O toaleta a la Liz Taylor

Lui Cristescu îi fu de-ajuns o singură privire pentru a con­stata că doamna Dragu, deşi greu încercată, avea suficient resort şi curaj care-i îngăduiau să depăşească nenorocirea. Îi admiră doliul elegant şi nu trebuia să fii un subtil, ca să-ţi dai seama că femeia aceasta avusese toată viaţa mare stil. Cristescu mai făcu o constatare neaşteptată: deşi doamna Dragu cocheta cu vârsta se­nilă în jur de şaptezeci de ani era imposibil să te gândeşti la ea ca la o bătrână. Chiar în spate, era convins, nimeni nu-i spunea "baba aia de la etajul cinci".

Maiorul îi prezentă condoleanţe cu o discreţie stângace. O uşoară crispare a feţei trădă durerea Zoei care aprinse imediat o ţigară.

— Vă mulţumesc că m-aţi primit. Voi face tot posibilul ca această întrevedere să fie cât mai scurtă.

— Cu ce vă pot fi de folos?

Întrebarea sunase cam direct, dar nu lipsită de politeţe.

— Aş vrea să lămurim câteva întrebări.

— Vă ascult.

— Spuneţi-mi. Maiorul îşi căuta cuvinte: Asasinarea ingine­rului Dragu a constituit pentru dumneavoastră o surpriză totală?

Doamna Dragu îşi privi mâna de parcă ar fi controlat toaleta unghiilor gestul revenea mereu, cu frecvenţă de tic şi respiră adânc.

— O moarte neaşteptată constituie totdeauna o surpriză. Cu câteva zile înainte de nenorocire, am avut o discuţie cu Odobescu pe care am socotit-o aberantă.

— Mi-a relatat-o.

— Ştiu. După aceea, am încercat o presimţire nefericită. Sim­ţeam acut, concret, de parcă-i auzeam paşii, că se va întâmpla ceva îngrozitor. Am pus totul pe seama convorbirii cu colonelul. Din acest punct de vedere, surpriza n-a fost chiar desăvârşită.

— Înţeleg. Făcând abstracţie însă de episod, a existat ceva în viaţa fiului dumneavoastră care să justifice, în fine, să poată declanşa un sfârşit tragic?

— Domnule maior, în familia noastră, dragostea nu s-a înte­meiat pe confidenţe, spionaj, ochi şi urechi lipite de gaura cheii, imixtiuni nedorite. Nici unul dintre noi, îl includ aici şi pe soţul meu, n-am fost campioni ai indiscreţiei. A deschide de pildă o scrisoare care nu ne era direct adresată, chiar dacă Marian mai trăgea încă în vrăbii cu praştia, ni se părea un mahalagism care atenta dezgustător la normele elementare de conduită civilizată.

Maiorul dădu din cap edificat. Se gândi la nevastă-sa, care-i inventaria până şi trusa de bărbierit.

— Cunoaşteţi deci foarte puţin despre viaţa fiului dumnea­voastră.

— Cunosc atât cât ni se părea amândurora firesc să cunosc.

— Mda. Aţi constatat, presupun, că din locuinţa victimei lipsesc o serie de obiecte, "găurile" de pe pereţi sunt evidente. Aveţi cunoştinţă despre efectuarea vreunor vânzări?

— Nu, şi exclud ipoteza de la bun început. Marian vindea după multă chibzuinţă şi, în orice caz, nu cu toptanul. În afară de aceasta, nu era omul să lase zidurile să ţipe. De mic a avut un in­stinct al frumosului neobişnuit la un băiat. La doi-trei ani dis­tingea deja culorile, la patru ani a trebuit să-i concediez guver­nanta, o nemţoaică într-adevăr urâtă. De câte ori pătrundea în nursery, copilul începea să urle. Da, iertaţi-mă, consideraţi că jaful ar putea fi mobilul acestei nenorociri?

Maiorul pocni discret din degete. Răspunse sincer:

— Nu ştiu. Posibil, dar e la fel de posibil să constituie doar un paravan. O ultimă întrebare: ce părere aveţi despre nora dum­neavoastră?

Zoe Dragu păru dintr-o dată îngrozitor de plictisită. Lăsă să treacă un timp până se hotărî să vorbească:

— Am să vă răspund indirect, comunicându-vă părerea mea despre Marian. Era bărbatul care nu trebuia să se însoare nici­odată. Există oameni din aceştia, lipsiţi de vocaţie matrimonială; şi dacă, totuşi, se lasă prinşi într-o capcană, atunci nu-i de-ajuns să ţii casa curată şi să izbuteşti de Crăciun un cozonac acceptabil şi un curcan nu prea ţeapăn. Am ghicit sensul întrebării dumneavoastră. Sunt convinsă că nu ea l-a omorât.

38
Colonelul Ionaş îşi privi ceasul electronic, ora 10, 22 de­cembrie.

— Formidabil cum trece timpul! comentă cu o nuanţă de uşoară tristeţe în glas. Bătrâneţea, dragul meu! Mi-aduc aminte de bietul taică-meu care, după şaizeci de ani, se prăpădea de spaimă în faţa calendarului: "Uite-i miercuri, mâine-i joi. Iar s-a dus săptămâna."

— Aşa e, aprobă Cristescu mecanic. Avea dreptate.

— Ţii minte? În liceu, chiar şi în facultate, anul se târa greu, ca un melc. Pe urmă, mai ales după treizeci de ani, nu mai zic de patruzeci, ai impresia că toate ceasornicele merg cu două sute pe oră. Oftă: Hai s-o lăsăm baltă! Panseuri de candidaţi la scleroză. Să recapitulăm deci: ai cinci suspecţi, virtuali asasini, cu cinci mobiluri diferite. Habar n-au unul de altul, dar hrănesc aceeaşi intenţie drăgălaşă de crimă. Ce-i drept, cazul e puţin comun. La ce concluzie ai ajuns?

Maiorul se foi în fotoliu, căutând o poziţie mai comodă.

— La nici una. Derutant e că fiecare dintre ei, cu excepţia nevesti-sii, dar în locul ăsteia face declaraţii casetofonul, nu-şi ascunde resentimentele faţă de victimă, ba regretă că le-a luat-o altul înainte.

— Mare număr trebuie să fi fost Dragii ăsta! Ascultă, bag de seamă că inaugurezi un nou gen de anchetă. Ai mână liberă, bineînţeles, eşti titularul dosarului, dar nu ştiu dacă te înţeleg foarte bine.

— La ce anume vă referiţi?

— Lucrezi singur, n-ai instituit nici un fel de supraveghere asupra "artiştilor". Ce urmăreşti?

— În circumstanţele date, filajul personajelor e inutil. A, dacă am putea întoarce calendarul înapoi, că tot vorbeam de timp, şi să angajez o supraveghere retro, ar fi cu totul altceva. Dar acum? Că Dragu a fost ucis din răzbunare, sau din gelozie, miza e consu­mată, asasinul a reintrat într-o existenţă normală. N-are de ce să se agite, de ce să mai acţioneze, în consecinţă cum să se trădeze.

— Stai o clipă! îl opri colonelul. Mi-ai pomenit doar de răz­bunare şi gelozie. Excluzi, ca simplă ipoteză măcar, că jaful ar fi putut genera crima?

Cristescu luă bricheta şi începu s-o întoarcă pe toate feţele. Avea mâini splendide şi Ionaş, cu degete scurte şi grăsulii, le admira totdeauna cu oarecare ciudă. În tinereţe visase să ajungă pianist. Îl demobilizase profesorul de muzică din liceu: "A, nu, tinere! În nici un caz pianist, chirurg sau ceasornicar. Îl privise apoi din toate părţile: Pompier cred că te-ar aranja cel mai bine." După treizeci de ani, Ionaş încă trăia perplexitatea momentului: "De ce dracu' pompier?"

— Nu cred. Nu cred deloc, repetă Cristescu apăsând, că acesta ar fi fost mobilul.

— De ce?

— Autorii de spargeri în case princiare sunt în general profe­sionişti de clasă, şcoliţi aş zice. Nu se vâră Fane Şobolanul sau Guţă Gură Mică în afaceri cu icoane din secolul al XI-lea, desene de Lautrec, măseaua de minte a lui Soliman Magnificul sau portjartie-rul lui Napoleon. Pe lângă aşa ceva trec cu ochii închişi. Se vâră la aur străluceşte casetofon, haine de piele, bani numerar etc.

— Corect.

— Şi atunci e limpede. Lovitura, în caz de jaf, ar fi purtai obli­gatoriu o semnătură simandicoasă, iar simandicoşii lucrează curat, studiază terenul, ştiu exact care e orarul stăpânilor, ce uşă să deschidă, evită cu multă grijă crima. Vreau să spun că, operându-i casa, ar fi luat toate măsurile să nu dea peste Dragu ori nevastă-sa.

— Şi-atunci?

— Mai există un amănunt care mi se pare extrem de semnifi­cativ. Uşa apartamentului n-a fost forţată. Deci, iarăşi deci, victima a deschis singură, ceea ce presupune că omuleţul care l-a lichidat făcea parte dintre familiari.

— După teoria ta, dragul meu, nimeni nu primeşte în casă decât neamuri sau cunoscuţi.

— Cam aşa se întâmplă, mai ales de când şmecherii au început să vâre o fotografie mică într-un etu de plastic şi se dau drept inspectorul X de la ICRAL sau 1DEB. Dragu în nici un caz nu făcea parte dintre naivi. Mai adăugaţi mentalitatea individului care se ştie bogat. Ăstora le e frică să mai plece într-un concediu, ba chiar la o petrecere prelungită. De altfel, e de-ajuns să numeri zăvoarele de la uşa lui.

— Ce spui e logic, dar ştii că realitatea nu-i este totdeauna tovarăşă fidelă.

— Spuneam că Dragu n-a fost un naiv. Faptul că moartea l-a surprins stând cu spatele mi se pare concludent.

— Cum ai de gând să continui ancheta?

Maiorul trase uşor de gulerul puloverului, îşi trecu degetele peste obrazul palid.

— Ei, aici e aici! Încerc să reconstitui programul fiecărui sus­pect în ziua crimei. Iar trebuşoara asta, vă asigur, nu-i tocmai uşoară.

Dintr-o dată începu să râdă, şi colonelul îl privi contrariat.

— Ce-i aşa de vesel?

— Trebuie să vă spun, da, trebuie să vă spun, că am reîntâlnit-o, tangentând cadrul asasinatului, pe vechea noastră prietenă.

Lăsă special fraza în suspensie, urmărind reacţia colonelului. Acesta, cuprins brusc de o neagră presimţire, explodă:

— Melania Lupu!

Glasul bubuise ca un tun. Se holbase atât de tare, nu doar ochii, parcă toată figura, încât Cristescu îşi zise că de mult nu s-a distrat aşa de bine.

— Nu se poate! Auzi! Am o idee! Să vorbim, dom'le, cu băieţii de la paşapoarte, să-i dea un carneţel din ăla verde, să-şi facă naibii vânt şi să iasă din zonă. Să-i mai distreze şi pe alţii!

— E o idee, aprecie maiorul surâzând.

Colonelul îl privi lung. Îşi miji ochii şi se aplecă peste birou:

— Ascultă, eşti teribil de liniştit. Care-i trucul?

— Nici unul, dar am devenit fatalist. Aşa mi-a recomandat medicul.

— Aha! Şi care-i tratamentul?

— Răbdare. Mai de vreme sau mai târziu, buna mea amică tot îşi va dezvălui artileria. Dacă există.

— Aştepţi să-ţi dea un telefon, ca să te avizeze?

— Nu ea, răspunse laconic maiorul. De ieri, o filează Azimioară.

— Hm! O suspectezi, deci.

— Nu, dar o cheamă Melania Lupu.

Telefonul le întrerupse discuţia.

39
Când burghiul soneriei străpunse liniştea întunericului, Melania Lupu crezu că visează. Se întoarse pe partea cealaltă, dar trilul insistent o făcu în cele din urmă să deschidă ochii. Mirciulică, trezit şi el din somn, îşi ridică în semn de întrebare coada, apoi o luă în galop spre bucătărie, adulmecând după micul dejun.

În drum spre vestibul, Melania se uită la ceas. Cinci fără zece.

"Probabil s-a inundat iar baia la Georgeşti. Din câte ştiu însă am închis toate robinetele."

Se uită prin vizor şi, la început, nu recunoscu figura trasă a doctorului Mircescu. Căciuliţa de astrahan brumăriu era trasă mult, acoperindu-i sprâncenele şi jumătate din urechi.

— Eu sunt, tanti Melania, Alfred!

Bătrâna descuie, înfiorându-se de aerul rece.

— Doamne sfinte, Alfred! Ai rămas un original. Ştii, dacă mă gândesc bine, n-am primit nici o vizită în viaţa mea la cinci di­mineaţa. Dar acolo ce ai? Pleci în voiaj?

Se uita curioasă la un sac de călătorie pe care Mircescu, după ce se dezbrăcase în antreu, îl adusese în casă.

— Hai, stai jos. Ce s-a întâmplat? Nu pari în apele tale.

"Dar a părut vreodată? Bietul de el, nu s-a simţit niciodată bine în propria-i piele. Destul de incomod..."

Doctorul Mircescu îşi trecu instinctiv degetele peste obraz. Era vizibil tulburat, întreaga lui făptură, stăpânită de nervozitate, făcea impresia că vibrează.

— Te rog să mă ierţi. Ar fi trebuit să-ţi dau măcar un telefon, dar n-am vrut să sun de la noi... Iar pe stradă n-am găsit nici unul care să funcţioneze.

— Laura e bine?

— Da. Doarme. Nu te superi că am îndrăznit.

— Să lăsăm formalităţile! Eu sunt o femei în vârstă care nu prea are ce face cu timpul ei, aşa că nimeni, niciodată, nu mă poate deranja.

Mircescu îi sărută recunoscător mâna. Orice gentileţe, indife­rent de persoana care i-o dăruia, îl emoţiona până la lacrimi.

— Ştiam că ai să mă înţelegi.

— Dar bineînţeles, dragul meu. Stai să-ţi dau un păhăruţ de coniac. Atât cât să te încălzeşti... Cred că am să-i ofer unul şi lui Mirciulică. Îi stimulează dispoziţia...

— Mirciulică? făcu amuzat medicul. Mai trăieşte? Îl ştiu de o sută de ani.

Bătrâna îl privi contrariată:

— N-are decât şapte ani şi jumătate. Îl confunzi însă, proba­bil, cu Mircea cel Bătrân.

Medicul se uită la ea visător. Rămăsese aceeaşi persoană încântătoare care-i punea funde în păr şi-l îndopa cu marţipane. Alfred, cu un apetit în genere dificil, detesta acadelele acelea colorate piersici, cireşe, mere, roşcove dintr-o pastă conden­sată, prea dulce. Le înghiţea însă ca să-i facă plăcere, ca să-i simtă apoi degetele răcoroase pe fruntea totdeauna prea încinsă. Desigur,

fusese totdeauna puţin caraghioasă, dar îi stătea bine, naivităţile de Scufiţă Roşie emoţionau. Emana mai cu seamă o atmosferă specială, de "alt secol", cu preocupări absurde dar graţioase, cu dan­tele la care se pigulea un cincinal. Oamenii aveau vreme şi stresul nu se inventase încă, iar prin urechea uriaşă a gramafonului se adresau cu accente sfâşietoare rochiilor de muselină şi vestoanelor din mătase brută Adelina Patti, Melba, Batistini, Kurz.

— La ce te gândeşti, Alfred?

— La tine, tanti Melania.

— O, roşi bătrâna, nu cred că merit să-mi acorzi atâta impor­tanţă. La vârsta ta ar trebui să te preocupe persoane tinere şi fer­mecătoare.

Mircescu dădu din mână cu gestul omului care a încetat de mult să se gândească la problema respectivă. Apoi, constată deodată că se simţea neaşteptat de bine, liniştit, reconfortat. Aici, în am­bianţa dulce, caracteristică oricărui interior, fie şi o cameră de hotel, locuit şi dichisit de Melania, simţi cum temerile i se risi­peau şi o undă de optimism îi îmbujoră cugetul.

"Da, totul se va termina cu bine. Presimt că aşa se va întâmpla. În definitiv, am rezolvat ce a fost mai greu."

Melania, care nu-l slăbea din priviri, constată surâzând:

— Ai prins puţină culoare în obraji. Am susţinut totdeauna că un păhăruţ înghiţit dimineaţa pe stomacul gol e un stimulent inegalabil. Şi acum spune-mi, dragul meu, despre ce este vorba. E chiar atât de greu?

Părea atât de neajutorat, de fragil, de vulnerabil, încât Melania se aplecă şi îi strânse mâna spontan.

— Hai, copilul meu! Nu poate fi chiar atât de greu.

— Greu? Nu, nu greu. Arătă cu bărbia spre sacul de voiaj: Aş vrea, adică te rog dacă poţi să-mi păstrezi o vreme câteva obiecte.

Melania se interesă naivă:

— Demenajaţi?

— A, nu, nu-i vorba despre asta. Unde să ne mutăm? Dar, găsite la mine, ar putea trezi suspiciuni.

Ochii bătrânei sclipiră.

"Fii atentă, fetiţa mea, devine interesant. Îţi dai seama că în sacul acela nu se află două crătiţi şi o pompă de desfundat chiuveta. Şi poţi pune pariu pe un kilogram de jelcuri că pe domnul maior Cristescu l-ar interesa straşnic să audă ce are Alfred de spus..."

Încurcându-se în cuvinte, doctorul Mircescu se aplecă brusc şi deschise fermoarul sacului. Scoase obiectele unul câte unul şi le întinse pe covor. Melania, care se aştepta oricum la ceva năz­drăvan măcar o pereche de porumbei, un crocodil sau ceva în genul ăsta, rămase cu ochii căscaţi de surpriză.

— Le recunoşti? întrebă Alfred. Era speriat şi, în acelaşi timp, încântat de sine: "Uite de ce-am fost în stare."

Melania dezmierdă marginile icoanei din secolul al XI-lea. Un sfânt "papistaş". Părea bolnav, dar nu din cauza celor nouă secole ce trecuseră peste el. Fusese de la început bolnav, chiar în tinereţile de mult mântuite. Tuberculoză, poate anemie pernicioasă.

— Cum îl cheamă pe dumnealui?

Alfred se miră:

— Ce, nu-l ţii minte? E celebrul nostru Sfânt Martin.

— Sigur că-l ţin minte, dar nu i-am ştiut niciodată numele. Nu cred însă că ar putea fi vorba de Sfântul Martin. Din câte îmi amintesc eu, acela a fost un oştean voinic care şi-a spintecat mantaua în două pentru a dărui jumătate unui sărman căruia îi clănţăneau oasele de frig. Văd şi acum poza din cartea de istoric. Întâmplarea s-a petrecut pe un pod.

Puse icoana alături de celelalte obiecte. Le ştia pe toate, cum să nu le ştie, doar ani de zile le admirase în casa avocatului Mir­cescu! Uite şi Picasso-ul, una dintre marile lui achiziţii, desenul lui Lautrec, cristelniţa.

Se interesă şoptind:

— Cum ai reuşit să le capeţi înapoi?

— Prin perseverenţă şi un pic de noroc.

Se înfierbântase, şi bătrâna se gândi că era aproape frumos. Înflăcărarea îi vopsea chipul cu lumină, părea de douăzeci de ani, avea ceva din tinerii lui Rafael, făcând bineînţeles abstracţie de trup.

— Auzi, tanti Melania! Ştii cu cât s-a vândut acum, în noiem­brie, un Corot la licitaţia muzeului Privat Getty de Malibu? Cu silabisi treizeci şi trei de milioane de franci noi! Am văzut pânza în catalog Femeia cu mandolină. Aşa, nu pare cine ştie ce. Îţi dai seama ce avere am aici? Picasso are aceeaşi cotă.

Melania îl privi, compătimitoare.

— Şi ce-ai de gând să faci cu averea, copilul meu?

Glasul medicului se năpusti. Răbufneau acum toate dorurile ascunse, toate umilinţele îndurate de la oameni, de la viaţă, şi despre care îşi închipuia că va putea să le înfrângă, să le uite aprin-zând havane cu bancnote de o sută de dolari.

— Vreau să trăiesc! În sfârşit, să trăiesc!

Melania zâmbi cu tristeţe:

— Dragul meu, nu banii te învaţă să trăieşti. Te civilizează, sunt de acord, îţi deschid perspective neaşteptate, dar, ca să ştii să trăieşti, trebuie să te naşti cu talentul ăsta. Laura a ştiut... A ştiut şi când a sărăcit.

— Iar eu n-am să ştiu niciodată, asta vrei să spui.

— Dragul meu, mie nu-mi place să fiu dezagreabilă. Mi-e teamă să nu încerci încă o decepţie. Poate cea mai mare... Aveam cândva o prietenă, o femeie foarte fină. Când s-au schimbat vre­murile, a fost obligată să muncească din greu. Ceva foarte ingrat, la un birou de mesagerii. Venea frântă acasă, uneori târziu, după ce se lăsa întunericul. Aşa am întâlnit-o într-o noapte geroasă de ianuarie, pe la zece. Am schimbat câteva vorbe, dar mi-am dat imediat seama că era fericită. Acasă o garsonieră modestă o aştepta o cadă fierbinte, pregătită de bărbatu-său, şi o sticlă de vin ieftin, pe care voia să-l fiarbă cu zahăr şi scorţişoară. Aveau să-l bea împreună ascultând programul de muzică de dans de la difuzor, căci radioul îl vânduseră de mult.

Făcu o pauză şi reluă pe acelaşi ton al gândurilor ce caută mult îndărăt, peste ani:

— Am mai avut o prietenă, Mica Duma. Ce n-avea femeia asta? Rolls, riviere de briliante, una din cele mai somptuoase case din Bucureşti, o armată de slugi. S-a sinucis la treizeci de ani. Se plictisea.

Mircescu ridică din umeri:

— Prefer să mă plictisesc cu bani decât fără. Oricum, sunt dator să încerc.

— Şi cum vezi tu practic problema?

— Voi face tot posibilul să scot marfa peste graniţă. Asta-i de la sine înţeles.

— Cum'?

Doctorul avu o scurtă ezitare:

— Am să mă gândesc. Există totdeauna o soluţie.

"Poţi fi convinsă că a şi găsit-o, draga mea. Nu sunt însă la fel de convinsă că e şi convertibilă în fapt. Ingeniozitatea n-a fost partea cea mai tare a Mirceştilor."

Se mulţumi doar să constate:

— Ştii, lucrurile astea nu sunt deloc simple. Şi nu-i de ajuns să găseşti un singur truc. Repetiţia, sistemul trădează. Ai patru obiecte deci ai nevoie de patru găselniţe.

— Poate mă ajuţi tu, râsc medicul. Ai totdeauna idei.

— Aşa susţine Laura, neuitând să adauge că, totdeauna, cretine. Câtă vreme crezi că va trebui să păstrezi lucrurile la mine?

— O lună, poate două, poate trei... Depinde de mai mulţi fac­tori. Adăugă nesigur: Primeşti? Nu-ţi ascund că, dacă nu eşti de acord, mă pui în mare încurcătură. Totală. N-am prieteni, n-am, de fapt, n-am pe nimeni. Eşti singura persoană pe lume în care am încredere. Mai mult decât în mama.

— Ştiu, dragul meu.

Se ridică şi, luându-l pe Mirciulică în braţe, începu să se plimbe.

"O ocazie nebănuită, draga mea. În nici un caz nu trebuie să-i dai cu piciorul. Aşa ceva nu se naşte la orice colţ de uliţă."

Mircescu o urmărea concentrat. Era o realitate! Dacă bătrâna refuza depozitul, nu-i rămânea decât o singură soluţie, şi aceea riscantă. Să predea pentru o vreme sacul la un birou de bagaje. Dar cât ţi-l ţin ăia acolo, fără să intre la idei?

Întrebarea neaşteptată a bătrânei îl pocni în moalele capului:

— Te rog să fii sincer, Alfred! Tu l-ai omorât pe inginerul Dragu?

Mircescu, după un moment de stupoare, îşi coborî privirea:

— Nu.

40
Telefonul Ancăi Dragu îl făcu să sară de pe scaun. Întrebă asigurându-se inutil, căci înţelesese perfect despre cine era vorba:

— Bătrânul Cernat?

— Da, răspunse stins femeia.

— Când?

— Azi-noapte cred.

— Asasinat?

— Nu. Nu ştiu. Veniţi, vă rog. Nu mai rezist.

Peste un sfert de ceas, se afla acasă la ea. Tremura incapabilă să-şi stăpânească mişcările, şi maiorul o simţi la capătul puterilor.

— Ştiam că-i e rău Am intrat să-l întreb dacă n-are nevoie de ceva. Bănuiesc că a murit în timpul somnului. Duceţi-vă! Vedeţi că pe noptieră e o scrisoare, un plic.

Da, după toate aparenţele, Anton Cernat murise în somn. Se afla întins pe spate şi, făcând abstracţie de culoarea sepulcrală, ţi-ai fi putut închipui că doarme. Cauza decesului avea s-o con­state medicul legist, dar Cristescu nu se îndoia asupra "diagnosti­cului". Echipa operativă urma să sosească din moment în moment. El venise mai repede, neavând răbdare să aştepte "mobilizarea". Scrisoarea, rezemată de o carte, sărea în ochi. Pe plic, Cernat aşternuse un soi de "moto" A se deschide de către autorităţi ime­diat după decesul meu.

Un grafism mărunt, frumos, caracteristic contabililor, aşter­nut de o mână încă sigură; în interior, un sfert de coală comercială. Doar două rânduri, data şi semnătura.

Eu l-am ucis pe inginerul Marian Dragu.

Nu regret nimic.

Anton Cernat. La 22 Decembrie 198...

41
În dimineaţa imediat următoare, îmbrăcaţi în vindiacuri şi pantaloni albaştri i-ai fi putut lua drept orice: instalatori, electricieni, "ăia" de la gaze sau deparazitare Cristea împreună cu Mielu pătrunseră în blocul din Bulevardul Macaralei. Luc se hotă-râse să acţioneze prompt şi dur. Prima mişcare: forţarea uşii aparta­mentului unde se afla sechestrată Lelia, fără nici un fel de avertis­ment. A doua mişcare: tratament lipsit de menajamente, mergând până la lichidare, administrat temnicerului. Unul sau poate mai mulţi. Trei, evident, eliberarea Leliei cu orice preţ. În faţa blocului, cu motorul în funcţiune, aştepta la volanul unei Dacii roşii Dobre cel Bun. Nu folosea niciodată pumnii doar boxul sau şişul şi se adresa victimelor folosind prenumele de reverenţă.

Blocară liftul între etaje şi urcară pe scări.

Într-o laşcă ponosită, Mielu 46 îşi ţinea sculele. Totdeauna ieftine, obişnuite. Abandonate în caz de forţă majoră la locul faptei, nu exista pericolul că ar putea fi identificat posesorul.

Ajunşi în faţa apartamentului, Cristea trase adânc aer în piept, apoi rosti hotărât, fără să se întoarcă:

— Dă-i bice!

Într-un genunchi în faţa uşii, Mielu ridică un cap stupefiat.

— Ai să râzi, coane, dar n-au pus foraibăr.

— Ce?

— E liber!

Răsuci butonul metalic şi uşa se deschise. Intrară amândoi o dată. Străbătură din doi paşi micul vestibul şi primul lucru pe care îl zăriră, pătrunzând în încăperea aproape goală, fu o gazetă deschisă. O ţinea o mână palidă. Mai jos, două picioare în panta­loni cenuşii, o pereche de ghete negre. Un glas bine timbrat ţâşni din spatele ziarului.

— Ai întârziat, Cristea. Te aştept de o oră!

Luat prin surprindere, Luc se bâlbâi cu o voce răguşită:

— Ei bine, am venit.

Bărbatul închise jurnalul, descoperindu-şi faţa. O figură cla­sică de dur, osoasă, unghiulară, marcată. Doar perimetrul gurii era lipsit de riduri. Fireşte, nu râdea niciodată.

Simţindu-i privirea, Mielu se făcu mic.