Nicolae bãnescu

Gallus rãmase, probabil, un timp în capitalã sau, cum cred unii, undeva în Asia, dar pe Iulian îl regãsim în palatele pustii din Nicomedia, în fundul Golfului Astakos, pe coasta asiaticã a Propontidei. Acolo trimise noul stãpân al Orientului pe orfan, si Eusebiu, episcopul orasului, era însãrcinat a-i supraveghea educatia. Nu departe se afla mama Basilinei, bunica lui Iulian, bucuroasã a-si regãsi în acest copil amintirea fiicei sale, care murise curând dupã nasterea lui. Ea îi dãrui un domeniu cu o vilã si vaste dependinte în preajma orasului Chalkedon, si Iulian era fericit sã-si petreacã acolo vacantele, gustând în acel mediu câmpenesc bucurii de care îsi va aduce aminte mai târziu cu înduiosare. Pedagogul Mardonius, un bãtrân eunuc scit foarte învãtat, fost lector al Basilinei, plin de bunãtate si de foc sacru pentru profesiunea sa, se îngrijea de educatia copilului. El îi desteptã gustul pentru literatura clasicã, admiratia pentru frumusetile lui Homer si Hesiod. Iulian îi va pãstra o amintire scumpã si o adevãratã veneratie109.

114

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

De aici, dupã moartea lui Eusebiu (341-342), Iulian fu transferat la Macellum, domeniu imperial din Cappadocia, unde veni si fratele sãu Gallus. Bãnuitorul despot simtise nevoia de a-i interna într-un loc sigur. Aici nu mai era vorba de studii profane; s-a urmãrit a se împlini instructia religioasã a tinerilor prin lecturi si explicatii din Vechiul si Noul Testament, pelerinaje si rugãciuni la mormintele martirilor, cântece sacre la bisericã. Gallus n-avea educatia lui Iulian si nu era pregãtit pentru asemenea lucruri, fiind si o fire brutalã; Iulian însã îsi dãdu obisnuita silintã si fãcu progrese repezi. Impresionabil cum era, înclinat spre misticism, fu initiat în practicile crestinismului, pe care mai târziu le va recomanda ca exemplu.

El cunoscu acolo pe George de Cappadocia, episcopul arian, care avea sã sfârseascã atât de tragic în Alexandria Egiptului. George avea o frumoasã bibliotecã si-i permise lui Iulian s-o cerceteze.

Constantiu poposea adesea la Antiochia Siriei, unde, sub influenta unor prelati piosi, cum era episcopul Leontios din acel oras, începu a avea remuscãri

109 Excelenta monografie închinatã vietii lui Iulian de J. Bidez, La vie de l'empereur Julien, Paris, Belles Lettres, 1930, e lucrarea fundamentalã în aceastã privintã. [Trebuie adãugatã însã bibliografia de limbã englezã si germanã a iltimelor decenii, pentru care se poate face trimitere la The Oxford Dictionary of Byzantium, prepared at Dumbarton Oaks, sub îndrumarea lui A.P. Ka dan, voi. I-HI = ODB), New York - Oxford, 1991, s.v. Julian", în voi. II, p. 1079, de unde mentionãm pe R. Browning, The Emperor Julian, Berkeley-Los Angeles, 1976 si E. Pack, Stãdte undSteuern in der Politik Julians: Untersuchungen zu den Quellen eines KaiserbUdes, Bruxelles, 1986.]

115

MCOLAE BÃNESCU

pentru singurãtatea în care se afla, înconjurat numai de strãini. La sugestia acestor prelati, exilul verilor sãi îsi aflã acum sfârsitul.

Cãtre finele anului 347, un ordin sosi la Macellum, dispunând trimiterea la Curte a lui Gallus, care fu un timp încã supravegheat. Iulian, absorbit de cãrti, era mai putin de temut, si el putu pãrãsi Macellum si veni la Constantinopol, unde afla toate mijloacele pentru a se adânci în studiile sale. Prin directia datã de Constantiu acestor studii, e putin probabil sã fi urmat altceva decât gramatica si retorica. El frecventa în acelasi timp bisericile. Spionii împãratului nu-1 pierdeau însã din ochi. Iulian avea vreo douãzeci de ani. Firea sa vioaie, sincerã, lipsitã de orgoliu, îl fãcea sã se apropie de oricine, fãrã consideratie de rangul sãu, si-i atrase simpatiile capitalei. Alarmat de popularitatea ce si-o câstiga, Constantiu îi dãdu ordin sã pãrãseascã îndatã Constantinopol si sã se retragã la Nicomedia.

Pentru a doua oarã Iulian trecu Bosforul, pentru a se închide în vechea resedintã imperialã. El avu norocul sã gãseascã acolo pe Libanios, care-si preda atunci în acel oras învãtãmântul. Desi i se interzise de a urma cursurile celebrului retor, care putea clãtina educatia crestinã a tânãrului, Iulian gãsi mijlocul de a-si procura zilnic copia lectiilor lui. între celebritãtile sofisticii a doua, Libanios rãspundea întru totul cerintelor spiritului superior al noului sãu discipol, care, dupã expresia lui Bidez, în mediul acesta fu pus pentru întâia oarã în comunicatie cu zeii. Iulian a fost u-nul dintre cei mai entuziasti discipoli ai lui Libanios. Acesta întãri într-însul cultul pentru literatura anticã, în care îl initiaserã primii sãi educatori110.

116
Evenimentele politice aduc deodatã o schimbare neasteptatã în regimul tinerilor exilati.

La începutul anului 350, se produse în Occident uzurparea lui Magnentiu, proclamat împãrat la Au tun. Constans pieri de mâna emisarilor sãi, în fuga-i cãtre Spania. Frontiera Orientului era în acel moment serios amenintatã. Situatia gravã îl sili pe Constantiu a întelege cã trebuie sã-si asocieze pe unul din singurii membri ce mai erau în viatã din dinastia sa. La 15 martie 351 el îl ridicã pe Gallus la rangul de Caesar, îi dãdu de sotie pe sora sa Constantia si schimbã cu el jurãminte solemne de bunã întelegere înaintea epis-copului-misionar Theophil Indianul, unul dintre familiarii împãratului. Gallus primea sarcina de a guverna Orientul si pleca, împreunã cu sotia sa, la Antiochia. în drumul cãtre resedintã, avu la Nico-media o întrevedere cu fratele sãu Iulian, care obtinu de la Constantiu libertatea de a merge, dupã voie, sã-si desãvârseascã studiile.

La retori, Iulian nu mai avea ce cãuta. Ceea ce-1 atrage acum e misticismul, pe care-1 întrevãzuse la Nicomedia. De multã vreme ceva se pregãtea în filosofic, încetul cu încetul, vechile doctrine se apropiaserã, ele tindeau a se topi unele în altele, absorbind ce mai rãmãsese din anticele religii elenice si atrãgând unele elemente ale credintelor noi. O sintezã era necesarã, si ea se îndeplineste în prima jumãtate a secolului al III-lea, cu Plotin. Condensând într-un larg sistem de eclectism elemente ale teologiei împrumutate din toate filosofiile si din toate religiile elenismu-

110. Bidez, op. cit., pp. 16 si urm.

117
lui, Plotin arãtase cã prima întrebuintare a ratiunii este de a întelege cã omul e captiv în materie, cã prima silintã a vointei lui trebuie sã fie de a se avânta „dincolo", de a se desface de lucrurile pãmântesti, de a-si elibera sufletul de trup. Adevãrata virtute este unirea cu Dumnezeu. Avântul cãtre Dumnezeu nu-1 cerea Plotin ratiunii si inimii, fiindcã Dumnezeul sãu era dincolo de sensibil si de inteligibil. Dincolo de ratiune va fi pentru el intuitia si dincolo de intuitie extazul (ejccrracng), actul de a iesi din sine111. Când sufletul s-a eliberat de tot ce-1 leagã de lume, atunci totul se sterge si totul se reveleazã112.

în veacul al IV-lea, pãgânismul în pericol recurse la ajutorul fortelor elenismului. Sistemul lui Plotin, ca toate doctrinele filosofice, prea subtile si delicate, nu era accesibil multor inteligente. Discipolii sãi cãutarã a prezenta speculatiile filosofici sale în imaginile seducãtoare si vaporoase ale cultelor mistice. Marele pontif al neoplatonismului mistic a fost lamblichos, metafizician subtil, adorat de discipoli ca o fiintã supranaturalã, poruncind demonilor si vorbind cu zeii. Pentru Cousin, care ne expune cu multã claritate

111 Alexandrinii au întrebuintat pentru întâia oarã acest cuvânt - care, etimologic, înseamnã schimbare de stare, deviere, rãtãcire, - pentru a zugrãvi încântarea religioasã, „nebunia sublimã a sufletului pierdut în unitatea divinã". (Vezi Cousin, Hist. generale de la philosophie, Xlle ed., Paris, 1884, p. 179, n. 2). [Vezi si Infra, n. 497 a îngrijitorului editiei).]

112 Alfred si Maurice Croiset, Hist. de la litter. grecque, t. V, pp. 887-890, dau o succintã si excelentã caracterizare a filosofiei acestui spirit original. Cf. Em. Brehier, Plotin, Enneades, Les Belles Lettres, Paris, 1924, I, Introduction.

118
misticismul alexandrin, lamblichos nu mai e un filosof, ci un preot si un mistagog (initiator în mistere): el învatã unirea realã cu Dumnezeu, face evocatii si minuni113. Elenismul ajunge cu el o religie exaltatã, ai cãrei credinciosi, desfãcuti de interesele pãmântesti, trãiesc în plin supranatural. Spiritul lor pierde din ce în ce contactul cu realitatea, alunecând în speculatii extravagante. Ei se aruncã în divinatie si theurgie, vrãjitoria secolului al IV-lea.

învãtãmântul filosofilor la care alerga Iulian -spune atât de bine Gaston Boissier - rãspundea unor trebuinte ale sufletului sãu pe care crestinismul nu le putuse multumi. Acest învãtãmânt era mai mult decât o metafizicã îndrãzneatã, decât rationamente subtile si reverii semete, afirmã eminentul erudit; el pretindea a pune la îndemânã mijlocul de a fi în comunicatie cu Divinitatea, „de a. merge spre ea sau de a o atrage la sine, de a auzi vo cea ei în visuri sau în oracole si de a sti de la ea însãsi natura si planurile sale"114.

lamblichos nu mai era în viatã, dar la Pergamon se afla Edesios, cel mai venerat dintre discipolii sãi. La el aleargã Iulian. Fi; osoful, bãtrân si obosit, îl îndreaptã cãtre Maximus, care se afla în Ephes, cãtre Priskos, care luase drunual spre Atena. Iulian plecã atunci la Ephes si acolo îl cunoscu pe vestitul Maximus (351), se initie în theurgie, în practicile religioase ale misterelor neoplatonismului, întors la Nicomedia, el continuã a se arãta crestin, dar, supravegheat cum era,

113 Cousin, op. cit. 190.

114 G. Boisser, La fin du paganisme, t. I, Paris, 1907, chap. III (L'empereur Julien), p. 99.

119

NICOLAE BANESCU

peregrinãrile sale la theurgi ajunserã la urechile lui Gallus, care trimise pe lângã fratele sãu pe Aetius, seful arienilor extremisti, un teolog de reputatie al epocii. Iulian îl primi cu multã simpatie, îi arãtã întelegere, si teologul fu convins de credinta sa nealteratã.

în acest timp, la Antiochia, Gallus trezi prin purtãrile sale nemultumirea generalã. Cesarul usuratec se desfãta în plãceri, se pasiona pentru spectacole si se deda la acte compromitãtoare. Ammianus Marcellinus, cel mai pretios izvor al epocii, relateazã cã noaptea, întovãrãsit de o bandã de spadasini travestiti, cutreiera tavernele si rãspântiile, întrebând, în limba greacã, pe care o cunostea bine, ce stie fiecare despre Cesar, si aceasta o fãcea fãrã rusine în oras, la lumina tortelor, ca ziua115. Constantia exercita asuprã-i o influentã funestã, si el o lãsã sã terorizeze orasul printr-o serie de executii116.

Rapoartele primite de împãrat îl alarmarã. El îi retrase mai întâi mare parte din trupe, si apoi îl chemã la Milan, sub cuvânt cã vrea sã se întretinã împreunã asupra afacerilor imperiului. Constantiu insista ca Cesarul sã-si grãbeascã venirea si, pentru a înlãtura bãnuielile, îi cerea sã vinã împreunã cu sotia sa, pe

115 Ed. Fr. Eyssenhardt, Berlin, 1871, XIV, l, 19:... et adhibitis paucis clam ferro succintis uesperi per tabernas palabatur et con-pita quaeritando Graeco sermone, cuius erat inpendio gnarus, quid de Caesare quisque sentiret et haec confidenter agebat in urbe ubi pernoctantium luminum claritudo dierum solet imitãri fulgorem.

116 Megaera quaedam mortalis, inflammatrix saenientis adsidua, humani cruoris auida nihil mitius quam maritus (Ibidem, XTV, l, 2).

120

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

care o doreste mult. Constantia ezitã câtva timp, temându-se de mâjiia lui, dar, socotind cã influenta ei îl va linisti, ca frate, se decise în cele din urmã a porni. Din nefericire, ajunsi în Bithynia, muri de o febrã subitã117. Ea iu înmormântatã lângã Roma, într-un mausoleu monumental, care-i poartã si astãzi numele. Gallus îsi continuã singur drumul cãtre destinul sãu.

Ajuns la Poetovio, în Noricum, era pus sub gardã, despuiat de vesmintele regesti si îmbrãcat cu tunica si mantaua comunã, urcat repede într-o trãsurã privatã (carpento privata) si dus în Histria, lângã Pola. Pe când era pãzit acolo, sosirã Eusebius sambelanul (_cubiculi praepositus), Pentadius notarul si Mellobaudes, tribun militar, trimisi de tiranul obsedat spre a-i lua un interogatoriu amãnuntit cu privire la omorurile sãvârsite la Antiochia. Palid de emotie, Gallus îngãimã cã executiile s-au fãcut la instigatia sotiei sale. La aceastã insultã a memoriei surorii sale, Constantiu, apucat de o mânie fãrã de margini, nu mai vãzu sigurantã pentru sine decât în moartea nefericitului Cesar. Serenianus fu îndatã expediat, împreunã cu alti doi delatori, pentru a-1 executa. Cu mâinile legate la spate, „ca unui hot rãufãcãtor", dupã expresia lui Ammianus, Gallus fu decapitat cãtre sfârsitul anului 354 ns.

Cunoscând amãnuntele acestei sinistre tragedii, Iulian fu atât de impresionat, încât de multe ori pãrea

117 Ammianus, XIV, 11, 6: cum Bithyniam introisset, in statione quae Caenos Gallicarios appellatur, absumpta est in febrium re-pentina.

118 XIV, 11, 23:... et ita conligatis manibus in modum noxii cuiusdam latronis cemice abscisa.

121
cã vede spectrul trupului decapitat al fratelui sãu. Odatã cu executia lui Gallus, primea si el ordinul de a se prezenta la Milan. Acolo se gãsi în prezenta unei acuzatii formale: i se imputa cã pãrãsise Macellum fãrã autorizatie, cã avusese conciliabule cu fratele sãu dizgratiat, când trecuse prin ConstantinopoF19. Iulian s-a apãrat energic. Suspectat, calomniat de puternicii intriganti de la Curte, el simtea cã viata sa e în primejdie, si Constantiu, sub influenta camarilei, nu voia sã-1 primeascã în audientã. O interventie neprevãzutã si hotãrâtoare îl salveazã, împãrãteasa Eusebia, care exercita o mare influentã asupra sotului sãu, se apropie cu simpatie de tânãrul nefericit, pledeazã cu ardoare cauza lui si obtine a-1 primi în audientã si a-1 asculta, întrevederea aceasta avu darul sã linisteascã mânia despotului.

Dorinta lui Iulian era sã se întoarcã în linistea domeniului mostenit de la bunica sa, si Eusebia îi obtinu autorizatia. Iulian plecã, dar la Como fu întors din drum din cauza revoltei generalului Silvanus în Gallia, provocatã de infamia delatorilor din jurul tronului. Suspiciunea se trezi din nou în sufletul lui Constantiu, care se temu ca Iulian sã nu întâmpine în calea sa pe rebeli. Eusebia, din marea sa afectiune pentru Iulian, îl convinge atunci pe împãrat sã-1 lase a-si urma un timp învãtãtura la Atena, unde nu va mai putea fi periculos.

Aceastã hotãrâre fu primitã de Iulian cu o nespusã bucurie. El putea sã vadã în sfârsit orasul viselor sale. în vara anului 355, îsi fãcea intrarea în Atena, stre-

Ibidem, XV, 2, 7.

122
curându-se fãrã zgomot, supravegheat cum era, si descindea la locuinta elegantã a unui nobil din Antiochia, Celsius, prieten intim al lui Libanios120.

Cu toate devastãrile pe care le suferise, orasul îsi pãstra vechea splendoare a monumentelor sale. Acropole, cu atâitea minuni ale artei, era intactã. Pallas-Athena trona încã în mijlocul Parthenonului; sacrificiile se îndeplineau si solemnitãtile cultului pãgân se desfãsurau în toatã mãretia lor. Ne închipuim usor impresia strecuratã în sufletul tânãrului setos de marile amintiri ale trecutului. El nu-si pierdea vremea în distractiile obisnuite ale tineretului zgomotos, ci se lãsa în voia entuziasmului sãu pentru frumusetile ce-i Fermecau privirea si pentru învãtãmântul ce fãcea atunci gloria metropolei elenismului.

Universitatea atenianã rãsuna în acea epocã de elocventa sofistilor celebri, în jurul cãrora se îngrãmãdeau tinerii studiosi din cele mai depãrtate provincii ale imperiului. Arta cuvântului era la grecii de atunci o adevãratã desfãtare a spiritului, prin efectele sale în mare parte muzicale. Oratorul era acum un emul al poetilor lirici. Aplicând o prozodie care nu se mai simtea în limba vie, el scotea în relief, ca un virtuos, timbrul si armoniile elocutiunii sale si exalta pe auditori prin muzicalitatea frazelor, de multe ori pure sonoritãti, lipsite de fond serios.

Aceste lucruri ne fac, poate, sã surâdem astãzi. Dar, cum observã cu drept cuvânt un învãtat care s-a oprit asupra lor, trebuie sã mãrturisim cã nu le mai putem întelege. Acest acord absolut al cuvântului si urechii

120 Bidez, op. cit., pp. 108-110.

123
sunt fenomene care s-au pierdut pentru noi. A fost un gen de elocventã si un sistem de educatie de care nu mai avem azi idee, cãci se întemeiau pe un sentiment care a dispãrut: iubirea dezinteresatã a vorbirii frumoase121. Apoi, limbile vechi ne sunt atât de putin familiare, avem pentru ele un sentiment atât de strãin, încât nu ne putem da seama de farmecul pe care-1 gãseau într-însele cei vechi, farmec pierdut pentru noi. Cã nu erau lucruri atât de dispretuit, ne-o aratã faptul cã crestinii, mari oratori ai Bisericii, n-au ocolit scoala retorilor greci.

Cursurile cele mai frecventate erau cele ale lui Prohaeresius. Reputatia sa ajunsese pânã în Occident si împãratul Constans îl chemã sã-1 asculte. Cãlãtoria sa a fost un triumf22.

Iulian se interesa însã mai mult de filosofic. scoala lui Platon supravietuia în grãdinile Academiei, si aici zãbovea tânãrul setos de doctrina complexã a theurgilor. Eleusis, unde se celebrau încã, în toatã mãretia lor, misterele zeitei Demeter, nu era departe, si Maximus recomandase lui Iulian sã meargã sã-si împlineascã initierea la hierofantul vestitului sanctuar. Tânãrul print pãtrunse în veneratul templu al divinitãtilor subterane, strãbãtu toate fazele initierii în misterele lor, împãrtãsindu-se de înaltele adevãruri filosofice desprinse din simbolismul lor complicat.

121 Petit de Julleville, Histoire de la Grece sous la domination romaine, Il-e ed., Paris, 1879, pp. 351-352.

122 Roma îi ridicã o statuie de aramã, cu o inscriptie adesea citatã pentru aliteratia de patru ori repetatã: Regina Rerum Roma, Regi Eloquentiae. (Jbidem, p. 350).

124
Reprezentantul neoplatonismului, Priskos, recomandat de Edesias, se afla la Atena. Iulian îl cercetã, sedus de ocultismul 5ãu. Eunapios ni-1 prezintã ca un om gelos de ideile sale, pãtruns de demnitatea filosofici, vorbind domol, p« un ton întotdeauna solemn. Iulian i-a pãstrat statornic un mare respect, împreunã cu Maximus, Priskos a stat la cãpãtâiul sãu, în ultimele-i momente, când clzu rãnit pe câmpul de bãtaie; ei i-au dat cele din urmã mângâieri filosofice înainte de moarte.

Iulian cunoscu la Atena si pe corifeii de mai târziu ai Bisericii, pe l^asile de Caesarea si Grigorie de Nazianz. Cel din urmã, pasionat, îsi aduce mai târziu aminte de tânãrul si originalul membru al dinastiei si-i schiteazã, dupã eroica lui moarte, un portret plin de urã. Ceea ce rãmâne din aceastã schitare este, cum aratã Bidez, timiditatea sa nervoasã, notatã de Libanios, care ne spune cã, înaintea numerosilor prieteni ce fãceau cerc în jurul sãu la Atena, Iulian nu pronunta un cuvânt fãrã ca o roseatã pudicã sã nu-i coloreze fata, urmând apoi debitul vorbirii sale repezi, de care se resimt adesea scrierile lui123.

Fericirea sederii lui Iulian la Atena n-a fost de lungã duratã. Pe neasteptate, la începutul toamnei, el primi ordin sã vinã la Milan.

Revolta lui Silvanus în Gallia se încheia cu asasinarea lui; dar imperiul era acum asaltat din toate pãrtile. Francii, alamanii si saxonii ocupaserã 40 de orase pe Rin, târând populatia în captivitate si ducând cu ei o pradã imensã; quazii si sarmatii cutreierau Pannonia si Moesia superioarã; iar în Orient, persii nu încetau de a ataca, tinuturile imperiului. Constantiu îsi

125

NICO1AE BÃNESCU

dãdea seama cât de greu putea face fatã unei situatii atât de grave, dar pregeta a-si alege un asociat la imperiu, din cauza, excesivei iubiri de putere si a suspiciunii fatã de toti124. Se gândi totusi, în cele din urmã, a-si asocia pe Iulian. O luptã de influente se dãdu atunci în jurul sãu. Delatorii se sileau a-1 abate de la acest gând; singurã Eusebia, „foarte instruitã, si cu o prudentã mai presus de sexul femeiesc", cum o caracterizeazã Zosimus, le tinu piept si convinse pe Constantiu sã punã pe Iulian ca Cesar peste natiunile de dincolo de Alpi, cãci, tânãr cum este, de o fire simplã, zicea ea, cufundat toatã viata în studii si nestiutor în toate, „va fi pentru noi mai bun decât oricare altul"125.

Iulian, care-si astepta soarta într-un cartier din Milan, fu chemat în sfârsit la Curte, si ceremonia învestiturii sale în calitate de Caesar avu loc la 6 noiembrie 355, în fata trupelor prezente la Milan. Constantiu pronuntã un discurs în care, lãudând însusirile vãrului sãu, ceru ratificarea armatei pentru alegerea lui. Trupele îl întrerupserã cu un murmur de aprobare, si împãratul puse atunci pe umerii lui Iulian purpura si-1 proclamã Caesarîn aclamatiile lor. El îi adresã apoi lui Iulian o alocutie plinã de sfaturi bune si de asigurãri. Armata îsi lovi zgomotos scuturile de genunchi, semn al bucuriei cu care aproba si al admiratiei cu care

123 Bidez, op. cit., p. 118; cf. Zosimus (Bonn), III, 1-2.

124 Zosimus, III, 1: iXiaftai Se KOIVCOVOV ij\c, âp%fjt oi>K etMppei &iâ ie (pi'kapx'iut vnepfloXriv Kal TO nâvtaq e%eiv ev vnoyia.

125 Ibidem-. ãpeivcov ie ecrTai navwq erepov nepi r]jJ.ãq. Cf. Ammianus Marcellinus, XV, 8, 3-

126
primea pe Cesarui strãlucind în purpura imperialã. Iulian luã dupã aceea loc în carul imperial alãturi de suveran si fu introdus solemn în palat126. El a fost fericit a prezenta, din îndemnul împãratului, omagiile sale împãrãtesei Eusebia. în panegiricul ce-i închinã mai în urmã, Cesarui a consemnat scena memorabilei întrevederi. Când veni în fata ei, i se pãru cã vede, ca într-un templu, statuia Moderatiei (ayaAjua acacppoavvrig). „Unele - îi zise basilissa - le si ai de la noi; celelalte le vei avea de la Dumnezeu numai dacã esti credincios si drept fatã de noi". Aproape atât a auzit, nici un cuvânt mai mult - urmeazã el -, desi în elocventã nu era mai prejos de cei mai buni oratori. Iulian iesi de la audientã plin de admiratie si uimire, cu impresia de a fi auzit vorbind Modestia însãsi, „atât de dulce si suav era sunetul vocii sale"127.

împãrãteasa îi fãcu un dar, care era pentru Iulian de cel mai mare pret: o mare cantitate de cãrti de filosofic si istorici buni, de oratori si poeti, care 1-au însotit în campaniile sale si pe care, cum declarã în panegiricul amintit, de câte ori le cerceta, în rãgazurile sale, nu putea uita pe aceea care i le dãruise128.

b. Iulian Caesar, apãrarea Galliei. Luptele de la Rin cu germanii (355-359). Pregãtirile de plecare se grãbeau. Iulian primea comanda Galiilor, Britanniei si

126 Ammianus, XV,

127 Elogiul împãrãtesei Eusebia, p. 97, la Bidez, L'empereur Julien, Oeuvres completez, t.I, 1-ere pârtie, Paris, Les Belles Lettres, 1932.

128 P. 98.

127
Spaniei, dar Constantiu, dupã obicei, îsi luã toate mãsurile de precautie, punându-1 pe Cesar sub o umilitoare tutelã. Ursicinus fu înlocuit în comandamentul suprem cu Marcellus, un general mediocru, care avea si misiunea de a supraveghea de aproape miscãrile lui Iulian, în Manifestul sãu de mai târziu cãtre atenieni, acesta aratã situatia de inferioritate în care era pus: a fost trimis în Gallia nu atât pentru a comanda armatele din acea provincie, cât pentru a se supune generalilor de acolo, cãci li se scrisese si poruncise formal sã nu spioneze pe dusmani mai mult decât pe el129, într-adevãr, înaltii functionari care se aflau cu el -Florentius, prefectul Galici, Sallustius quaestorul -aveau sã primeascã ordine numai de la Constantiu. Pentru ca atmosfera ce i se crea sã fie completã, împãratul îi dãdu pe sora sa Elena de sotie130.

La l decembrie 355, Iulian iesi din Milan, petrecut o bucatã de drum de împãrat. La Turin aflã stirea unui dezastru ce i se ascunsese: Colonia cãzuse în mâinile barbarilor, dupã un crâncen asediu. Aceastã veste fu pentru tânãrul Cesar o prevestire rea; dar, aclamat în calea sa de populatie, el îsi întãri încrederea. Sosind la Vienna, pe Ron, toti îi iesirã înainte din oras si din împrejurimi, aclamându-1 cãlduros, în timpul când Iulian intra în Gallia, aceasta oferea o priveliste tristã, nu mai avea nimic din prosperitatea de odinioarã. Pe urma