Nicolae bãnescu

221 Ammianus Marcellinus, XXXI, 3, 1-3.

222 Ibidem, XXX, 3, 7. ,,

186
ordin sã se ia mãsuri pentru trecerea gotilor în imperiu si pentru subzistenta lor pânã când li se va defalca un teritoriu suficient. Romanii se luptarã cu valurile ziua si noaptea - dupã expresia bine informatului Ammianus - pentru a trece peste Dunãre, în Moesia, multimea fãrã numãr a vizigotilor, cu Fritigern si Alavivus (376)225. Valens puse conditia de a preda armele si copiii în vârstã, care sã fie dusi în orasele Asiei, unde vor primi educatie. Gotii însã stiurã a profita de vanitatea functionarilor, pentru a-si pãstra armele.

în aceeasi vreme, Alatheus si Saphrax, împreunã cu Witheric, regele Gruthungilor (ostrogotilor), si, de asemenea, Farnobius, au venit la tãrmul Dunãrii, trimitând o solie împãratului, cu rugãmintea de a-i primi si pe dânsii. Rãspunsul a fost negativ, si ei nu stiau ce sã facã. Cât despre Athanaric, temându-se de un refuz la fel, amintindu-si cã tratase cu îngâmfare pe Valens, când, sub pretext cã s-a legat prin jurãmânt sã nu calce niciodatã pe teritoriul roman, silise pe împãrat sã iscãleascã pacea în mijlocul Dunãrii, din aceastã cauzã s-a retras cu ai sãi în Caucaland, regiune inaccesibilã din pricina multimii de pãduri si a muntilor, gonindu-i de acolo pe sarmati224.

223 Ammianus, XXXI, 4, 1-5, 8.

224 Ibidem, XXXI, 4, 12-13- Caucaland poate fi însã regiunea muntoasã a Banatului, si nu muntii Buzãului, cum cred unii, nici ai Coziei, din moment ce istoricul spune cã au ocupat regiunea gonind de acolo pe sarmati (Ad Caucalandensem locum altitudine siluarum inaccesum et montium, cum suis omnibus decli-navit, Sarmatis inde extrusis). în toatã expunerea luptelor cu acesti barbari, ei sunt situati în pãrtile Banatului, pânã la Tisa.

187
Lupicinus si Maximus aveau conducerea militarã a Thraciei. Oameni hrãpãreti, în loc sã respecte poruncile împãratului, ei cautã sã profite de situatie, provocând, prin rapacitatea lor, înfometarea gotilor. Acestia se plâng de lipsurile ce îndurau, si cei doi generali se gândirã a-i depãrta de frontierã, împrãstiin-du-i în diferite provincii, în atare împrejurãri, slãbind paza la Dunãre, Alatheus si Saphrax se folosesc de acest lucru si trec fluviul în imperiu, cu ostrogotii si regele lor225.

Fritigern se impusese ca sef al vizigotilor si îi tinu în frâu pânã la momentul prielnic de a se ridica împotriva stãpânirii romane, în acest scop, el cultivã prietenia cu ostrogotii si îsi duse încetul cu încetul armata la Marcianopolis, unde ura dintre goti si romani va izbucni într-o revoltã generalã (377).

Lupicinus îi invitase pe sefii gotilor la un mare banchet, si suita lor rãmãsese sub arme la poarta palatului, în curând, o ceartã se iscã între goti si soldatii romani, clin pricinã cã acestia nu-i lãsau sã se foloseascã de piata bine aprovizionatã a orasului. De la ceartã s-a ajuns la lovituri, si Lupicinus fu înstiintat cã mai multi dintre soldatii sãi si-au pierdut armele si

[Ipoteza respinsã de Bãnescu este însã cea mai probabilã, întrucât Caucaland poate fi legatã de Gothia nord-dunãreanã, situatã în regiunea respectivã (v. si Enciclopedia arheologiei si istoriei vechi a României, voi. I, coordonator C. Preda, Bucuresti, Ed. Enciclopedicã, 1994, p. 265, cf. si H. Wolfram, Geschichte der Goten. Von den Anfãngen bis zur Mitte des sechsten Jahrhimderts. Entwurf einer historischen Etbnographie, Munchen, 1979).] .

225 Ibidem, XXXI, 5, 3- .., ,.. .... ,.<..,•.. ,. • .....>.

188

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

viata. Ametit de bãuturã, el dãdu poruncã sã se ucidã gãrzile lui Fritigern si Alavivus. La zgomotele si tipetele auzite, Fritigern îsi dãdu seama de pericolul ce-1 ameninta si, pãstrându-si calmul, spuse pe un ton linistit cã o ceartã se pare cã s-a încins afarã între cele douã natiuni si poate avea consecinte mari dacã nu e imediat potolitã cu autoritatea prezentei sale. Cu aceste cuvinte, el si însotitorii sãi traserã sãbiile si-si deschiserã drum prin multimea care umplea curtile palatului si strãzile, pânã la portile orasului, unde încãlecarã si se fãcurã nevãzuti. Ajunsi în lagãr, furã primiti cu aclamatii si ei hotãrãsc rãzboiul226.

Lupicinus porneste împotriva lor în fruntea trupelor ce putu aduna. Gotii îl asteptau la nouã mile de Marcianopolis. Fritigern, printr-un atac strâns si impetuos, sfãrâmã legiunile romane; Lupicinus, pãrãsind steaguri si trupe, fugi de pe câmpul de luptã. Biruitori, gotii îsi sporesc îndatã fortele cu compatriotii lor comandati de Suerid si Colias, care, înainte de emigratie, fuseserã primiti în serviciul imperiului. Ei se aflau sub zidurile Adrianopolei, si ministrii lui Valens doreau sã-i treacã Hellespontul, pentru a nu fi atrasi în revoltã. Gotii cerurã un rãgaz de douã zile, dar comandantul Adrianopolei le dãdu ordin sã plece imediat, armând contra lor populatia. Insultele si provocarea acestei improvizate armate îi fac pe goti sã se repeadã asupra ei, punând-o pe fugã si smulgându-i armele. Ei îl întâlnesc apoi pe Fritigern si trec sub steagurile sale. împreunã atacã Adrianopole, unde se refugiaserã res-

226 Ibidem, XXXI, 6, 2 si urm. lordanes, XXVI. Acesta pune în descrierea faptelor pasiunea sa de got.

189
turile armatei lui Lupicinus. Dar orasul se apãrã energic, si barbarii, dându-si seama cã-si pierd vremea în zadar, ridicã asediul si încep a devasta cumplit Thracia. Gotii ucid pretutindeni, fãrã deosebire de vârstã si sex, afirmã Ammianus, toate sunt nimicite prin foc si sabie227, în cuvinte dramatice, nu fãrã exagerare, ne înfãtiseazã si Sf. Ieronim pustiirea tinuturilor (Pannonia sa, Illyricum si Thracia), unde, zice el, „în afarã de cer si pãmânt, toate au pierit"228. Calamitatea din provinciile europene a trezit temerea ca ea sã nu se întindã si în Asia, unde fiii gotilor fuseserã rãspânditi în orasele provinciilor. La ordinul lui lulius, magister militum, tineretul got adunat în capitalele provinciilor fu masacrat de trupe în aceeasi zi dinainte hotãrâtã.

Valens, aflând grozãviile din Thracia, s-a hotãrât a pãrãsi Antiochia si a merge sã punã capãt rebeliunii gotilor. El a fãcut atunci pace cu persii, a rechemat trupele de veterani din Armenia si a trimis în Europa, pânã la sosirea sa, pe Traian si Profuturus, ca sã conducã rãzboiul contra gotilor229. La sosirea lor în Thracia, cei doi generali s-au unit cu Richomer, cornitele domesticilor, trimis cu auxiliarii sãi de Gratian din Gallia, si au hotãrât împreunã sã-i atace pe barbari. Gotii se aflau în lagãr, închisi în cercul lor de care, carrago - obisnuita fortificatie a barbarilor -

227 Sine distantia enitn aetatis vel sexus, caedibus incendio-rumque magnitudine cuncta flagrabant (XXXI, 6, 2 si urm.).

228 ubipraeter caelum et terram... cunctaperierunt. Apud Gibbon, ed. Bury, t. III, p. 122, n. 103.

229 Ammianus, XXXI, 7, l, 2. ,,.,,, ,

190

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

în localitatea Salices din nordul Dobrogei. Acolo a avut loc bãtãlia crâncenã, care a durat o zi întreagã, si în care, de ambele pãrti, au cãzut multime de luptãtori. Câtiva ani mai târziu, Ammianus Marcellinus a vãzut câmpul acestei înversunate bãtãlii înãlbit de oase230. La sfârsit, cele douã armate s-au retras fiecare în lagãrul sãu, fãrã a se sti care a biruit. Gotii au fost însã atât de impresionati de neasteptata rezistentã a trupelor imperiului, încât s-au închis în cercul lor de care, de unde n-au mai iesit timp de sapte zile.

Generalii romani cãutarã sã izoleze lagãrul gotilor, împiedicându-i sã iasã din tinutul unde se gãseau, ca sã-i înfometeze. Comandantul Cavaleriei, Saturninus, barã în acest scop iesirile din Haemus, pãzindu-le strict; dar aflând cã un nou val de barbari (huni, alani s.a.) au trecut Dunãrea, se temu sã nu fie el însusi blocat si se retrase cu trupele sale. Gotii s-au revãrsat atunci care încotro au apucat, devastând sãlbatec totul, de la Dunãre la Rodope231. Alatheus si Saphrax recunosc acum sefia lui Fritigern, cimentând alianta os-trogotilor cu el.

Gratian se pregãtea a-si duce trupele în Rãsãrit, pentru a ajuta lui Valens, dar alamanii, informati despre acest lucru, nãvãlesc peste Rin, si împãratul a trebuit sã iasã împotriva lor. în lupta cu dânsii, el a câstigat o mare biruintã la Horburg, lângã Colmar (mai 378).

Cam în aceeasi vreme, Valens sosea la Constan-tinopol. El era întâmpinat cu manifestatii ostile la Hippodrom, populatia indignata cerându-i sã iasã îm-

230 Albentes ossibus campi (XXXI, 7).

231 Ibidem, XXXI, 8, 1-3 si urm.

191
potriva barbarilor. Valens porneste atunci din capitalã în fruntea trupelor. Gratian, liber acum pe miscãrile sale, venea în ajutorul colegului sãu, trimitând înainte pe Richomer cu o scrisoare, în care îl sfãtuia sã-1 astepte, sã nu se expunã singur într-o situatie atât de periculoasã232. Dar Valens, gelos pe victoria tânãrului nepot, nerãbdãtor a da o loviturã dusmanilor singur, încurajat în aceastã atitudine de lingusitorii din jurul sãu, fiind sigur de biruintã, nu-1 mai asteptã pe Gratian. Asa se ajunse la memorabila luptã de lângã Adrianopol, din ziua de 9 august 378.

Lãsându-si bagajele si proviziile lângã zidurile Adrianopolei, Valens ajunge, pe o mare arsitã, la carele gotilor, asezate în cerc. Comandantii îsi orân-duiesc trupele în linii de bãtaie. Fritigern însceneazã o ambasadã, în asteptarea lui Alatheus si Saphrax, cu cavaleria lor. Dupã aceea, s-a produs încãierarea. Lupta a fost lungã si sângeroasã. Ammianus ne-a de-scris-o în stilul sãu înflorit. Din pricina prafului ce se ridica - spune el - nu se mai putea vedea cerul, care rãsuna de strigãtele îngrozitoare233. Pãmântul se acoperise de râuri de sânge (humus rivis operta san-guineis), încât soldatii, nemaiputând merge, se sileau cel putin sã nu-si dea viata nerãzbunatã. La cãderea noptii, împãratul, „aflându-se între soldatii de rând, dupã cum se crede - continuã Ammianus -, cãci nimeni n-a afirmat cã 1-a vãzut sau cã ar fi fost de fatã, s-a prãbusit, grav rãnit de o sãgeatã, si a murit în

232 Ammianus, XXXI, 12, 4, 5.

233 Ibidem, XXXI, 13, 10: nec iam obiectupulveris caelum patere potuit adprospectum, clamoribus resultans horrificis.

192
curând, dându-si ultima suflare, si n-a fost apoi gãsit nicãieri". Altii sustin, adaugã istoricul, cã Valens nu si-a dat sufletul îndatã, cã s-a dus cu câtiva „candidati" si eunuci la o casã tãrãneascã din apropiere, cu etaj, si, pe când era bandajat, a fost înconjurat de dusmani, care nu stiau cine este. Fiind primiti de la etajul casei cu sãgeti si nevrând sã piardã ocazia de a prãda, au îngrãmãdit în jurul casei mãnunchiuri de paie si lemne si, dându-le foc, au ars clãdirea cu oameni cu tot. Unul dintre candidati, scãpat pe o fereastrã, ar fi povestit cele petrecute234.

A fost un mãcel din care abia a treia parte din armatã a scãpat. Dupã analele istorice, în afarã de lupta de la Cannae - încheie Ammianus - n-a fost dezastru

mai mare235.

Gotii au atacat apoi Adrianopolul, unde resturile armatei au luptat cu disperare pentru a-si salva viata, îngrãmãdind la întãrituri masinile de rãzboi. Locuitorii se unirã cu soldatii în aceastã înversunatã apãrare. Dupã grele pierderi, gotii s-au convins de neputinta lor de a cuceri orasul si s-au retras, împreunã cu hunii si alanii, au strãbãtut atunci pe îndelete câmpiile Thraciei, în mijlocul masacrelor si incendiilor236, ajungând pânã la Constantinopol, unde i-au uimit tãria zidurilor, frumusetile ce se desfãsurau privirii lor si multimea imensã a locuitorilor. Alungati de o iesire

234 Ibidem, XXXI, 13, 12 si urm. 233 Ibidem, XXXI, 13, 19-

236

Ibidem, XXXI, 16: Itineribus lentis, miscentes cunctapopu-lationibus et incendiis, nullo renitente, pergebant. v

193
furioasã a arabilor sositi de curând din Asia, barbarii s-au împrãstiat în tinuturile nordice237.

Gratian, prea tânãr, nu avea experienta si priceperea cerute de o situatie atât de gravã. El simti nevoia de a-si asocia un coleg în locul lui Valens, si avu meritul de a alege pe cel mai bun general, pe Theodosius, al cãrui tatã, generalul cu acelasi nume, luptase glorios în Britannia si Africa, si fusese executat în chip las, ceva mai înainte, de ministrii care abuzaserã de tineretea suveranului lor.

Noul ales învãtase arta rãzboiului sub conducerea ilustrului sãu tatã si, în calitate de dux Moesiae primae, se dovedise un comandant excelent. Dupã executia pãrintelui sãu, el se retrãsese în patria sa spaniolã, ducând viata de particular în domeniul sãu de la Caucha. Chemat ia Curte, la Sirmium, Theodosius fu înãltat de Gratian în ziua de 19 ianuarie 379, în aclamatiile trupelor, la rangul de Augustus. El primea Orientul, pe care-1 avusese Valens; dar, însãrcinat în special cu conducerea rãzboiului gotic, douã din diecezele Illyricum-ului, Dacia si Macedonia, trecurã în stãpânirea sa238.

237 Ibidem, XXXI, 14.

238 E. Stein, Gesch. des spâtromischen Reiches, l, Wien, 1928, pp. 295-296. • - ......

194

[DINASTIA THEODOSIANA. TRIUMFUL ORTODOXIEI]

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

A.

THEODOSIUS CEL MARE (19 IANUARIE 379-17 IANUARIE 395)

1. Luptele cu gotii.

Theodosius avea 33 de ani când fu chemat din singurãtatea sa de la Caucha, în Calicia, si ridicat pe tron. înfãtisarea sa maiestuoasã, însusirile deosebite de care dãduse dovadã fãceau sã fie asemãnat cu cei mai mari împãrati.

Noul Augustus nu avea o armatã îndestulãtoare si disciplinatã, spre a înfrunta bandele unite ale gotilor. De aceea întrebuinta o metodã potrivitã situatiei, aplicând-o cu toatã energia. Cu putinele trupe pe care le avea la îndemânã, îsi deschise drum de la Sirmium pânã la Thessalonic, unde îsi stabili cartierul general. De aici putea supraveghea miscãrile barbarilor si distribui ofiterilor sãi operatiile pe tot cuprinsul peninsulei, de la portile Constantinopolului pânã la tãrmul Adriaticii. El se îngriji a întãri fortificatiile si garnizoanele oraselor, încurajând trupele a face dese iesiri împotriva barbarilor care cutreierau împrejurimile. Detasamentele garnizoanelor se uneau, treptat, în mici armate, care începurã a avea succese asupra barbarilor împrãstiati. Disensiuni încep a se produce între goti si aliatii lor, încurajate de împãrat, care stiu sã atragã pe unii din sefii principali ai gotilor, ca acel Modares, de neam regal, care trecu în serviciul imperiului, luptând hotãrât împotriva compatriotilor sãi.

197

NICOLAE BANESCU

Izvoarele ne expun confuz toatã aceastã actiune militarã a lui Theodosius, care tinu patru ani, pânã la supunerea totalã a gotilor. Am adoptat, în expunerea noastrã, cronologia stabilitã de Ifland239 si admisã de Bury240, confruntând aceastã cronologie si cu datele lui E. Stein2"'1.

La mijlocul lui iunie 379, Theodosius se afla la Thessalonic, unde îsi organiza armata si îsi distribuia fortele. O parte se îndreaptã împotriva gotilor din Dacia si Moesia, alta, sub conducerea lui Modares, opereazã în Thracia si obtine în iulie o mare victorie asupra barbarilor. Gotii, alanii si hunii sunt aruncati cãtre sfârsitul anului peste Balcani.

în februarie 380, Theodosius cãzu greu bolnav la Thessalonic si, simtindu-si viata primejduitã, ceru sã fie botezat. Desi nãscut într-o familie crestinã, el întârzie, dupã obiceiul de atunci, initierea sa în noua credintã, si astfel primi botezul la 28 februarie 380, la Thessalonic, din mâinile episcopului Ascholius, un niceean. Odatã cu aceasta, Theodosius publicã un decret prin care fixeazã regulile credintei pentru supusii sãi.

Boala lui Theodosius îi încurajeazã pe goti, care reîncep ostilitãtile. Ele se îndreaptã în douã directii: vizigotii, sub Fritigern, au pornit în Epir, Thessalia si Achaia; ostrogotii, cu Alatheus si Saphrax, în Panno-nia si Moesia superioarã. Theodosius, neavând forte

239 DerKaiser Theodosius der Grosse, 1878, lucrare publicatã împreunã cu A. Giildenpenning. [A. Lippold, Theodosius der Grosse una seine Zeit, ed. a II-a, Munchen, 1980.1

240 în t. III, Appendixl, al editiei operei lui Gibbon. . f ' ; M1 Gesch. des spãtromischen Reiches, I, p. 298. ( ,

198
suficiente, cere ajutorul lui Gratian, care trimite trupe cu generalii Bauto si Arbogastes.

în a doua jumãtate a anului 380, Fritigern dispare. Cât timp fusese în viatã, gotii au fost uniti; cu moartea lui, disciplina lor slãbeste, si ei se desfac în bande de pradã fãrã ordine. Vechea gelozie dintre ostrogoti si vizigoti se trezeste din nou. Theodosius, prin danii si promisiuni, cautã sã atragã în serviciul sãu pe sefi. Gratian vine în Pannonia împotriva gotilor. La sfârsitul verii, cei doi împãrati se întâlnesc în conferintã la Sirmium (în septembrie 380). La 24 septembrie, Theodosius intrã triumfãtor în Constantinopole.

Provinciile de la Dunãre scãpaserã de gruthungi sau ostrogoti, fiindcã Alatheus si Saphrax plecarã de aici cãtre vest, în cãutarea altor regiuni pentru actiunea lor de jafuri. Cunostintele noastre asupra aventurilor ostro-gote din acele pãrti sunt neîndestulãtoare. Se pare cã ostrogotii respinserã unele triburi germane pânã în Gallia, cã au încheiat cu Gratian un tratat pe care 1-au cãlcat repede242 si au înaintat spre nord. Dupã un timp, s-au întors pe malurile Dunãrii de Jos, cu forte sporite, recrutate dintre cei mai feroci rãzboinici ai Germaniei si Scitiei243. Ei încercarã sã treacã într-o noapte Dunãrea în imperiu, dar comandantul Thraciei, bine informat, îi atacã viguros cu flota, înecându-i în mare parte. Alatheus pieri atunci în apele fluviului (380)244. Cei care scãparã se predarã imperiului.

242 lordanes, XXVII.

243 "Etîvog n ZKvâiKdv nãaiv âyvcocTTOv, îi caracterizeazã Zosimus (La Gibbon, ed. Bury, t. III, p. 134, nota 130).

244 Data e propusã de Bury, ed. operei lui Gibbon, t. III, p. 133.

199
Athanaric, care privise de departe succesele gotilor, se vãzu silit sã pãrãseascã refugiul sãu din Caucaland si sã treacã Dunãrea. Mare parte din trupele lui Fritigern, care simteau relele anarhiei, recunoscurã în Athanaric pe regele natiunii si se strânserã în juru-i. Dar vârsta potolise îndrãzneala vechiului luptãtor, si el se gândi la obtinerea unui tratat avantajos. Având o întrevedere cu Theodosius, în apropiere de Constan-tinopol, împãratul îl invitã în capitala sa. Regele got rãmase uimit de frumusetea orasului pe care întâia oarã îl vedea, de pozitia lui minunatã, ele multimea corãbiilor si de puternicele fortificatii. lordanes afirmã cã, privind soldatii în linie de bãtaie, Athanaric ar fi exclamat: „împãratul e fãrã îndoialã un zeu pe pãmânt, si cine îsi ridicã mâna asupra lui e rãspunzãtor cu sângele sãu"245, în curând, slãbit de vârstã, el se îmbolnãveste si moare la sfârsitul lui ianuarie 381. Funeraliile sale au avut loc cu mare solemnitate în capitala, imperiului, si un monument fu ridicat în memoria lui. întreaga sa armatã, tratatã cu multã curtenie de Theodosius, se înroleazã sub steagurile imperiului. Supunerea unui corp atât de însemnat al vizigotilor fãcu impresie printre barbari si decise si pe altii, împrãstiati si împutinati, gotii, obositi de atâtea lupte, cerurã pacea, pe care o obtinurã la 3 octombrie 382. Un tratat fu încheiat cu imperiul, stipulându-se obligatiile si privilegiile lor. O colonie numeroasã a vizigotilor fu asezatã în Thracia, la nord de Balcani,

245 Deus, inquit, sine dubio terrenus est imperator et quisquis adversus eum mânu moverit, ipse sui sanguinis reus existit (XXVIII).

200
având deplina autonomie si scutire de impozite; multi au intrat în rândurile armatei246. Resturile ostrogotilor furã transportate, ca federati, în Phrygia si Lydia. Triburile si familiile lor îsi pãstrau sefii, dar demnitatea regalã a fost desfiintatã, si generalii gotilor erau numiti si depusi dupã placul împãratului. Aceasta n-a împiedicat totusi ca, în 386, un sef, Odotheus, sã treacã Dunãrea cu o bandã de ostrogoti care fu aproape nimicitã de Promotus. Resturile lor au fost si ele colonizate în Phrygia. Ei sunt identici cu gruthungii care se rãscoalã mai târziu cu Tribigild. încã din vremea lui Constantin cel Mare, barbarii intraserã în armata imperiului, care a numãrat între sefii ei multi mercenari, unii militari de valoare. Recrutarea elementelor indigene devenise o dificultate tot mai mare pentru imperiu si, de la mijlocul secolului al IV-lea, când toate frontierele sunt luate cu asalt, nevoile apãrãrii cereau un mare numãr de soldati. Dar provinciile, din care mai înainte se scoteau cei mai vigurosi ostasi, erau acum secãtuite, si barbarii sunt tot mai cãutati pentru serviciul militar. Theodosius nu fãcea decât sã urmeze în aceastã privintã procedeul obisnuit al înaintasilor. Introducerea masivã a gotilor în armatã a fost judecatã cu asprime de istorici (lordanes îl numeste pe împãrat „amicul poporului got", amator generis Gothorum), si stim cã ea a fost atât de funestã pentru urmasii imediati ai lui Theodosius, încât „pericolul german" formeazã un capitol obisnuit al acestor domnii la istoricii moderni. Stein socoteste cã, acum, barbarizarea armatei romane

E. Stein, op. cit., p. 229. ,,,;.

201

NICOLAE BANESCU

îsi atinge punctul culminant247. Trupele cu care Theodosius îsi duce mai departe rãzboaiele au fost în majoritate germani. Un cercetãtor recent, si dintre cei mai buni, al mostenirii lãsate de Theodosius cel Mare, socoteste de asemenea cã acesta „a deschis larg barbarilor armata", cã „barbarizarea armatei" si-a atins în domnia lui Theodosius adevãrata ei încoronare. Barbarii au impus moravurile lor, armele legionare au fost pãrãsite si anticele signa, vulturii legionari si imaginile imperiale, suspecte de idolatrie. Dragonul a devenit drapelul pentru numeri.

Aceastã politicã a lui Theodosius I si-a avut reversul ei si în ordinea economicã si socialã. Ea produse, prin solda însemnatã ce se plãtea, o mare sporire a cheltuielilor si, cu aceasta, o crestere apãsãtoare a sarcinilor financiare. Populatia fu aruncatã în mizerie; patronatul, împotriva cãruia luptaserã în zadar înaintasii energicului împãrat, se întinse în tot imperiul. tãranul, ruinat economiceste, cufundat în datorii si lãsat la discretia functionarilor abuzivi, fu nevoit a se pune sub patronatul unui puternic latifundiar. Pierzându-si libertatea, el ajunse serb al patronului sãu. în aceastã epocã se desãvârsi în tot imperiul legarea colonilor de brazdã249. Sãrãcia Thraciei ruinate

247 Ibidem, p. 299. [M. Parvan, La politica gotica di Teodosio nella pubblicistica delsuo tempo, Roma, 1964.]

248 E. Demougeot, De l'unite ã la division de l'empire romain, 395-410. Essai sur le gouvernement imperial, Paris, 1951, pp. 22-31-

249 E. Stein, Geschichte des spãtromischen Reiches, I, Wien, 1928, p. 299 si urm; G. Ostrogorsky, Gesch. des byzantiniscben Staates, ed. a Il-a, Miinchen, 1952, pp. 43-44.

202
îl fãcu pe Theodosius sã suprime (3 aprilie 393) capi-tatio humana în aceastã diecezã250.

2. Uzurparea lui Maximus în Occident. Interventia lui Theodosius.

Evenimente grave se petrec în curând în Occident si ele aduc interventia militarã a lui Theodosius.

Gratian îsi pierduse încrederea poporului si a armatei. Neglijându-si datoriile de suveran, el se pasionase de vânãtoare, înconjurându-se de favoriti ai distractiilor sale. Parcuri imense fuseserã închise si umplute cu tot soiul de animale sãlbatice; un corp de alani se afla în serviciul militar al palatului, si admiratia împãratului pentru iscusinta lor în mânuirea armelor fãcuse dintr-însii garda sa favoritã. Tânãrul împãrat obisnuia acum sã aparã în costumul si cu armele lor, ceea ce îi înstrãina simpatia cu care mai înainte îl înconjurase armata. Favoritii abuzau de puterea lor si aceasta îi înstrãina si simpatiile populatiei, în 383, trupele din Britannia se revoltã si îl proclamã împãrat pe Maximus, un spaniol. Acesta nãvãleste îndatã în Gallia cu fortele sale. Gratian, pãrãsit de trupe, fuge din resedinta sa, Lutetia, însotit de 300 de cãlãreti, îndreptându-se cãtre Lugdunum (Lyon). Ajuns acolo, guvernatorul provinciei îl dãdu în mâinile lui Andragathius, generalul cavaleriei uzurpatorului, sosit pe urmele fugarului. Andragathius, potrivit instructiilor pe care le primise, îl executã imediat (25 august 383). Maximus trimise apoi un am-