Nicolae bãnescu

NICOLAE BÃNESCU

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

VOL. I

IMPERIUL CRESTIN si

ASALTUL INVAZIILOR ( 313-610 )

NICOLAE BÃNESCU (1878—1971) sI SINTEZA SA DE ISTORIE BIZANTINÃ

Era în zilele Congresului International de Studii Bizantine tinut la Bucuresti la începutul lunii septembrie a anului 1971. Organizatorii acestui Congres - al XtV-lea în seria generalã a Congreselor de bizantinisticã - îl denumiserã si „Bucuresti II", având în vedere faptul cã prima întrunire internationalã a bizantinistilor avusese loc tot la Bucuresti, în anul 1924.

în dupã-amiaza uneia din acele zile însorite, o sedintã plenarã a Congresului avea loc întru-unul din amfiteatrele Facultãtii de drept situat la parter, în partea de rãsãrit. Pe la mijlocul sedintei, în timpul unei comunicãri, pe usã a intrat un tânãr congresist - Matei Cazacu, din câte îmi amintesc eu. El s-a îndreptat cãtre presedintele sedintei, spunându-i ceva cu o voce imperceptibilã pentru participantii din salã. Scurta discutie particularã dintre cei doi s-a încheiat repede, în acelasi timp cu textul comunicãrii prezentate de cãtre unul dintre congresisti.

Dupã acel moment, înainte de a anunta titlul comunicãrii urmãtoare, presedintele sedintei, care era profesorul Giuseppe Schiro de la Universitatea din Roma, s-a ridicat în picioare, aducând la cunostinta întregii adunãri, cu o voce gâtuitã de emotie, „la triste nou-velle, recemment parvenue: le Professeur Nicolae Bã-nescu est mort â un âge tres avance. Je vous propose une minute de recueillement â sa memoire."

In ultimii ani ai unei vieti exemplare si îndelungate, Nicolae Bãnescu simtise din plin semnele de uzurã ale unei bãtrâneti petrecute într-un fel de quasi-anoni-mat, dar lumea istoricilor, ca si a altor reprezentanti ai disciplinelor umaniste, îi pronunta numele cu respect si chiar cu admiratie, încã din primii ani de studentie, mi-a fost dat sã aud acest nume trecut uneori, alãturi de cel al lui Nicolae lorga, la unele prelegeri de istorie veche si medie.

Destinul i-a hãrãzit însã lui Nicolae Bãnescu o iesire de exceptie din scena vietii pãmântesti, încheiate chiar într-un moment când la Bucuresti era adunatã crema bizantinisticii mondiale, care 1-a omagiat înso-tindu-1 pe ultimul drum pe savantul ce pãrãsise aceastã lume, spre a se întâlni „cu cerul si cu stelele", dupã cum descrisese el însusi moartea lui Iulian Apostatul în paginile sintezei aduse acum la lumina tiparului. Este revelator în aceastã privintã discursul rostit cu ocazia înmormântãrii sale de cãtre profesorul Paul Le-merle, membru al Institutului Frantei si, pe atunci, Presedintele Comitetului International de Studii Bizantine. Se poate afirma cã pentru anonimatul în care fusese aruncat de cãtre evolutia politicã a tãrii sale dupã anul 1948, Nicolae Bãnescu a fost rãzbunat într-o oarecare mãsurã: chiar si autoritãtile aflate la originea acestui anonimat au fost puse în situatia de a-1 rupe: în ziua urmãtoare funeraliilor savantului, într-o paginã interioarã a unuia dintre ziarele centrale putea fi citit un articol despre „O viatã închinatã stiintei", dedicat tocmai personalitãtii savantului, plecat atunci din lumea celor vii. Pentru o presã strict controlatã cum era cea din România acelor vremuri, care se apropiau de sfârsitul unei scurte si trecãtoare perioade de dezghet, faptul era însã iesit din comun, impus de incidenta unei situatii de exceptie, marcate de decesul unei personalitãti stiintifice chiar în orasul si în momentul când specialistii breslei sale se aflau întruniti în Congres.

Nicolae Bãnescu a vãzut lumina zilei la Cãlãrasi, la 16 Decembrie 1878, ca al treilea din cei 14 copii ai sotilor Petre si Ecat.erina Bãnescu, nãscutã Drãgulãnes-cu. Situatã în vechea vatrã de romanitate din Sud-Estul României, zona din jurul orasului Cãlãrasi face parte din regiunea Dunãrii de Jos, a cãrei frãmântatã istorie în perioada bizantinã avea sã-1 preocupe si consacre pe savantul de mai târziu în lumea stiintificã.

Fiu de avocat, INicolae Bãnescu si-a petrecut copilãria la Gãiesti, iar .studiile liceale la Sf. Sava, centru de învãtãmânt cu o -veche traditie în capitala tãrii, dupã absolvirea cãruia s-a înscris la Facultatea de litere si filosofic a tinerei, pe atunci, Universitãti din Bucuresti. Viitorul savant i-a. avut aici ca dascãli pe B.P. Hasdeu (1838-1907). Titu Maiorescu (1841-1917) si Ovid Den-susianu (1878-19'38) pentru domeniul filologic, iar pentru istorie pe Grigore Tocilescu (1850-1909), Dimi-trie Onciul (1856-1923) si Nicolae lorga (1871-1940). Cei dintâi i-au inspirat lui Nicolae Bãnescu preocuparea pentru forma aleasã si claritatea expunerii, iar ceilalti dorinta de informare si curiozitatea stiintificã, rigoarea metodei si strãdania permanentã pentru cunoasterea adevãrului istoric, într-o atmosferã de eruditie, elan creator si veritabil patos patriotic, încã de la începutul activitãtii sale stiintifice, el s-a obisnuit sã îmbine pre-cizia informatiei cu forma aleasã de exprimare, pentru care a avut un cult permanent, dovedit de numeroase pagini ale scrierilor sale, ca si de textul prezentei sinteze de Istorie a Imperiului Bizantin. Forta de evocare a trecutului, seninãtatea cugetãrilor si forma aleasã de exprimare a lor îl apropie pe Nicolae Bãnescu de alti reprezentanti de seamã ai studiilor istorice clasice si bizantine, în primul rând de Charles Diehl, cu care a avut comunã chiar si cutezanta de a reda istoria Bizantului „în chipuri si icoane", cum si-a intitulat Nicolae lorga una din sintezele sale de istorie a românilor. Dupã cum Charles Diehl a lãsat douã volume de „Figuri bizantine", Nicolae Bãnescu a descris cu o competentã egalã, cu o remarcabilã mãiestrie artisticã si o incontestabilã valoare literarã „Chipuri si scene din Bizant", carte apãrutã în 1927 la Cluj, unde autorul ei se înscria în pleiada cãrturarilor români ce dãdeau strãlucire Universitãtii din Nord a României Mari, institutie stiintificã si culturalã întemeiatã din 1919- Unul dintre acesti cãrturari, filologul Vasile Bogrea, se stinsese prematur din viatã în anul anterior aparitiei cãrtii la care ne referim si pe care Bãnescu o dedica memoriei sale: „Acest volum, ce strânge la un loc câteva articole si conferinte menite a înfãtisa publicului nostru unele aspecte ale vietii Bizantului, de care ne apropie un lung si vechi trecut istoric (subl. ns. — T.T.), e închinat memoriei scumpe a bunului meu prieten si strãlucit coleg V. Bogrea, din al cãrui îndemn mai cu seamã iese azi la luminã." O mentalitate diferitã de aceea a zilelor noastre, când multi tineri se grãbesc sã ajungã cât mai repede creatori în domeniul istoriei si autori de cãrti, îi impunea lui Nicolae Bãnescu, în vârstã de aproape 50 de ani atunci si dispunând de un bogat palmares stiintific,din care nu lipseau nici titlurile de cãrti, o atitudine retinutã, publicându-si noua carte la îndemnurile unui coleg dintr-o breaslã foarte apropiatã de a lui. în ciuda ezitãrilor sale initiale, cartea s-a bucurat de succes atât în rândurile specialistilor, cât si a publicului larg.

Nici a doua vâri antã a ei, apãrutã în preajma Congresului International de Studii Bizantine de la Bucuresti, adicã în anul 1971, nu a fost publicatã din initiativa lui N. Bãnescu., ci din aceea alui Gheorghe Cront, istoric al dreptului civil si canonic, specialist în vechiul drept românesc, c^re în Nota asupra editiei pe care o îngrijea, a arãtat cã în ea erau retipãrite cinci din cele nouã studii prezente în vechea editie, anume „Hypatia, martirã a filosofici pãgâne, Heraklios si asediul Con-stantinopolului, Leon al V-lea Armeanul, Mihail Psel-los", în sfârsit „Mariue Comenul", care încheiase si cartea din 1927. Nu rnai figurau alte trei studii referitoare la Theodor Studitul, la „Bizantini si Rusi la Silistra (a.972)" în vremea recuceririi Bulgariei de Nord-Est de cãtre loan Tzimiskes, ca si la Katakalon Kekaumenos, general bizantin din veacul al Xl-lea. Cauze de ordin „ideologic", mai ales prezenta elementelor religioase, pot sã explice destul de usor lãsarea deoparte a acestor trei studii, ca si a celui privitor la Sf. loan Chrysos-tomul. Aceleasi motive de opotunitate usor de înteles ne pot explica de ce editorul a dat ultimul titlu mentionat ca absent în e ditia sa. în realitate el figura si aici, în varianta aproape identicã din cadrul studiului privitor la împãratul Arcadius. Acesta, ca si cel privitor la Theodosius sau Teodosie cel Mare, erau, dupã cum tot Gh. Cront ne informeazã, „capitole extrase din lucrarea intitulatã Istoria Bizantului, pe care autorul a elaborat-o ca sintezã finalã a cercetãrilor sale", într-ade-vãr, textul acestor douã studii este identic celui pe ca-re-1 întâlnim si în editia de fatã, reprezentând mai putin de o zecime din totalul acestui volum. Existã altminteri si alte indicii, chiar în manuscrisul pe care-1 avem la îndemânã, cã Gh. Cront a avut cunostintã de existenta lui. Regretatul învãtat a mai adãugat alte trei istorii la editia sa din 1971, privitoare la împãratii Vasi-le I si Vasile al II-lea, ca si la Anna Dalassena, „mama Comneilor", unul dintre ultimele studii ale lui Nicolae Bãnescu, apãrut în periodicul bisericesc „Mitropolia Olteniei" din anul 1963. întrucât cenzura oficialã nu agrea notiuni ca sfânt ori martir, editorul din 1971 a introdus studiul despre loan Chrysostomul în acela, mult mai extins si mai laic, privitor la împãratul Arca-dius, iar titlul „O martirã a filosofici pãgâne: Hypatia", aflat în editia din 1927, a fost inversat în „Hypatia, martirã a filosofici pãgâne". De asemenea, referirile prea insistente la crestinism existente în ultimul paragraf din „Un asediu memorabil al Constantinopolului (626)", au dus la suprimarea acestui paragraf la editia din 1971.

Sã revenim însã la tineretea lui Nicolae Bãnescu, marcatã de dobândirea licentei, în anul 1901, dupã care a functionat ca profesor de limba francezã la un liceu din Craiova. încã din aceastã perioadã el si-a fãcut debutul în activitatea stiintificã, prin studii de literaturã anticã greacã publicate mai ales în revista „Literaturã si artã românã". De atunci dateazã si primele sale traduceri din greaca veche, în primul rând din dramaturgia lui Eschyl, Sofocle si Euripide, pentru ca în anul 1907 sã. ajungã la „Viata lui Pericle" de Plu-tarh, care marca it teresul tânãrului erudit pentru istorie, chiar pentru ansamblul istoriei, întrucât de la lumea anticã a trecui la editii de izvoare si studii privind istoria medievalã, premodernã si chiar modernã a românilor, cu predilectie fatã de capitolele legate de legãturile româno-grecesti si de grecitatea post-bizan-tinã, pentru ca în tfinal sã-si concentreze activitatea stiintificã asupra istoriei bizantine, impunându-se încã din timpul vietii si rãmânând în constiinta posteritãtii ca bizantinist. Aceastã evolutie a sa a fost marcatã de perioada care a îwceput cu anul 1907 si în care el a functionat ca inspector scolar, Director al Liceului „Di-mitrie Cantemir"dfci Bucuresti si apoi ca Director al liceului de la Mãnãstirea Dealu.

Orientarea sa spre studiile bizantine a fost marcatã de perioada cupriasã între anii 1910-1912, când a frecventat cursurile de limbã si literaturã greacã la Universitatea din M nchen, sub îndrumarea lui August Hei-senberg (1869-1930), urmasul lui Karl Krumbacher (1855-1909) la ca:edra de studii bizantine; Krumbacher crease bazek moderne ale acestor studii în Germania Kaiserului îsi initiase prima revistã internationalã de studii bizantine - Byzantinische Zeitschrift, care apãrea sistematic cu începere din anul 1892 si la care Nicolae Bãnescu avea sã fie un colaborator statornic, în special cu recenzii si cu note bibliografice, mai ales pânã în perioada celui de-al doilea rãzboi mondial, asa cum a colaboîat si la alte reviste internationale de bizantinisticã, al cãror numãr a sporit cu trecerea timpului.

Posedând temeinice cunostinte de istorie si filologie clasicã, Nicolae Bãnescu si-a însusit o pregãtire serioasã pentru domeniul dificil al bizantinologiei, redactând si o lucrare privind evolutia timpului viitor în limba greacã, deosebit de apreciatã pentru valoarea sa stiintificã si rãmasã „ca un model al genului", aducând autorului ei titlul de doctor cu mentiunea magna cum laude In iulie 1914, chiar în momentul izbucnirii primului rãzboi mondial, în acea perioadã de grele încercãri pentru lumea europeanã, tânãrul savant si-a vãzut teza de doctorat publicatã la Bucuresti, în 1915, întelegând însã sã îmbine preocupãrile stiintifice cu îndatoririle patriotice si luând parte, ca ofiter de rezervã, la rãzboiul dus de România de atunci pentru întregirea neamului.

Dupã realizarea Marii Uniri si crearea Universitãtii din Cluj (1919), Nicolae Bãnescu a fost numit profesor de istorie bizantinã la aceastã Universitate, fiind ales membru corespondent al Academiei Române în acelasi an (1919), care deschidea cea mai bogatã perioadã a activitãtii sale stiintifice, încununatã prin alegerea sa ca membru activ al Academiei Române, în primãvara anului 1938. Rostit la sedinta solemnã de la 25 mai 1938, Discursul sãu de receptie reprezenta sinteza unor preocupãri de cãpetenie privind Bizantul si romanitatea de la Dunãrea de Jos, directie de studiu pe care savantul a urmãrit-o constant în activitatea desfãsuratã ca bizantinist. în Rãspunsul sãu la acest Discurs de receptie, Nicolae lorga sublinia faptul cã studiile bizantine ale lui Nicolae Bãnescu porniserã de la cunoasterea culturii grecesti de pe teritoriul românesc. Pornind de la aceastã premisã fundamentalã, metoda savantului era „simplã si bunã, neavând nevoie de nici o îndreptare si prefacere. Totdeauna bine informat, pleci de la mãrturia de viatã, care se cheamã documentul. Nu lasi la o parte nici o stire venitã din vremea însãsi în care au fost stãrile ori s-au petrecut faptele. Dar, cum ai un simt de umanitate, nu-ti închipui cã orice document cuprinde adevãrul si anume adevãrul total. El nu spune decât ceva venit de la un anume om în anume împrejurãri si pentru un anume scop. Interpretarea se impune de la sine. Dumneata ai putut face si aceasta, cãci nimic nu-ti era necunoscut." lorga sublinia aici eruditia si spiritul critic al lui Bãnescu, care îl impun si în zilele noastre pe istoricul de vocatie, con-siderându-1 în acelasi context pe proaspãtul membru al Academiei drept „un rãspânditor al acelui larg spirit al Renasterii senine, surâzãtoare si armonioase, care pretutindeni trebuie invocat".

lorga releva calitãtile de mai sus în opera tipãritã a lui Bãnescu, iar acestea se confirmã pe deplin în textul care vede astãzi destul de târziu lumina tiparului. Considerãm chiar cã ele reprezintã motivatia esentialã a publicãrii lor, mai presus de suita adevãrurilor relevate aici, adevãruri care pentru cititorul zilelelor noastre si pentru nivelul actual al studiilor bizantine pot apãrea pe alocuri prea restrânse, individuale si partiale dacã le raportãm la gradul de generalitate al sintezelor actuale, care pãcãtuiesc însã si ele uneori printr-o tendintã exageratã cãtre socializarea istoriei si impunerea unor vesminte prea largi pentru osatura faptelor istorice pe care se vãd chemate sã le îmbrace.

Bãnescu nu cãuta sã aplice societãtilor trecute retete si concepte operante în lumea de astãzi, ci pornea de la cunoasterea realitãtilor trecute, de la „ce ne învatã pe noi trecutul", sintagmã aflatã chiar în titlul unui studiu al sãu, cãtre lumea actualã, care este un produs al acestui trecut, nicidecum invers, în acest sens trebuie înteles spiritual deplin umanist al operei sale, care porneste de la decriptarea izvoarelor lumii trecute, care sunt si izvoare ale realitãtilor prezente. Pentru ca aceste realitãti sã fie cât mai conforme naturii umane si aspiratiilor ei milenare, se impune a deosebi modele trecãtoare de modelele perene, în domeniul stiintelor, moda reprezintã un adevãr aparent, iar adevãrul aparent poate fi un adversar al adevãrului, mai perfid decât neadevãrul însusi. Deprins cu clasicismul si cu lumea de bine si frumos a antichitãtii greco-romane, Nicolae Bãnescu a intuit cã trecutul nu poate fi înteles si perceput corect dacã îi aplicãm concepte ale lumii de astãzi, pe care lumea de altãdatã nu le cunostea.

Semnifivativ în acest sens este ultimul discurs ce i-a fost dat sã-1 rosteascã în Academia Românã la exact zece ani de la Discursul sãu de la receptie. Era 27 mai 1948. Multe lucruri se schimbaserã în România în rãstimpul acelui deceniu atât de agitat. Mult mai numeroase erau însã schimbãrile ce urmau sã se producã sub impulsul unor constrângeri pe care societatea româneascã nu le mai cunoscuse în istoria ei zbuciumatã. Pretentia de a construi o lume nouã, o altã societate si chiar „un om nou", a dat frâu liber solutiilor de rupturã brutalã cu trecutul, de înlãturare a oricãrei continuitãti cu acest trecut si cu institutiile sale, chiar si cu cele mai reprezentative ori mai venerabile. Printre acestea s-a aflat si Academia Românã. Cu experienta deja îndelungatã a vietii sale, cu marea sa viziune istoricã, Nicolae Bãnescu a înteles perfect cã solutia care se pregãtea si pentru Academia Românã nu era una de continuitate, ci de rupturã cu trecutul si realizãrile lui, care mai cu seamã în privinta institutiei academice erau remarcabile. Titlul acestui ultim discurs rostit de el în Academia Românã reprezenta un veritabil manifest în favoarea spiritului liber, a libertãtii de gândire care garantase remarcabilele realizãri de pânã atunci ale Academiei Române. El îsi dãdea seama cã solutia bunã si corectã era a continuitãtii, nu a rupturii totale cu trecutul, adicã nu una extremistã, ci una a justei mãsuri. Tocmai de aceea discursul sãu, despre care nu stia cã avea sã fie ultimul tinut de el în Academia Românã, dar probabil cã intuia acest lucru, era intitulat „Mãsura lucrurilor". Titlul se inspira probabil din activitatea parlamentarã a lui Ionel I.C. Brãtianu, remarcabil om politic si cãpetenia Partidului National Liberal, grupare si optiune politicã în rândul cãreia militase si Nicolae Bãnescu. Savantul întelesese cu discernãmânt intentiile oficialitãtilor de atunci, care arãtau „cã nu poate fi vorba de o adaptare a înaltei noastre institutii la cerintele nouã ale vremii, de o simplã modificare de statute, ci, cum observa atât de bine în sectia istoricã, colegul nostru Silviu Dragomir, e vorba pur si simplu de suprimarea Academiei Române de pânã acum si de înlocuirea ei cu alta nouã". Acest „categoric verdict" la adresa „nobilei institutii osândite a-si încheia azi brusc existenta", îl determina pe Bãnescu sã sustinã „o modalitate care sã permitã nu a tãia brutal

firul împletit de atâtea generatii, ci a-1 înnoda, spre a-1 duce mai departe".

Primul adevãr pe care autorul discursului îl sublinia cu tãrie era acela cã „în lunga existentã de 80 de ani", la data respectivã, Academia Românã „n-a fost un azil al bãtrânetii marilor figuri ale stiintei, literaturii si istoriei românesti. Fiecare din aceste venerate figuri a desfãsurat în sânul înaltului for de culturã o activitate pe care o mãrturisesc arhivele lui si rafturile depozitului de publicatiuni, dar o mãrturiseste mai cu seamã popularitatea de care se bucurã între români opera lor. E de ajuns a vã cita pe Hasdeu, pe Maiorescu, To-cilescu, Pârvan, lorga, pe Dr. Marinescu, pe Dr. Babes, titeica, Antipa, pe Puscariu, care ne-a pãrãsit ieri".

Bãnescu sublinia în continuare cã se face „adesea si nu numai la noi, o mare, o grosolanã eroare de metodã, judecându-se oamenii si faptele trecutului, cu ideile timpului nostru. Ideile se schimbã însã de la o epocã la alta: tempora mutantur et nos cum illis..., desi mi se pare cam paradoxalã sentinta strãmosilor, cãci timpul duce linistit mersul, fãrã salturi, în curgerea lui fãrã sfârsit; ideile singure dau nãvalã, de multe ori înaintea lui, fac salturi".

Autorul sustinea cu tãrie cã fiecare epocã „îsi are un anumit climat moral de la care nimeni nu se poate sustrage. A socoti altfel este a cere, de pildã, regimului feudal, rãspândit timp de secole asupra întregii Europe, ideile de azi ale exproprierii agrare sau votului universal". Desigur cã si din motive de oportunitate politicã, el îsi argumenta opinia sa foarte corectã prin-tr-un exemplu preluat chiar din istoria rusã. „Eu as recomanda zelosilor critici care ignoreazã acest principiu sã ia exemplu de la «marii» nostri vecini, de la Uniunea Sovieticã, unde în aprecierea faptelor trecutului nu se face aceastã confuzie. Am ascultat, d-lor colegi, câteva conferinte ale d-lui Bocicarev, consilierul de la legatia sovieticã de la noi, asupra statului rusesc, si am vãzut cu cât entuziasm ne-a prezentat figura eroicã a lui Dmitri Donskoj, marele print de Moscova, biruitorul de la Kulikovo, unde a câstigat cea dintâi biruintã asupra tãtarilor". „Totusi - continua atunci autorul -cine cunoaste istoria veche a Rusiei mai stie încã de câte ori acest erou a nãvãlit cu armatele sale asupra altor state rusesti - si erau o puzderie: Novgorod, Smolensk, Tver, Rjazan au fost trecute prin foc si sabie si locuitorii, tot rusi, târâti în robie. Dar nu i-a trecut prin minte eruditului consilier de legatie a osândi memoria lui Donskoj pentru aceste lupte pe care noi le numim azi fratricide. Ideea unitãtii nationale este o creatie a secolului al XlX-lea si nu i se putea cere lui Donskoj la sfârsitul veacului al XlV-lea, cum nu se putea cere Voievozilor nostri, pe care îi prezintã astãzi în atât de scãzuta luminã a «istoriei», improvizatii de la noi".

Savantul îsi dãdea seama de efectele negative pe care le avea imitatia servilã a unei mode istoriografice dogmatice, înguste si închistate, care dupã un deceniu de circulatie avea sã fie, chiar în acele noi conditionãri social-politice, depãsitã prin opinii mai largi si mai nuantate, desi aceste opinii se mentineau în conti-

* Acest Discurs al lui N. Bãnescu a fost publicat de cãtre Acad. V. Gândea în „Academica", anul IV, 1994, februarie, nr. 4 (40), p. 23, sub titlul Un mare discipol al lui Nicolae lorga.

nuare în cadrele conceptiei oficiale, impuse, fatã de care îsi afirmau mai departe fidelitatea tocmai pentru a o putea amenda mai usor bazându-se pe realizãri pentru a cãror justã evaluare se cuvine astãzi sã evitãm tendintele de desconsiderare sau minimalizare.

Unui istoric de talia lui Bãnescu nu-i puteau însã scãpa neobservate opiniile simpliste care reduceau toatã bogãtia vietii istorice la o dependentã directã de uneltele cu care oamenii au produs de-a lungul timpului lucrurile necesare traiului zilnic sau vedeau în voievozii nostri numai niste boieri care-i asupreau pe tãrani. Suntem datori sã apreciem astãzi pãtrunderea cu care Nicolae Bãnescu observa înlãturarea adevãratelor lor valori de pe scena istoriografiei române si înlocuirea lor cu tot soiul de „improvizati", ca sã folosim propria sa terminologie.

împotriva acestui val de imposturã a avut curajul sã se ridice cu toatã convingerea Nicolae Bãnescu. si a fãcut-o cu riscul de a nu-si mai vedea încununatã propria carierã, iar gestul acesta îndrãznet a contribuit evident la excluderea sa din Academia Românã, reorganizatã în acelasi an 1948, de fapt epuratã de multe din valorile ei anterioare, printre care se înscria si numele sãu. Curajul pe care prin elogierea memoriei lui Nicolae lorga îl dovedise înfruntând extremismul de dreapta chiar în 1941 si care se repeta acum în confruntarea cu extremismul de stânga, în unele privinte chiar mai putin tolerant decât cel dintâi, 1-a marginalizat atunci rapid si pe Nicolae Bãnescu.

Prin discursul sãu din 27 mai 1948, învãtatul si-a pecetluit în mod voluntar intrarea într-un îndelungat con de umbrã, în conditiile noului regim politic, care alãturi de atotputernicia unui singur partid politic o dezvolta si pe cea a statului totalitar, care trebuie sã controleze totul, inclusiv viata stiintificã si spiritualã, deci si Academia Românã. Ridicându-si glasul împotriva proiectatei tutelãri a Academiei Române de cãtre stat, al doilea punct important al Discursului rostit de Nicolae Bãnescu în mai 1948 avertiza cã „omnipotenta statului duce în chip fatal la aservirea spiritului. Vedem ce luptã se dã astãzi pentru libertatea gândirii. Centralizarea, împotriva cãreia se duce în lumea civilizatã o luptã de un secol, atinge azi în atâtea pãrti punctul ei culminant. Este, domnilor, o tendintã generalã a slãbi la exces pãrtile corpului social fatã de întreg. Rãul e vechi, îl semnala pe la 1840 un mare gânditor politic, Tocqueville, în cartea-i celebrã închinatã democratiei americane... Individul rãmâne astfel singur si dezarmat în fata omniprezentei statului. S-a demonstrat ca cel mai mare pericol al unei societãti ruina individualitãtii umane si s-au cãutat limite acestei puteri excesive: ele (adicã aceste limite - n.n., T.T.) nu s-au aflat decât în asigurarea spiritului de libertate. Aceastã asigurare trebuie sã o cãutãm si noi astãzi." Observãm cã în mai cât se poate de explicabil, cartea lui Toqueville, de care N. Bãnescu se folosea pentru a-si sustine cu mai multã fermitate punctul de vedere, avea sã fie trecutã la index de cãtre autoritãtile regimului de „democratie popularã", pentru a se bucura de circulatia pe care o meritã abia dupã anul 1989. Fãrã teamã sau retinere, autorul discursului sublinia apoi cã „dacã democratia e o formã necesarã a societãtii moderne, ea trebuie sã aibã la temelie, si în acelasi timp drept limite, toate libertãtile- si nu le mai amintesc, dar accentuez cã în fruntea tuturor stã libertatea gândirii". Pentru acest imperativ major întelegea sã lupte în continuare N. Bãnescu, chiar în conditii de marginalizare si de anihilare a pozitiilor sale, dobândite prin merite stiintifice incontestabile.