Organul cutanat

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 108.68 Kb.
səhifə2/3
tarix01.08.2018
ölçüsü108.68 Kb.
1   2   3

2) Stratul spinos – reprezintă 30% din grosimea epidermului. Este format din 6-20 de rânduri de celule poliedrice sau turtite, cu limite bine trasate. La MO celulele au citoplasma bazofilă în straturile profunde şi cu tentă eozinofilă în cele superficiale pe măsură ce se încarcă cu keratină. Nucleii sunt mari, veziculoşi, eucromi în profunzimea stratului şi mai mici, hipercromi în celulele mai superficiale. La ME, alături de organitele celulare comune, se evidenţiază mai multe filamente intermediare dispuse în benzi care formează tonofilamente de keratină cu grosimea de 100 nm. Aceste tonofilamente sunt dispuse în jurul nucleului şi se fixează la nivelul plăcilor de ataşare ale desmozomilor. La MO între celule se evidenţiază joncţiuni sub formă de interdigitaţii, care oferă un aspect spinos celulelor, motiv pentru care stratul a fost denumit strat spinos. Pe măsură ce keratinocitele se deplasează spre suprafaţa stratului spinos, ele continuă să formeze tonofilamente care se vor asocia în benzi mai groase, numite tonofibrile de keratină. În citoplasma celulelor s-au evidenţiat şi granule specifice, numite keratinozomi sau corpi Odland, care sunt consideraţi markeri ai keratinocitelor şi au un conţinut bogat în lipide şi enzime (fosfataze acide, hialuronidaze). Corpii Odland constituie structura de bază a barierei epidermice de permeabilitate, întrucât îşi elimină conţinutul bogat în lipide în spaţiul extracelular, la limita dintre straturile granulos şi cornos. Reprezintă, de asemenea, sediul de sinteză al provitaminei D3, asigurând funcţia antirahitică a tegumentului.

3) Stratul granulos – este alcătuit din 3-5 rânduri de celule turtite, romboidale, dispuse paralel cu suprafaţa tegumentului. Nucleii celulelor sunt degeneraţi, hipercromi, lipsiţi de nucleoli, iar citoplasma eozinofilă conţine numeroase tonofibrile de keratină. La MO, caracterul esenţial este prezenţa granulelor bazofile de keratohialină, care conferă aspect întunecat acestui strat Granulele apar sub forma unor bulgări de substanţă amorfă, sunt lipsite de membrane şi au rol de „lipici” pentru tonofibrile. Keratohialina este un precursor al fillagrinei, responsabilă de agregarea şi alinierea filamentelor în celulele cornificate. În citoplasma celulelor granuloase organitele celulare sunt puţine sau absente. În schimb, există un număr mare de keratinozomi, care îşi vor elimina produsul conţinut la suprafaţa celulelor.

4) Stratul lucidum apare clar şi refringent la MO, fiind bine reprezentat la nivelul tegumentului din palme şi plante. Este format din celule aplatizate, lipsite de nucleu, a căror citoplasmă este încărcată cu tonofibrile dens împachetate şi orientate paralel cu suprafaţa cutanată. Citoplasma celulelor este bogată în glicogen, acid oleic, grăsimi neutre, glicozizi şi eleidină. Eleidina este un produs intermediar de transformare a keratohialinei în keratină şi prezenţa acesteia în celule conferă aspectul clar al stratului.

5) Stratul cornos – format din 4-10 rânduri de celule reprezintă 18% din grosimea epidermului. Celulele sunt turtite cu membrane celulare îngroşate şi cu numeroase cute sau interdigitaţii care asigură coeziunea intercelulară. Limitele celulare se evidenţiază doar la ME. Tonofibrilele, dispuse în pachete dense şi imersate într-o substanţă amorfă, ocupă întreaga celulă. Practic celulele sunt complet keratinizate la acest nivel, motiv pentru care organitele celulare şi nucleul lipsesc. Stratul cornos prezintă două zone:

- zona profundă sau conjunctă în care se păstrează coeziunea intercelulară;

- zona superficială sau disjunctă în care legătura între celule nu se mai menţine, acestea eliminându-se spontan sub formă de plăci sau placarde.

Epidermul poate fi împărţit în două compartimente:



  • compartimentul geminativ în care au loc mitozele, reprezentat de stratul bazal şi zona profundă a stratului spinos;

  • compartimentul de precornificare reprezentat de stratul granular şi lucidum.

În evoluţia lor pe verticală, keratinocitele îndeplinesc două funcţii principale şi concomitente: epidermopoeza şi keratinogeneza. Epidermopoeza presupune evoluţia celulelor din stratul bazal al epidermului spre stratul superficial. Durează în medie 28-30 de zile. Acest proces are loc în ,,unităţi epidermice de proliferare”, care sunt determinate genetic. Unitatea epidermică de proliferare este o coloană de celule dispusă în jurul unei celule Langerhans şi care are la bază o celulă stem de origine. Keratinogeneza presupune formarea keratinei, respectiv încărcarea celulelor cu keratină. Acest proces începe tot la nivelul stratului bazal, prin sinteza filamentelor intermediare de keratină şi continuă în straturile următoare prin formarea tonofilamentelor şi respectiv a tonofibrilelor de keratină. Keratina complet formată în stratul cornos este o scleroproteină care asigură funcţia de protecţie a tegumentului.

În funcţie de grosimea epidermului, tegumentul poate fi subţire sau gros.



Tegumentul gros– este prezent la nivelul palmelor şi plantelor şi se caracterizează histologic prin:

  • epiderm gros: 400-600 μm;prezenţa tuturor straturilor celulare;

  • absenţa foliculilor pilosebacei şi a muşchilor erectori;

  • prezenţa glandelor sudoripare.

Tegumentul subţire – acoperă cea mai mare parte a corpului şi se caracterizează histologic prin:

  • epiderm subţire: 75-150 μm; strat cornos foarte subţire;

  • absenţa stratului granulos şi lucidum (celule dispersate pot persista în anumite zone ale corpului); prezenţa foliculilor pilosebacei, a muşchilor erectori a firului de păr şi a glandelor sudoripare.


Melanocitele

Responsabile de pigmentarea pielii, melanocitele sunt celule dendritice provenite din crestele neurale şi situate în stratul bazal al epidermului printre keratinocite.. La MO în coloraţie cu HE se evidenţiază doar nucleul mic, hipercrom. Citoplasma este optic vidă, motiv pentru care au fost numite şi „celule clare La ME melanocitele se deosebesc de keratinocite prin talia lor mult mai mare, absenţa desmozomilor şi numărul redus de filamente citoplasmatice. Pe lângă organitele celulare comune, în citoplasmă există organite specifice numite „melanozomi, precum şi o reţea foarte fină de microfilamente. Melanozomii sunt transferaţi keratinocitelor printr-un mecanism de injectare numit citocrinie. Un melanocit este asociat cu un număr de 36 de keratinocite pe care le deserveşte, formând o unitate epidermică melanocitară. Fiecare úntate epidermică melanocitară primeşte o doză de melanină care pe parcursul ascensiunii în epiderm parcurge etape diferite specifice fiecărei rase . În epidermul rasei albe keratocitele bazale conţin un număr mare de melanozomi. Aceştia se grupează într-o veziculă mare, delimitată de o membrană, formând un complex de melanozomi. În deplasarea lor pe verticală, keratinocitele continuă să se aprovizioneze cu complexe melanocitare prin contactul cu prelungirile dendritice ale melanocitelor. Concomitent, melanozomii sunt supuşi unui proces de digestie enzimatică. Expansiunile melanocitelor se extind doar până la al treilea rând de celule spinoase. Dincolo de această limită keratinocitele vor pierde progresiv complexele de melanozomi, astfel că în stratul cornos acestea nu mai sunt decelabile. În epidermul rasei negre, melanozomii de talie mare sunt transferaţi în mod izolat keratinocitelor şi nu sub formă de complexe. Astfel aceştia nu sunt supuşi procesului de digestie, motiv pentru care sunt prezenţi în stratul cornos sub forma unei benzi continue, datorită aplatizării celulelor. Acest fenomen este responsabil de culoarea întunecată a tegumentului.



Pigmentarea tegumentului depinde de următorii factori:

  • factorii genetici care influenţează „unitatea epidermo-melanocitară” şi mărimea melanozomilor;

  • factorii hormonali – hormonul corticotrop, hormonul melanostimulator (MSH), estrogenii, care stimulează mai mult sau mai puţin formarea melaninei;

  • factorii de mediu – radiaţiile ionizante şi ultravioletele stimulează melanogeneza prin activitarea mai multor melanocite şi prin multiplicarea accelerată a keratinocitelor care devin mai acceptoare de melanină.


Celulele Langerhans

Sunt situate în special în stratul spinos al epidermului, dar au fost descrise şi la nivelul dermului, în mucoasa cavităţii bucale, esofag, vagin. Nu se evidenţiază în coloraţii uzuale cu H-E. Se pot însă evidenţia prin tratare cu clorură de aur La ME celula apare stelată, cu prelungiri citoplasmatice şi un nucleu mic, dens şi lobulat În afara organitelor comune (RER, mitocondrii, lizozomi,vezicule) în citolplasmă există organite specifice denumite granulele Birbeck. Acestea sunt structuri în formă de bastonaş, terminate la o extremitate printr-o veziculă, ceea ce le conferă un aspect asemănător rachetei de tenis. Porţiunea liniară în secţiune longitudinală prezintă striaţii alternative clare şi întunecate . Celulele Langerhans nu prezintă desmozomi, hemidesmozomi sau filamente intermediare.Aceste celule îşi au originea în măduva osoasă şi aparţin sistemului macrofagic mononuclear. Celulele Langerhans reprezintă o adevarată „capcană imunologicăpentru antigenele de contact, pe care le preiau şi le prezintă limfocitelor din derm. Au fost numite şi „epidermoclaste”, pentru că fagocitează keratinocitele degradate.


Celula Merkel

Situată exclusiv în stratul bazal, celula Merkel nu se evidenţiază la MO. La ME, celula prezintă numeroase prelungiri, distribuite printre keratinocitele de care se leagă prin intermediul desmozomilor. Citoplasma conţine un nucleu neregulat, filamente de keratină care formează citoscheletul şi granulaţii sferice, opace, delimitate de membrane. Granulaţiile sunt grupate spre polul bazal al celulei aflat în raport cu terminaţiile nervoase amielinice care străbat membrana bazală. Complexul celulă epitelială - neuron se numeşte corpuscul Merkel şi reprezintă un mecanoreceptor extrem de fin pentru sensibilitatea tactilă epicritică (de fineţe). Celulele Merkel sunt foarte numeroase la nivelul vârfurilor degetelor.


Dermul

Dermul este reprezentat de un ţesut conjunctiv neordonat de origine mezodermală şi este situat între epiderm şi hipoderm. Cu o grosime variabilă de la 0,6 mm la 3 mm în palme şi plante, dermul este o structură care determină grosimea epidermului.

La limita cu epidermul, aşa-numita joncţiune dermo-epidermică, se găsesc papilele dermice, mici proeminenţe ale dermului în epiderm, separate de crestele epidermice, proiecţii ale epidermului spre dermul subiacent. Această alternanţă de papile dermice şi creste epidermice conferă un aspect ondulat joncţiunii dermoepidermice. Topografic şi structural se descriu un derm superficial sau papilar şi un derm profund reticular care vine în raport cu hipodermul.

Dermul papilar (superficial) este reprezentat de un ţesut conjunctiv lax, format din fibre fine de reticulină, fibre elastice, fibre de colagen tip VII care formează fibrilele de ancorare. Acestea din urmă se extind dinspre membrana bazală a epidermului spre derm, solidarizând cele două structuri. La nivelul papilelor dermice există o bogată reţea de capilare şi terminaţii nervoase libere sau încapsulate cum sunt corpusculii Meissner (mecanoreceptori) şi corpusculii Krause (pentru senzaţia de rece).

Dermul reticular (profund) este format din ţesut conjunctiv dens. Fibrele de colagen tip I sunt numeroase şi sunt organizate în fascicule dense, dispuse mai ales paralel cu suprafaţa pielii, numite liniile Langer. Inciziile chirurgicale efectuate paralel cu aceste linii de forţă se vindecă cu cicatrici mai mici faţă de inciziile efectuate perpendicular sau oblic pe direcţia acestora. Fibrele elastice formează o reţea bine reprezentată mai ales în jurul glandelor sudoripare şi sebacee. Substanţa fundamentală, amorfă, conţine glicozaminoglicani, în special acid hialuronic, dermatan-sulfat şi condroitin-sulfat în proporţii diferite. Aceste structuri sunt hidrofile, reţin apa şi conferă supleţe şi elasticitate pielii. Celulele sunt mai numeroase în dermul superficial şi sunt reprezentate de fibroblaste, mastocite, macrofage şi grupuri izolate de adipocite (în dermul profund). În dermul profund sau uneori în hipoderm se găsesc glande sudoripare, glande sebacee, foliculi piloşi, muşchi erectori ai firelor de păr, precum şi o serie de mecanoreceptori. Corpusculii Vater–Pacini recepţionează forţele de presiune şi vibraţiile, iar corpusculii Ruffini recepţionează forţele de tensiune.
Joncţiunea dermo-epidermică

Frontieră între cele două ţesuturi diferite ca origine, structură şi funcţie, joncţiunea dermo-epidermică este practic o membrană bazală, elaborată concomitent atât de fibroblaste, cât şi de keratinocite. Are un aspect ondulat conferit de alternanţa de papile dermice şi creste epidermice, elemente care contribuie la solidarizarea epidermului de derm. Defectele moleculare la nivelul acestei joncţiuni stau la baza unei adevărate patologii de membrană (pemfigus bulos, epidermoliza buloasă, dermatita herpetiformă).


Hipodermul

Hipodermul este ţesutul celular subcutanat format din adipocite, grupate în paniculi adipoşi, separaţi de septe conjunctivo-vasculare. Cu vârsta, la femei, dermul se subţiază, în timp ce depozitele adipoase subcutanate sunt tot mai bine reprezentate. Acest lucru favorizează „hernierea” hipodermului în derm, astfel că limita dermo-hipodermică devine tot mai puţin evidentă. Hipertrofia acestor protruzii ale ţesutului adipos în derm conferă tegumentului aspectul de coajă de portocală, impropriu numit şi „celulită”.


ANEXELE CUTANATE
Anexele cutanate au origine ectodermică şi sunt reprezentate de glande şi

fanere .


Glandele sudoripare

Glandele sudoripare din tegument sunt reprezentate de glandele sudoripare ecrine, cele mai numeroase, glandele sudoripare apocrine, situate în anumite regiuni şi glande apocrine modificate sau de tip special cum sunt: glandele Moll din pleoape şi glandele ceruminoase din conductul auditiv extern.



a) Glandele sudoripare ecrine. Glandele sudoripare ecrine sunt glande simple tubulo-glomerulare, formate dintr-un segment secretor şi un segment excretor. Segmentul secretor, situat în dermul profund sau hipoderm este o structură încolăcită, glomerulară, delimitată de o membrană bazală pe care se dispune un epiteliu simplu cubo-cilindric, format din două tipuri de celule secretoare: celulele clare şi celulele întunecate. Celulele întunecate delimitează lumenul, au formă de con cu extremitatea îngustă situată pe membrana bazală. Sunt dispuse intercalat printre celulele clare. În citoplasmă se evidenţiază nucleul, RER, numeroşi ribozomi liberi, mitocondrii alungite, complex Golgi bine dezvoltat şi granule secretorii bogate în glicoproteine. Sunt responsabile de secreţia componentei mucoase a sudorii. Celulele clare sunt de tip seros, înalte, cu nucleu sferic, dispus central. În citoplasmă se găsesc puţini ribozomi, REN slab dezvoltat, numeroase granule de glicogen. La polul bazal membrana celulei prezintă numeroase pliuri necesare transportului transepitelial. Polul apical al celulei nu delimitează lumenul glandular, astfel că secreţia seroasă este eliminată prin intermediul unor canalicule apicale delimitate de celulele întunecate adiacente. Celulele clare transportă activ sodiu. Celulele mioepiteliale sunt dispuse discontinuu între membrana bazală şi polul bazal al celulelor secretoare. Sunt mai mici, cu citoplasmă eozinofilă, cu filamente de actină care asigură contracţia celulelor şi favorizează procesul de eliminare al secreţiei sudorale prin mecanism merocrin. Segmentul excretor este format din două porţiuni: canalul şi traiectul sudoripar. Canalul sudoripar continuă segmentul secretor al glandei şi este situat în derm. Este delimitat de un epiteliu bistratificat cuboidal, depus pe o membrană bazală Celulele bazale au un nucleu mare, dens şi numeroase mitocondrii în citoplasmă. Celulele superficiale care delimitează lumenul, au un nucleu de formă neregulată, puţină citoplasmă cu puţine mitocondrii şi o margine cuticulară eozinofilă, refractilă, formată din microvilozităţi cu rol în reabsorbţia sodiului. Traiectul sudoripar este situat în epiderm, nu are un perete propriu, fiind delimitat de celule epidermice. Se deschide la piele prin intermediul unui por.

b) Glandele sudoripare apocrine se dezvoltă din epiteliul foliculului pilos. Sunt situate la nivelul axilei şi în regiunea anogenitală. Segmentul secretor este format dintr-un epiteliu simplu, cuboidal sau cilindric, care devine pavimentos când lumenul este plin cu produs de secreţie. Celulele sunt întunecate cu nucleu dens şi citoplasmă plină cu granule secretorii. Celulele mioepiteliale mai mici sunt dispuse într-un strat continuu pe membrana bazală. Conţinutul veziculelor citoplasmatice este eliminat prin exocitoză. Segmentul excretor se deschide la nivelul foliculului pilos, imediat deasupra ductului glandei sebacee. Glandele apocrine devin funcţionale doar la pubertate.
Glanda sebacee

Glandele sebacee se găsesc pe toată suprafaţa corpului, excepţie făcând palmele şi plantele. Fiecare fir de păr, fără excepţie, este înconjurat de o glandă sebacee, în schimb glandele sebacee pot fi izolate în zonele lipsite de pilozitate. Produsul de secreţie se numeşte sebum şi este o substanţă grasă, bogată în colesterol şi trigliceride. Morfologic, glanda sebacee este de tip alveolar simplu, fiind formată dintr- un segment secretor în formă de alveolă şi un segment excretor scurt care se deschide în teaca firului de păr. Glandele sebacee se dispun sub formă de lobuli sebacei în jurul firelor de păr şi se deschid într-un singur duct excretor Segmentul secretor este delimitat de o membrană bazală, continuare a bazalei epidermice. Celulele bazale se continuă la nivelul foliculului pilos cu celulele bazale epidermice. Sunt celule active metabolic, cu citoplasmă bazofilă şi nucleu hipocrom nucleolat. Prin diviziune, acestea asigură refacerea numărului de celule distruse în timpul excreţiei. În citoplasmă se găsesc organite celulare, RER, REN, glicogen, dar şi picături de lipide. Spre centrul glandei, celulele devin mai mari, au citoplasma spumoasă, vacuolară, datorită picăturilor lipidice. REN este foarte bine dezvoltat, iar nucleul devine mic, dens, excentric. Celulele îşi elimină produsul de secreţie prin mecanism holocrin. Zona centrală a glandei este formată din celule în diferite stadii de degenerare şi picături mari de grăsime, care împreună cu resturile celulare vor forma sebumul. Ductul excretor este scurt şi larg, fiind delimitat de un rând de celule bazale şi câteva celule spinoase.
Părul

Firul de păr este o structură filamentoasă, keratinizată, care prezintă un segment vizibil la suprafaţa tegumentului, filamentul pilos şi un segment situat în dermul profund, foliculul pilos.



Filamentul pilos este format din trei straturi celulare dispuse concentric: medulara, corticala şi cuticula sau epidermicula . Medulara este stratul central al firului de păr şi este formată din două-trei rânduri de celule mari, poligonale. Celulele conţin granule de pigment şi keratină de tip moale. Corticala reprezintă masa principală a firului de păr. Este formată din câteva rânduri de celule ovalare, cu limite imprecis trasate şi nuclei întunecaţi. Conţin filamente de keratină şi granule de tricohialin (similar keratohialinei epidermice) care participă la formarea keratinei de tip dur în aceste celule. Pe lângă keratina dură, bogată în sulf (5-6%) celulele conţin granule de melanină a căror calitate şi cantitate determină culoarea părului. Cuticula sau epidermicula este formată dintr-un singur rând de celule turtite, keratinizate şi intricate între ele la fel ca şi ţiglele de pe casă, dar cu marginea liberă în sus. Firul de păr, structură complet keratinizată, părăseşte tegumentul la nivelul ostiumului.

Foliculul pilos este structura de la nivelul căreia se formează firul de păr. Porţiunea profundă a foliculului pilos, numită şi rădăcină, este mai dilatată şi prezintă în zona profundă o depresiune în care pătrunde ţesutul conjunctiv din derm formând papila firului de păr. Cele două structuri, respectiv rădăcina şi papila, formează bulbul. Papila este structura care asigură vascularizaţia firului de păr, la nivelul ei fiind prezentă o bogată reţea de capilare. Matricea reprezintă zona celulară de la nivelul rădăcinii, situată imediat deasupra papilei. Este practic o structură analogă stratului bazal epidermic şi de la nivelul său se formează prin diviziuni celulare tecile firului de păr. Melanocitele matriciale au prelungiri citoplasmatice lungi şi transferă melanozomii celulelor din corticala filamentului pilos. Cu vârsta, melanocitele devin mai puţin active, proces esenţial în albirea părului. Foliculul pilos este format din două teci epiteliale: internă şi externă şi o teacă conjunctivă fibroasă.

a) Teaca epitelială internă este bine reprezentată în porţiunea profundă a foliculului unde înconjoară filamentul pilos. Teaca internă este alcătuită din trei structuri concentrice care, dispuse dinspre centru spre exterior, sunt:

- Cuticula sau epidermicula, formată dintr-un singur rând de celule turtite, keratinizate cu aspect de solzi, dispuse asemănător ţiglelor de pe casă, dar cu marginea liberă în jos. Prin această orientare a celulelor din epidermicula tecii interne, invers decât a celulelor din epidermicula filamentului pilos, se asigură fixarea firului de păr în foliculul pilos;

- Stratul Huxlei este format din două-trei rânduri de celule mai mari, poliedrice. Keratinizarea acestui strat se realizează mai târziu, începând cu limita superioară a bulbului;

- Stratul Henle este alcătuit dintr-un singur rând de celule cuboidale care pierd nucleul şi se încarcă cu granule mari de tricohialin. Aceste celule sunt primele care se keratinizează în cadrul tecii interne.

b) Teaca epitelială externă este bine reprezentată în partea superficială a foliculului pilos şi devine mai subţire la nivelul bulbului. Este formată din celulele stratului spinos epidermic.

c) Teaca fibroasă sau sacul fibros provine din derm. Este formată din ţesut conjunctiv bogat vascularizat şi inervat, care participă la formarea papilei firului de păr. Este separată de teaca epitelială externă printr- o membrană bazală mai groasă
Muşchiul erector al firului de păr Muşchiul erector al firului de păr este format din fibre musculare netede. Se inseră cu o extremitate pe sacul fibros, imediat sub colet, iar cu cealaltă extremitate în dermul superficial
Vascularizaţia tegumentului Tegumentul este un organ foarte bine vascularizat. Reţeaua circulatorie a pielii are o structură particulară, fiind organizată în planuri suprapuse care comunică între ele .


Dostları ilə paylaş:
1   2   3
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə