse Mitropoliei de Pa-tras105. Acest chrysobul al lui Nikephoros fu mai târziu întãrit de Leon al Vl-lea (Finlay).

Locuitorii din Patrai câstigarã o biruintã strãlucitã asupra slavilor care atacarã cu înversunare orasul, în 807, sprijiniti de mase de arabi africani, aglabitii. Din anul 800, arabii de la vestul Egiptului iesirã de sub ascultarea Abbasizilor, formarã un stat independent la Tunis, sub dinastia Aglabitilor. Biruinta aceasta, exploatatã de trupele imperiale, care supun toatã coasta de vest a Peloponezului, pânã în Mesenia, înseamnã începutul scãderii puterii de expansiune a elementului slav. Imperiul se sileste, printr-o colonizare sistematicã greceascã, sã recâstige tinuturile ocupate de slavi.

Cu mult mai grea fu situatia creatã prin noua ridicare a bulgarilor. Acum se afla în fruntea acestui popor cruntul si neobositul Krum. El pãtrunse în 809 în imperiu si cuceri Sardica. Dupã mari pregãtiri, împãratul porni o puternicã expeditie împotriva bulgarilor, începuturile furã fericite. Bizantinii ard resedinta lui Krum si pustiesc totul în calea lor, refuzând orice propuneri de pace. Dar la întoarcere, împãratul fu închis din toate pãrtile si, la 23 iulie 811, atacat de bulgari. Lupta fu sângeroasã. Armata bizantinã fu nimicitã, împãratul si o multime de nobili cãzurã în strasnica încãierare.

105 E. Q(Q^,07totiXou 'lotopicx Tfjq TioXecot ncruprâv, Atena, 1888; Dolger, Regesten, 1. Abt., 365; cf. Const. Porphyrogenetul, De adm. imp., ed. Bonn, p. 217 [=C. Porfirogenetul, Cane de învãtãturã pentru fiul sãu Romanos, traducere V. Grecu (col. „Scriptores Byzantini", VII), Bucuresti, 1971, cap. 49, p. 79-80]

182
Krum înfipse capul lui Nikephoros într-o lance si-1 expuse mai multe zile; apoi fãcu din hârca lui un pocal din care nobilii bulgari (boliades) furã siliti a bea la masã. Thracia si Macedonia furã pustiite îngrozitor106.