O pagină de aur în universul cultural european george Enescu Prof. Bartoş Ana, Liceul de Artă Sibiu
Yüklə 42,88 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- BIBLIOGRAFIE
|
O PAGINĂ DE AUR ÎN UNIVERSUL CULTURAL EUROPEAN George Enescu Prof. Bartoş Ana , Liceul de Artă Sibiu Într-o lume ca a noastră frământată şi plină de contradicţii, a vorbi despre adevăratele valori ale culturii noastre nu prea mai are nimeni timp să se aplece decât cu mici excepţii. Şi totusi…”fenomenul ENESCU este prea important în cultura noastră pentru a nu se fi rostit până acum păreri foarte competente asupra sa” Ca să îl înţelegem pe Enescu, trebuie să-l cunoaştem mai întâi pe omul care a fost el în toate manifestările sale, drept pentru care este nevoie de o incursiune temeinică în labirintul tuturor experienţelor prin care el trecuse prin plecarea de acasă la o vârstă fragedă la Viena şi apoi la Paris. Enescu a excelat în toate dimensiunile : de compozitor, violinist, dirijor pianist, pedagog, artist puternic ataşat de timpul său şi de marile sale idealuri. Un ilustru discipol al său, Yehudi Menuhin spunea: existenţa lui Enescu reprezintă un arc complet, care uneşte extreme contrarii şi le prinde laolaltă prin tensiune şi unitate ceea ce trebuia să ducă firesc la rezultate grandioase”. George Enescu a pătruns în conştiinţa universală mai întâi ca un foarte mare violinist, după cum şi Marcel Proust îl citează in repetate rânduri ca pe “un interpret ideal fără pereche”. În timp ce socotea virtuozitatea doar un mijloc de a pătrunde spre zonele profunde ale muzicii, emotia era într-adevar atât de intensă ,încât unui cronicar i s-a părut ca “Enescu nu cânta din vioara, ci mai curând trăieşte sau chiar mai exact suferă muzica interpretată .“ Magia personalitătii enesciene nu a scăpat nici macar acolo unde artistul nu era precedat de renumele sau .”Visul e viaţa mea”, iar acest vis pluteşte ca emblema de nobleţe peste întreaga sa activitate de creaţie şi interpretare. Ceea ce pare şi mai minunat în cazul lui Enescu, este ca tot ce săvârşea era ferit de exhibiţionism, de orice paradă sau exagerare, prin ţinută, mimică sau gest; la el totul era interiorizat. La maturitate spunea ca,”dupa o viaţă de meditaţie, de muncă şi de concentrare începe în sfârşit să înţeleagă ce înseamnă sa interpretezi simplu şi pios”. Arta a fost singura religie a lui Enescu la care s-a închinat. Ea l-a facut pe acest îndragostit de frumos să viseze la o lume făra hotare şi discriminari a artelor. “Era prea artist pentru a nu preţui viata, prea român şi european spre a nu osândi jocurile politice menite a infeuda popoarele mici răpindu-le independeţa”. Dar de unde a venit George Enescu ? Dintr-o familie a cărei genealogie se pierde în veacurile moşnenilor luptând pentru libertatea Moldovei, cu ambii bunici preoţi şi părinţi ştiutori de carte, dar a căror biografie nu prezintă însă nimic excepţional. Şi totuşi în pragul vârstei şcolare tatăl îi va angaja o guvernantă care să-i dea primele noţiuni de scris, citit şi apoi să-l învete limba germană şi franceză. Curând, după aceea, la 7-8 ani, Enescu va pleca la studii la Viena. Daca România şi Franţa au rămas în inima lui G. Enescu drept “cele mai scumpe patrii’ în schimb cele de popas artistic în etapa de desăvârşire profesională se pot socoti Viena şi Berlin. Capitala Austriei a însemnat contactul direct, nemilos pentru un copil de 7-8 ani ce avea să se despartă de familie, experienţa unui program sever de studii în timp ce marele oraş Berlin a adus echilibrul stilistic al unui interpret deja format, care se reîntorcea la tradiţia clasicilor vienezi. De-a lungul întregii sale vieţi G.Enescu a fost legat prin toate fibrele fiinţei sale de muzica lui Beethoven, după cum declara în revista”Rampa ” din 1916…”e o urzire de supranatural cu omenesc, este dezbracată de senzualitate, ca statuile lui Michelangelo”. Atât de adânc cunoscător al operei lui Beethoven încât lumea muzicală de atunci a considerat că George Enescu trebuie să susţină cursurile de interpretare a muzicii lui Beethoven la celebra “Ecole normale de musique din Paris”. Este greu de afirmat care dintre lucrările lui Beethoven au descoperit în Enescu interpretul ideal. Mărturisit sau nu, Beethoven s-a înscris printre “zeii” lui Enescu, ce i-au umplut fiinţa până la moarte. Valoarea muzicii enesciene în context universal constă atât în farmecul conţinutului creaţiei sale ce singularizează atât opera autorului Rapsodiilor cât mai ales şcoala muzicală naţională. Muzica noastră a câştigat un adevărat caracter naţional abia prin opera lui Enescu, care cu cele două Rapsodii române a convins lumea, în marile săli de concerte din ţările straine unde ele se programau de către dirijori şi orchestre vestite, despre frumusetea cântecelor şi a dansurilor poporului nostru ;”oricât de departe privesc înapoi în amintirile mele de copil , întîlnesc muzica. Şi asta fiindcă la mine, n-au existat niciodată hotare între viaţa mea şi arta mea.” Atât Poema Romana, sonatele pentru vioara şi pian, cvartetele, suitele cu motive romaneşti, în total 33 de mari opusuri cu care muzica românească s-a afirmat prima oară în lume, demonstrează ca Enescu a fost într-adevar un om de o harnicie nemaiîntilnită care se odihnea de munca prin munca.. Poate ca dintre toţi compozitorii contemporani lui,romani şi straini, cel mai complet prin mulţimea preocupărilor sale a fost G. Enescu. A colindat în lung şi-n lat nu numai Europa ci şi America şi Canad ,unde înafară de concerte a tinut şi cursuri de interpretare, criticii numindu-l “muzicianul muzicienilor” iar ca violinist ca “nimeni nu-l întrece”. Enescu, concepea arta interpretării şi compoziţia, ca un process unitar de creaţie. Ambele aspecte ale artei sale erau alimentate de aceleaşi izvoare: creaţia populară romanească şi tradiţiile clasice ale moştenirii muzicale culte. Nu a renunţat niciodată la cetaţenia română în ciuda avantajelor oferite de a obţine misiuni de ordin muzical ca cetăţean francez. Cu trecerea anilor, uriaşa personalitate a lui George Enescu, socotit pe drept cuvânt cel mai mare muzician roman şi unul dintre cei mai mari muzicieni ai epocii sale rămâne viu în inimile tuturor celor ce îl ascultă. În ceea ce priveşte ţa de familie, aceasta având un caracter particular George Enescu, considera că n-ar putea interesa societatea romanească daca nu e legată şi cu viaţa sa profesionalâ. Enescu a iubit o singură femeie. Iubirea dintre Maruca Cantacuzino si G.Enescu a fost “una tulburătoare de natură să impresioneze şi să emoţioneze “. Prima lor întâlnire, când Enescu avea doar 19 ani iar Maruca cu 12 mai mult, dar frumoasă, elegantă, grațioasă, o fermecătoare inteligență ….dar casatorită; o căsătorie de convenienţă. După 8 ani Enescu avea să o revadă în parcul Castelului Peleș; o iubire care a durat o jumatate de secol. George Enescu se stinge din viaţă în 1955. La capătul acestei expuneri, Enescu această legendă vie, rămâne nu numai ca o maximă culme posibilă în arta muzicală românească şi universală, ci şi ca o întruchipare a perfecţiunii absolute, dispunând de toate calităţile esențiale în cel mai înalt grad cu putinţă. BIBLIOGRAFIE
Yüklə 42,88 Kb. Dostları ilə paylaş:
|