Originea si evolutia limbii romane

2.5. Volumul din care face parte

Caragiale, Ion Luca - “Nuvele”, Editura Cartex 2000, 2001, p.18-33

3.1. Rezumat

Nuvela „In vreme de razboi” este constituita din trei capitole ce constituie cele trei etape ale trecerii progresive a lui Stavrache prin obsesie, pana la nebunie.

Primul capitol prezinta identitatea lui Iancu: preot si talhar, ducand astfel o viata „dubla”, si pe cea a fratelui acestuia, negustorul Stavrache, ce apare ca un om muncitor, chiar ideal.

Lucrurile se incurca rapid, asa incat preotul Iancu, speriat ca va fi prins, ii marturiseste fratelui sau faptele comise si-i cere ajutorul, un sfat ce l-ar putea scapa. Intamplator, tarziu in acea nopate, la hanul lui Stavrache poposesc mai multi voluntari tineri ce se indreptau catre Dunare, la razboi. Hangiului ii vine idea de a-l trimite ca voluntar pe front, „salvandu-l”, insa cu intentia ascusa de a-i acapara averea.

Insa, o data cu mostenirea, Stavrache preia si obsesia posibilei intoarceri a fratelui.

Capitolul urmator este o „detaliere” a conflictului psihologic suferit de negustor. In cosmarurile lui, Iancu apare mai intai in haina vargata, de ocnas, gata sa-l ucida si apoi intr-o tinuta militara-de capitan. De fiecare data, el duce o lupta imaginara cu imaginea fratelui sau, concepand-o chiar ca o lupta pentru supravietuire.

Ultimul capitol prezinta inclestarea dintre cei doi frati. Obsesia negustorului se transforma in realitate deoarece Iancu vine sa-i ceara bani- ii cheltuise deja pe cei ai regimentului.

Stavrache refuza orice compromis si initial clacheaza, apoi se lupta aprig cu fratele sau, insa lupta se sfraseste rau pentru amandoi: Stavrache moare cantandu-si singur „popeste”, iar Iancu ramane sarac.

3.2. Personaje

Nuvela “In vreme de razboi” a lui Caragiale creeaza doua tipologii, incadrate unui context social bazat pe lupta pentru avere.

Stavrache si Iancu sunt doua posibile masti umane reprezentand, de fapt, doi posibili „invingatori invinsi”(E.Lovinescu). Daca initial Iancu pare a se impune ca stapan al respectivului context social, curand rolurile se schimba. Din momentul plecarii pe front, Iancu ramane doar ca o replica tot mai dura adresata constiintei fratelui sau, o constiinta afectata deplin de patima inavutirii. Caragiale urmareste cu deosebita atentie, dar si obiectivitate, modul in care aparentul „om cu dare de mana, cu han la drum” se transforma, fiind din ce in ce mai patruns de nebunia produsa de patima banului. Initial, Stavrache este prezentat ca intruchiparea unui hangiu înstărit, sigur de sine, sentiment incurajat de averea sa, insa ii este frica sa nu fie pradat de hoti: „Hangiul era foarte mulţumit: om cu dare de mână, cu han în drum… Câte nopţi nu dormise el o clipă măcar cum se cade, trăgaând cu urechea şi aşteptâd cu inima sărită pe musafirii de noapte!”. Apoi, el apare ca un frate bun, capabil sa-si ajute fratele in orice situatie, chiar sa-si ca acesta sa-si piarda urma, trimitandu-l sa lupte, ca voluntar, pe front.

„Bolnav” de avere, Stavrache nu-si da seama ca, o data cu mostenirea averii fratelui sau, va prelua si frica de a nu o pierde. De fapt, lacomia sa, ce nu-i permite sa vada acest lucru, este vizibila in scenele in care-si trimite fratele pe front sau refuza brutal acea fetita ce-i cerea lucruri pe datorie. El devine un personaj complex, „rotund”, dupa definitia lui E.M.Foster.

Stavrache isi primeste „rasplata” in mod progresiv: intre dezumanizare- de la obsesie la vedenie- si nebunie. Caragiale reda aceste stari în manieră naturalistă: „horcăieli”, „gemete”, „tremura Stavrache din tot trupul”, „cu chipul îngrozit”, „cu părul vâlvoi”, „cu mâinile încleştate”, „cu gura plină de spumă roşie”, trânteşte masa făcând-o ţăndări, are porniri criminale, iar când este imobilizat „scuipă”, „râde cu hohot”, „cântă popeşte”.Desi, din punct de vedere al legii, el a intrat legal în stăpânirea averii fratelui său, Stavrache este chinuit de gândul că fratele său s-ar putea totuşi întoarce şi atunci el ar putea pierde averea câştigată atât de uşor. Stavrache este navalit de coşmaruri prin care fratele sau se intoarce si mereu poarta o lupta cu acesta pentru supravietuire. In realitate, lupta aceasta este una prin care el se lupta cu sinea sa, în care fratele îi apare în diferite ipostaze. În primul coşmar Popa Iancu îi apare ca un ocnaşi. Stavrache îl ceartă că şi-a făcut neamul de râs, dar mai are încă sentimente umane, fiindu-i milă de fratele său: Lui d-l Stavrache i s-a făcut milă; s-a repezit să-l ridice ca să-l puie pe pat: nu-l putea lăsa să moară ca un câine. În al doilea coşmar fratele îi apare în ipostaza de căpitan. De data aceasta Stavrache manifestă porniri animaniale, încercând să-l ucidă: Hangiul se repede sălbatic şi apucă de gât pe căpitan… îl strânge din ce în ce mai tare: simte cum degetele-i pătrund în muschii grumazului strivindu-i, afundând beregata, sfărând încheietura cerbicii…

In final, el este invins de propria patima, pe cand fratele sau trebuie sa se recunoasca o victima a sortii. Personajul principal al nuvelei este surprins atît din perspectiva sugerată prin descrierea cadrului natural, deci din perspectiva povestitorului - narator, cît si din perspectiva relatiei directe cu celelalte personaje - prin dialog - si al confruntării cu sine - prin monolog. George Calinescu nota ca “Stavrache, frate neomenos, intruneste ceva din eternul uman”. Fratele lui Stavrache, Iancu, este prezentat initial ca un popa detinator de mari domenii si averi, insa el are o a doua identitate si anume seful unei bande de talhari, identitate ce iese la „suprafata” in momentul in care aceasta este prinsa de stapanire si frica de a fi prins il face sa mearga la fratele sau si sa marturiseasca tot, spre a-i cere un sfat. Dorinta de a fi liber este mai mare ca dorinta de avutie ce-l stapanise pana atunci- si astfel accepta sa se inroleze in armata spre a lupta pe front si, totodata a-si pierde identitatea.

Cand se alatura cetei de voluntari, dupa cum ne dezvaluie autorul prin intermediul caracterizarii directe, el parea „un tanar foarte voinic, frumos si curat, ras proaspat- o infatisare demna si severa.” El dispare din firul epic pana in momentul deznodamantului, insa imaginea sa este un pretext al constiintei fratelui sau spre a se salva -sau nu- de gandurile rele, de puterea banilor ce pusese stapanire pe el. Astfel, el este presupusa obsesia a fratelui sau, aparandu-i in vise, prima data imbracat ca un ocnas si a doua oara este in postura unui capitan ; in ambele cazuri, el se intoarce spre a-si lua inapoi averea. Astfel, in criza aceasta a lui Stavrache ,il numeste „ticalosul de popa Iancu”. Deci, fratele pierdut pare suspendat intre doua taramuri, real si ireal, intorcandu-se de acolo, din ce in ce mai obsedant, spre a provoca tulburari extreme hangiului. In delirul lui, Stavrache il percepe ca „stins de oboseala, bolnav, cu o fata hirava si cu ochii-n fundul capului ca in clipa mortii, ocnasul era-mbracat in haina vargata de la ocna, de unde scapase ca prin minune, pilindu-si lanturile”. Popa Iancu „trecuse prapastii; haina si nadragii ii erau numai zdrente; opincile sfasiate; palmele si talpile picioarelor si gleznele pline de sange.” Ocnasul are reactii ciudate, „in lupta cu moartea, s-a agatat de frate-sau cu o mana de gat si cu o alta de bratul stang. Hangiul a dat atunci sa-l salte de jos”. Ingreunarea trupului celui venit pare a demonstra fantasticul fabulos deoarece ingreunarea este specifica fiintelor de pe celalalt taram.

O alta vedenie apare intr-o zi obisnuita, monotona, fratele fiind in ipostaza unui capitan care face usa sa sara din tatani si rade puternic:”Gandeai c-am murit, neica?”.

Cei „vreo douazeci de voluntari” formeaza personajul colectiv-armata- ce reprezinta calea de scapare a lui popa Iancu. Ei isi anunta sosirea la han prin „niste zgomote, strigate si batai puternice”, apoi „bubuieturile se-ndesesc”. Ascultand larma produsa de acestia, hangiul realizeaza ca „sunt oameni multi afara” si ca „are de-a face cu o multime vesela”, fapt ce demonstreaza binedispunerea acestora. Acestia au venit „claie peste gramada in cateva trasuri, condusi de un ofiter si doi sergenti rezervisti catre Dunare-la razboi”. Desi ei fac doar un scurt popas la hanul lui Stavrache, ei reusesc sa-si mai gaseasca un voluntar, un ajutor pe campul de lupta in popa Iancu. Prin intermediul caracterizarii directe, autorul remarca faotul ca tinerii sunt „bravii”, datorita faptului ca au ales din proprie initiativa sa-si ajute tara in razboi.

3.3. Valoare artistica

In totalitatea ei, nuvela „In vreme de război” demonstrează aceeaşi desăvârşire a observaţiei vieţii prin intermediul artei, precum în schiţe sau în comedii. Caragiale „operează” asupra vieţii cu instrumente de mare eficacitate: analiză detaliată, stabilirea precisă a stărilor morale şi de conştiinţă, stil sobru şi concis, alternarea vorbirii directe cu monologul interior etc. Conjugate toate acestea, conferă nuvelei individualitate şi unicitate sub raport analitic si stilistic. Natura joacă si ea un rol important în nuvela. Ea este percepută atît vizual cît si auditiv. Întîmplările se petrec noaptea si într-un cadru de toamnă si iarnă. Caragiale nu descrie interioare, lumea obiectelor din jur si nici tinute vestimentare; el stie insa sa „Asculte glasul naturii”.(Tudor Vianu) Parcurgand opera, putem observa cu usurinta ca există o corespondenţă perfectă între starea tensionată a lui Stavrache şi cadrul natural: ploaia, viscolul, zăpada, noaptea amplifică obsesia, starea de criză: „Afară ploua mărunţel ploaie rece de toamnă, şi boabele de apă prelingându-se de pe streşini şi picând în clipire ritmate pe fundul unui butoi dogit, lăsat gol într-adins la umezeală, făceau un fel de cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri. Legănate de mişcarea sunetelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte, apoi încet-încet se rotiră din ce în ce mai domol, în cercuri din ce în ce mai largi, şi tot mai domol, şi tot mai larg”. Zgomotul monotom şi ritmic al ploii, declanşează vârtejul gândurilor, care cuprind în cercuri concentrice mintea lui Stavrache. În timpul încleştării dramatice dintre cei doi fraţi: viscolul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân.; Tot viforul care urla în noaptea grozavă să fi năpădit dintr-o dată în ţeasta lui Stavrache nu l-ar fi clătinat mai cu putere decât înfăţişarea şi vorbele acestea!Natura si notatiile filozofice, reactiile sunt in deplina concordanta, Caragiale fiind considerat de Tudor Vianu adevarat „poet al naturii”, perceputa, asa cum am aratat mai sus, vizual si auditiv, in deplina concordanta cu starile psihologice. Notatii ca: „Afara ploua maruntel, ploaie rece de toamna... Viscolul afar, ajuns in culmea nebuniei, facea sa trazneasca zidurile hanului batran”, il determina pe Tudor Vianu sa aprecieze in „Arta prozatorilor romani”: „Senzatia, notata cu dibacie, este a unui spirit muzical care stie sa asculte glasurile naturii si sa calauzeasca ecoul lor in adancime”. Deci, „I.L. Caragiale este o aparitie exceptionala intre intelectualii timpului...”(Al. George).

4. Parere personala

Din punctul meu de vedere, nuvela „In vreme de razboi” a fost creata de catre Ion Luca Caraciale spre a chinui, in continuare, sufletul cititorului, facandu-l sa-si pusa anumite intrebari banale, insa ce niciodata –probabil- nu au mai fost rostite. Astfel, el reuseste sa se desprinda din „banalitatea” scrisului atat de simplu, de scolaresc, folosit de alti autori din perioada sa. Alternarea planurilor real si fictional aproape ca reuseste sa starneasca si in sufletul cititorului o obsesie, bineinteles nu cea a lui Stavrache, ci una personala si personalizata pe tema „Ce mai e real si ce nu?”. Si astfel apar nelamuririle. Citind opera am observat o schimbare in stilul lui Caragiale- comicul nu mai este atat de bine redat, fiind doar franturi de ironie cu ajutorul caruia I.L. Caragiale reuseste sa creeze si sa atenueze starea de spirit a lui Stavrache, adica reusind sa contureze atat de adanc aceasta „minunata” obsesie. Si de ce nu? De ce sa nu-ti chinui personajele atata timp cat tu ai puterea condeiului?! Stavrache mi se pare un... idiot. Totusi... cum poti sa ajungi sa ti la bani mai mult ca la fratele tau? Ce mult s-a degrata lumea...  Iar Iancu- trebuie sa recunosc ca autorul i-a ales intr-adevar „interesant” identitatile: popa si talhar(as putea considera acest lucru inca o dovada a inteligentei artistice a acestuia).

Din contra, aceasta „chinuire” mi se pare o provocare, mai ales pentru Caragiale, ce-si schimba stilul de narare(abandoneaza simplitatea schitelor, insa imprumuta elemente ale dramaticului pe care le accentueaza pana la un summum).

Stilul lui Caragiale mi se pare unul remarcabil, nu neaparat prin ideile exprimate, ci felul in care le reda este extraordinar, opera „In vreme de razboi” fiind o dovada „vie” al acestui fapt, intrucat sunt minunat relizate starile lui Stavrache si cele ale naturii si este foarte interesanta gradarea acestora si similitudinea lor in drumul lor spre climax.

Iona

de Marin Sorescu

Cerinta: Alcatuieste un eseu nestructurat in care sa-ti exprimi punctual de vedere privind semnificatia personajului Iona si a aventurii sale.Argumenteaza parerea ta privind finalul “tragediei”soresciene

„Poezia lui Marin Sorescu este , in fond , o meditatie trista , insa meditatia imbraca o haina de fantezie inselator surazatoare”(Eugen Simion);”gluma delicat trista fara clovneria sau sarcasmul altora , e identitatea lui in a gandi ideea de viata si moarte”(Vladimir Streinu).

Iona , subintitulata de Marin Sorescu „tragedie in patru tablouri” , a fost publicata in 1968 in revista „Luceafarul” si face parte , alaturi de Paraclisierul si Matca , dintr-o trilogie dramatica , intitulata sugestiv Setea muntelui de sare . Titlul trilogiei este o metafora care sugereraza ideea ca setea de adevar de cunoastere si de comunicare sunt caile de care omul are nevoie pentru a iesi din absurdul vietii , din automatismul istovitor al existentei , iar cele trei drame care o compun sunt meditatii-parabole , realizate prin ironie. Simbolice pentru titlul volumului din care fac parte , dramele Iona , Paraclisierul si Matca sunt parabole pe tema destinului uman , parafrazand trei mituri fundamentale: mitul biblic (Iona) , mitul mesterului Manole (Paraclisierul) , si mitul potopului (Matca).Piesa de debut a autorului , Iona (1968) reprezinta capodopera sa dramatica si unul dintre evenimentele vietii noastre teatrale. In ea , autorul a simbolizat drama ontologica a omului modern (si a omului ca fiinta) aflat sub puterea destinului orb. Inspirata din mitul biblic al omului inghitit de un peste , opera nu prezinta o drama individuala , ci una general umana , nascuta din framantarile si nelinistile fiintei pamantene in fata propriului destin. De-a lungul celor patru tablouri , Iona da nastere la interogatii existentiale grave , privitoare la viata , moarte , singuratate , destin; prin aceasta trasatura , ea se incadreaza inteatrul de idei devenind un adevarat poem dramatic al nelinistiimetafizice. Drama Iona are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona , fiul lui Amitai. Iona este insarcinat sa propovaduiasca cuvantul lui Dumnezeu in cetatea Ninive , caci pacatele omenirii ajunsesera pana la cer. Iona accepta misiunea , dar se razgandeste si se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu il pedepseste pentru nesupunere , trimitand un vant ceresc care provoaca o furtuna pe mare. Corabierii banuiesc faptul ca Iona este cel care a atras mania cereasca , asa ca il arunca in valuri. Din porunaca divina , Iona este inghitit de un monstru marin si , dupa trei zile si trei nopti petrecute in burta pestelui in pocainta , „Domnul a poruncit pestelui si pestele a varsat pe Iona pe uscat.”. Subiectul acestei fabule biblice se intalneste in piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext , personajul deosebindu-se de biblicul Iona prin aceea ca acesta din urma este inghitit de chit pentru ca voia sa fuga de o misiune , pe cand eroul lui Sorescu nu savarsise nici un pacat , se afla inca de la inceput „in gura pestelui” si nici nu are posibilitatea elibererii in fapt.

In opera intalnim diferite simboluri si semnficatii:

Labirintul este simbol al drumului pentru cunoasterea de sine. In mitologie labirintul semnifica spatiul initierii prin cunoastere , iar iesirea din labirint inseamna renastere.Apa inseamna existenta intesata de un sir neintrerupt de capcane.Metafora pestelui semnifica spatiul singuratatii absolute , al unui exil fortat. Dedublarea –personajul ajunge la dedublarea verbala si a propriei fiinte. El vorbests cu sine , se striga , se ipostaziaza in Iona cel fara de noroc la pescuit si Iona cel cu noroc la nori , sau in relatia Tata – Fiu. Solitudinea – Iona sufera de singuratate si cauta sa o depasesca. Fiind un instrainat ,el vrea sa comunice cu cineva. El vorbeste chiar daca nu i se raspunde (cu cei doi pescari care sunt muti , cu mama sa , careia ii scrie). Aceasta este conditia omului intr-o lume in care ceilalti tac sau nu aud. „Solitudinea este , insa , sansa solidaritatii cu sine”. Pestii – simboluri ale fiintelor primare , ale tacerii si ale plutirii. Marea – libertate , iluzie. Visul lui Iona de a instala o scandura in mijlocul marii – simbol al statorniciei in jocul neobosit al apelor.

Piesa este alcatuita din patru tablouri , intr-o alternare de afara (I si IV) si de inauntru (II si III).

Iona este pescar , un pescar pasionat , este omul aflat in fata intinderii imense de apa , marea , care sugereaza libertate , aspiratie iluzie si chiar deschidere spre un orizont nelimitat. Iona este un pescar ghinionist , care , desi isi doreste sa prinda pestele cel mare , prinde numai „fate” si , pentru a rezolva neputinta impusa de destin , isi ia intotdeauna cu el un acvariu ca sa pescuiasca pestii „care au mai fost prinsi o data” , atunci cand vede „ca e lata rau”. Iona se simte un ratat si incearca , strigandu-se , sa se gaseasca , sa se identifice pe sine insusi , cugetand asupra relatiei intre viata si moarte:„- (Ragusit.) Iona! – (Mai ragusit.) Iona! –Nimic. –Pustietate. –Pustietatea macar ar trebui sa-mi raspunda: ecoul… –(Bagand de seama ca n-are ecou.) Ei , dar ecoul? –(Mai striga o data sa verifice banuiala.)Io… (Asteapta.) … na …(Asteapta.) –(Frecandu-si mainile a paguba.) Gata si cu ecoul meu… -Nu mai e , s-a ispravit. –S-a dus si asta. –Semn rau.” . „-Ce mare bogata avem! –Habar n-aveti cati pesti misunape-aici. –Cam cati? –Dumnezeu stie: multi. –O suta? –Mai multi. –Cam cat a numara toata viata? –Mai multi. –Atunci , cat a numara toata moartea? –Poate , ca moartea e foarte lunga. –Ce moarte lunga avem!”

Crezand ca a prins ceva , trage navodul , dar iai da seama ca era umbra unui nor care batea exact pe navodul lui.Ii vine ideea ca ar fi mai bine sa se faca pescar de nori. „-Aha , inteleg. Norul acela. Isi culcase umbra exact pe navodul meu… -Mai bine m-as face pescar de nori. –Azi unul , maine altul. As aduce repede potopul. Ca la nori am noroc.”

Marea e plina „de nade (..) frumos colorate” , care sugereaza capcanele sau tentatiile vietii , atragatoare , fascinante , pericolele acestora asupra existentei umane. „Apa asta e plina de nade , tot falul de nade frumos colorate. Noi , pestii , inotam printre ele atat de repede , incat parem galagiosi. Visul nostru de aur e sa inghitim una , pe cea mai mare. Ne punem in gand o fericire , o speranta , in sfarsit ceva frumos , dar peste cateva clipe observam mirati ca ni s-a terminat apa.”

In finalul tabloului il vedem pe Iona inghitit de un peste urias(viata insasi) , cu care incearca sa se lupte , strigand dupa ajutor.„-Ajutor!Ajutooor! –Eh , de-ar fi macar ecoul!”. Lipsa ecoului sugereaza faptul ca aceasta calatorie o va face de unul singur.

Tabloul II se petrece in „interiorul pestelui I” in intuneric , ceea ce il determina pe Iona sa constate ca „incepe sa fie tarziu in mine. Uite , s-a facut intuneric in mana dreapta si-n salcamul din fata casei”(simte ca se apropie sfarsitul). Iona vorbeste mult , logosul fiind expresia supravietuirii , „si-am lasat vorba in amintirea mea , macar la soroace mai mari ca universul intreg sa fie dat lumii de pomana.” Monologul continua cu cele mai variate idei existentiale , „De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii?” ori cugetari , „de ce oamenii isi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc dupa moarte?”. Iona doreste sa se simta liber , incearca sa dovedeasca ca omul este liber sa-si faca propriul sau drum in viata „pot sa merg unde vreau , fac ce vreau , vorbesc. Sa vedm daca pot sa si tac. Sa-mi tin gura. Nu mi-e frica” , dar intarind ideea de mai sus(logosul este expresia supravieturii) el continua sa vorbeasca.

Eroul isi aminteste povestea chitului dar nu il intereseaza decat in masura in care ar fi ancorata in real pentru ca nu cunoaste solutia iesirii din situatia limita , reprezentata de „vesnica mistuire” a pantecului de peste. Iona gaseste un cutit , semn al libertatii de actiune si constata lipsa de vigilenta a chitului , si recomanda ca „artrebui sa se puna un gratar la intrarea in orice suflet” de unde reiese ideea de necesara selectie lucida a lucrurilor importante din viata. El isi pune intrebarea „daca ma sinucid?” si intelege imprudenta care e tanar , „fara experienta” cutitul exprimand o cale de iesire din aceasta situatie anormala , „sunt primul pescar pescuit pescuit de el”.In finalul tabloului , Iona devine visator si este ispitit sa construiasca „o banca de lemn in mijlocul marii” pe care sa se odihneasca „pescarusii mai lasi” si vantul. Singururl lucru bun pe care l-ar fi facut in viata lui ar fi „aceasta banca de lemn” avand „de jur-imprejur marea” comparabila cu„un lacas de stat cu capul in maini in mijlocul sufletului”.

Tabloul III se desfasoara „in interiorul pestelui II” , care l-a inghitit pe primul peste. In acest peste se afla „o mica moara de vant” , simbol al zadarniciei.Iona mediteaza asupra vietii , conditiei umane , si la ciclicitatea vietii cu moartea: „daca intr-adevar sunt mort si acum se pune problema sa vin iar pe lume ?”. Oamenii uita ca sunt semeni si sunt supusi aceleiasi conditii de muritori , „neglijezi azi , neglijezi maine , ajungi sa nu-ti mai vezi fratele”.

Apar doi figuranti care „nu scot nici un cuvant”. Ei cara cate o barna in spate , pe care o cara fara oprire , surzi si chiar muti , acestia simbolizand oamenii ce-si duc povara data de destin , dar care nici nu se framanta sa gaseasca o motivatie. Iona vorbeste cu ei incercand sa-i inteleaga „ati facut vreo intelegere cat trebuie sa ramaneti mancati ?” si vazand conditiile din interiorul chitului se intreba de ce trebuie sa duca oamenii un astfel de trai , „de ce-i mai mananca chitul daca n-are conditii?”. Apoi devine increzator , „o scot eu la capat intr-un fel si cu asta , nici o grija” , apoi scapa cutitul si se inchipuie ca o unghie mare si puternica „ca de la piciorul lui Dumnezeu” cu care sa spintece burtile pestilor , despartind „interiorul pestelui doi de cel al pestelui trei”.

Iona ramane singur cu propria constiinta , aparand in tablou motive noi , cu o simbolistica bogata. Dupa aceea adreseaza o scrisoare mamei sale , pentru ca „in viata lumii” exista „o clipa cand totii oamenii se gandesc la mama lor. Chiar si mortii. Fiica la fiica , mama la mama , bunica la mama… pana se ajunge la o singura mama , una imensa …”. Desi i „s-a intamplat o mare nenorocire” , Iona iubeste viata si sugereaza ideea repetabilitatii existentiale prin rugamintea adresata mamei: „Tu nu te speria numai din atata si naste-ma mereu” , deoarece „ne scapa mereu ceva in viata” , intotdeauna esentialul. Primind multe scrisori el remarca faptul ca „scriu nenorocitii , scriu” cu speranta de a fi salvati: „Cat e pamantul de mare , sa treaca scrisoarea din mana in mana , toti or sa-ti sa-ti dea dreptate , dar sa intre in mare dupa tine – nici unul”.Finalul tabloului ilustreaza o infinitate de ochi care-l privesc , simbolizand nenascutii pe care chitul ii purta in pantece:”Cei nenascuti , pe care-i purta in pantec (…) si acum cresc de spaima”.

In Tabloul IV Iona apare in gura „ultimului peste spintecat”. Se vede doar „barba lui lunga si ascutita”. Simte ca respira acum alt aer , „aer de-al nostru – dens”. „Da , asta e aer. Sa nu-mi spui ca si cel dinauntru a fost aer.” Nu mai vede marea , ci nisipul ca pe „nasturii valurilor” dar nu este fericit pentru ca „fericirea nu vine niciodata cand trebuie. O sa ma bucur pentru clipele astea , atat de importante , cine stie cand.”. Incepe sa strige: „Hei , oameni buni !”. Apar cei doi pescari care au in spinare barnele , iar Iona se intreaba de ce se intalneste mereu cu „aceiasi oameni” , sugerand limita omenirii captive in lumea ingustata „pana intr-atata?”. Orizontul lui Iona se reduce la o burta de peste , dupa care se zareste „alt orizont” care este „o burta de peste urias” , apoi „un sir nesfarsit de burti. Ca niste geamuri puse unu langa altu.” Meditand asupra relatiei dintre om si divinitate , Iona nu are nici o speranta de inaltare , desi „noi oamenii , numai atata vrem: un exemplu de inviere” , dupa care fiecare se va duce acasa ca „sa murim bine , omeneste” , insa „invierea se amana”. Drama umana este aceea a vietii apasatoare , sufocante din care nimeni nu poate evada in libertate: „Problema e daca mai reusesti sa iesi din ceva , o data ce te-ai nascut. Doamne , cati pesti unul intr-altul!”. Toti oamenii sunt supusi aceluiasi destin de muritori , „toate lucrurile sunt pesti. Traim si noi cum putem inauntru”. In naivitatea lui , Iona voise sa-si depaseasca umila conditie , aspirase spre o ezistenta superioara , desi ar fi trebuit sa se opreasca la un moment dat „ca toata lumea” , iar nu „sa tot mergi inainte”. Iona incearca sa-si prezica „trecutul”, amintirile sunt departe , incetosate , sugerand parinii , casa copilariei , scoala , povestile si nu-si poate identifica propria viata , pe care o vede „frumoasa si minunata si nenorocita si caraghioasa , formata de ani , pe care am trait-o eu?”. Isi aminteste numele: „Eu sunt Iona”. Constata ca viata de pana acum a gresit drumul , „totul e invers” , dar nu renunta , „plec din nou”.

Solutia de iesire pe care o gaseste Iona este aceea a spintecarii propriei burti care ar semnifica evadare din propria carcera , din propriul destin din propria captivitate. Drama se termina cu o replica ce sugereaza increderea pe care i-o da regasirea sinelui , pentru ca „e greu sa fii singur” , simbolizand un nou inceput: „Razbim noi cumva la lumina”. Gestul din final si simbolul luminii din final sunt o incercare de impacare intre omul singur si omenirea intreaga , o salvare prin cunoasterea de sine , ca forta purificatoare a spiritului , ca o primenire sufleteasca.
IUBIREA SI NATURA

IN POEZIA LUI EMINESCU

Intre marile teme, proprii creatiei lui Eminescu, alturi de meditatia asupra artei, asupra vetii sociale sau asupra existentei in general, slavirea iubirii si a frumusetilor naturii ocupa un loc intru totul deosebit. Izvorate din sensibilitate pura, exceptionala a poetului, din melancolia lui structurala si, deopotriva, din nepotolita lui sete de viata, de perfectiune, de absolut, iubirea si dragostea de natura se ingemaneaza in poezia lui Eminescu, constituind o tema unitara, care-i largeste si-i intregeste universul liric, de o grandoare si autenticitate uimitoare si de o permanenta si inalterabila actualitate estetica.

La Eminescu, iubirea si natura nu formeaza ceea ce numim un capitol aparte, nu se izoleaza tematic, ci se constituie ca urmarea unei atitudini, a unui tonus fundamental, care lumineaza si tulbura deodata, cele doua sentimente ingemanate convertindu-se intr-o stare sau o forta cosmica care urmareste, hotaraste si implineste destinul fiintei umane.

Mai mult decat atat – impatimit de viata, Eminescu este prin excelenta un poet al iubirii si naturii, caci, mai cu seama, cu poezia iubirii si naturii din creatia sa se produce acel salt uluitor in dezvoltarea liricii noastre, largindu-i nemasurat orizontul si imbogatind-o pe toate laturile – de la lumea simtamantelor, a ideilor si a atitudinilor pana in domeniul limbii, al simbolurilor si muzicalitatii versurilor.

Contopite indisolubil in poezia lui Eminescu, iubirea si natura nu constituie pentru poetul nostru o tema de imprumut din romantica franceza sau germana, nici nu au semnificatia unor sentimente zadarnice de care omul trebuie sa se elibereze, nici nu raspund acelei chemari subconstiente izvorate din obscura ”vointa de a trai” a lui Schopenhauer, nu sunt nici doar locul de refugiu al unei constiinte ofensate intr-o societate impecabila, cum le vedeau marii poeti ai pesimismului european al secolului, Leopardi si Vigny, - stapaniti de sentimentul unei singuratati tragice in mijlocul lumii, ca si in mijlocul unei naturi nepasatoare si eterne, - si nu sunt considerate nici doar ca izvoare de relaxare sau regenerare fizica sau ca un cadru de perspectiva al vreunor izbaviri mistice. Dimpotriva – iubirea si natura sunt pentru Eminescu, omul si creatorul, formele fundamentale de manifestare a personalitatii sale de exceptie, sunt fenomenele care il insufletesc, il entuziasmeaza si-l proiecteaza in eternitate, sunt cadrul si mijlocul de implinire, de elevatie spirituala, sunt esentiale nevoi de viata si categorii sufletesti primordiale, in afara carora contemplativul Eminescu, cu aspiratiile lui solare, nici nu putea trai, nici nu putea crea...

Natura si iubirea isi fac aparitia in creatia lui Eminescu inca de la intaia sa poezie publicata in ” Familia”, - De-as avea...,- dar, mai ales, de la Mortua est !, conceputa de la varsta de 16 ani, unde intalnim primul pastel eminescian, tesut din lumini delicate, din straluciri fantastice si intruchipari de basm. Aici poetul isi slaveste cea dintai iubire, misterioasa muza a copilariei si adolescentei, ” iubita de la Ipotesti”, ingerul ” cu fata cea pala”,

transfigurata prin moarte ei pretimpurie in  

”... sfanta regina,/ Cu par lung de raze, cu ochi de lumina,

In haina albastra stropita cu aur,/ Pe fruntea ta pala cununa de laur...”

Nu-i de mirare, asadar, ca imaginea fermecatoare a acestui ” inger ” tutelar din anii Ipotestilor il va urmari pe poet toata viata, chiar si in perioada devastatoarei sale iubiri veroniene.

Venere si Madona, datand din1870, - cronologic, a doua mare poema a iubirii dupa Mortua est,- incepe a infatisa viziunea duala a poetului, privind femeia iubita, care este cand inger, cand demon. De la imaginea celei pe care o vede ca pe Madona dumnezee, cu diadema  de stele, cu surasul bland, vergin, poetul trece la imaginea femeii ” fara suflet, fara foc”, a femeii ” demon”, careia totusi ii imprumuta, pana la urma, ” raza inocentei”, ce-i nimbeaza chipul si pe care o adora, chiar dac-ar fi demon, caci ” e santa prin iubire”.  

Abia insa dupa ce protestul civic din Junii corupti, din Epigonii si din Imparat si proletar lasase disponibila o mare cantitate de energie in sufletul lui Eminescu, iubirea si maretia naturii vor fi adanc traite, nuantat receptate si fermecator cantate in poezia sa. Iubirea si natura devin acum insasi inima creatiei eminesciene, de tainele careia ne putem apropia numai daca o privim, cu toata fiinta noastra morala, in cadrul multiplelor ei corelatii.

Aflandu-se, pana in ultima clipa a vietii lui creatoare, intr-o neostenita cautare a echilibrului launtric si a implinirii sale, Eminescu priveste iubirea si natura nu ca pe o evadare din realitatea brutala si nici ca pe o forma de capitulare in lupta impotriva raului social, ci ca pe unicul izvor al entuziasmului sau neantrerupt in fata frumusetilor vietii, menit sa-i reamprospateze elanurile creatoare istovite de eforturi.

Vorbind despre elementul iubirii din Inger si demon si din Strigoii, Tudor Vianu observa ca ” O astfel de atractie peste clase sociale si civilizatii il va preocupa pe Eminescu nu numai pentru ca civilizatia romantica se complacea in prezentarea unor opozitii violente, dar si pentru ca, aratand cum limitele si obstacolele unor lumi deosebite sunt infrante, poetul putea sa infatiseze mai bine intensitatea romantica a pasiunii”.

Daca indrazneala razvratitului din Inger si demon, care poarta in sufletul lui stigmatul amar al deznadejdilor, isi afla linistea compensatorie in iubire, careia ii cedeaza pentru forta ei de viata, tot astfel, ochiul poetului distinge tot mai atent amanuntele naturii inconjuratoare, efectele ei de lumina sau sonoritatii dulci si tulburatoare ale codrului si cornului din padurea indragita. Cuplul byronian al demonului si al iubitei angelice, din Inger si demon, -demonul la Eminescu intruchipand, uneori, ca in acest poem, un barbat visator, cu un suflet apostat si nocturn, aspirand spre iubirea femeii si iubit de aceasta pentru frumusetea lui, mai mult launtrica, - revine, de pilda, si in Strigoii, in chipurile lui Arald si Maria. Dar in Strigoii – care tine de rastimpul de febrilitate lirica dintre 15 august-1 noiembrie1876 si de iubirea lui din aceasta vreme pentru Veronica Micle (ca si poema Pierduta pentru mine, zambind prin lume treci),- acea regina dunareana, Maria, care trece ”prin fantezia poetului ca un inger prin infern”, nu este greu de identificat, fiind vorba aici de propria iubire a poetului, cum intuieste Nicolae Iorga, subliniata insa cu atata arta, unde ” cand regina, vie si moarta, inlantuie gatul (lui Arald) cu parul ei balaiu, cand vantul aduna flori de tei in calea dulcei umbre”... Apoi, daca in Venere si Madona – construita pe tema contrastului dintre zeitatea antica a iubirii si Madona, care intruchipeaza virtutile pline de curatenie ale femeii-mama – puntea de trecere catre divulgarea coruptiei diabolice a iubitei o face comparatia cu arta lui Rafael, in Inger si demon se infrunta doua puteri maroale contradictorii – una este aceea pe care o reprezinta tanarul razvratit, demonul stapanit de visuri indraznete, dar utopice, iar cealalta este aceea pe care o reprezinta aparitia diafana a iubitei-inger, sub influenta careia indaratnicia demonului se transforma in fervoare si rugaciune.

Nazuinta poetului catre o iubire statornica, ideala, isi asociaza nemijlocit maretiile si frumusetile firii. Intre elementele feerice ale naturii si puritatea iubirii, intre ordinea sau armonia fireasca a naturii si conceptia poetului despre iubire exista o legatura indisolubila. Dar si in acest plan al existentei, Eminescu este dominat de timpuriu de framantari si cautari arzatoare. In sufletul poetului se involbureaza elanuri, au loc dramatice confruntari, zbateri, contradictii, dezamagiri profunde.

In perioada iluziilor si a visurilor de tinerete, poetul a crezut cu ardoare in posibilitatea unei iubiri desavarsite. Poeziile de iubire din aceasta perioada, antume sau postume, traduc dorul si aspiratia intima a poetului in expresii si tonalitati lirice pline de farmec, in culori poetice vii, in lumini fara pata, in prezentarea unei naturi cu o vegetatie luxurianta, cu tulburatoare sclipiri si tremur de ape. Totul este marturisit acum intr-un limbaj simplu, pur, colocvial. Predilectia pentru codrul cu arbori seculari si verdeata bogata, pentru lacul din inima codrului, pentru murmurul de izvoare, pentru framantarea domoala a ramurilor, pentru torsul greierilor, pentru soapte si inganari, pentru vaiere sau pentru dulcele cantec de corn – tipic motiv romantic si eminescian, - sau pentru lumina de luna argintie, ce se proiecteaza pe mari intinderi, devine acum pentru poet o nevoie continua, statornica.

Vremea de exuberanta, de plenitudine, a sentimentului de iubire, care transfigureaza lumea, vremea visului ” cel chimeric” al poetului, care traieste inca sub semnul marilor sale aspiratii intr-o iubire ideala, dureaza pana spre anii 1876-1877. Aceasta perioada isi afla ecoul, mai ales, in poezii antume ca : O calarie in zori, Fat-Frumos din tei, Floare albastra, Craiasa din povesti, Povestea codrului, Povestea teiului, Lacul, Dorinta, Lasa-ti lumea..., Calin(file din poveste), O,ramai, Si daca..., Sara pe deal etc. In aceste poezii, natura este pentru Eminescu o martora nedespartita si o partasa ocrotitoare a iubirii in momentele ei de pace si de farmec. Iubirea si natura se intretes intim, pana ajung sa se determine una pe alta si sa se contopeasca, ca si in inima poetului.

Eminescu vede in iubire, ca si in natura, cadrul cel mai firec in care-si poate afirma patosul vietii si aspiratiile peronalitatii sale – si nu numai in aceasta perioada. Intunecarea lui – cand apare – decurge din reflectia asupra caracterului absurd al unei lumi meschine, nepasatoare fata de soarta geniului, sau este nutrita de amaraciunea si dezamagirile pe care i le rezerva josnicia prezentului sau iubita, uneori rece, superficiala, neantelegatoare. Compozitia sufleteasca a poetului este determinata de insusirea lui de om al pamantului nostru, al naturii autohtone, in mijlocul careia el nu se simte niciodata strain si nici singur, ci, dimpotriva, inteles si ocrotit de elementele naturii in simtire-ai duioasa si calma si in nevoia lui de mangaierile multiple ale iubirii si de implinirile ei generatoare de viata, de forta creatoare, de incredere si lumina.

Balada lirica Fat-Frumos din tei este specifica, de pilda, pentru sonoritatile dulci si nostalgice ale cornului, al carui ”glas” rasuna pentru poet ”fermecat si duios ”, pentru susurul izvorului, care creaza o atmosfera de basm, si pentru acele largi proiectii argintii de lumina lunara. Iar varianta acesteia, Povestea teiului, izvorata din acelasi fond moral popular, oglindeste dragostea de viata a Blancai, sortita de tatal ei calugariei, a carei intalnire cu Fat-Frumos, care pribegea prin codru si care ii umple inima de-un ” farmec dureros”, o face sa-si afle implinirea visurilor ei tineresti in focul iubirii depline.

Acest ” farmec dureros” des intalnit in poezia lui Eminescu, asociind expresia voluptatii si durerii, este o categorie sentimental-romantica, care adanceste si interpreteaza, intr-un fel ce apartine poetului, dorul din poezia populara. Eminescu concretizeaza in expresia sa conexiunea fericirii si a suferintei in iubire numai pentru ca el insusi traia aceasta ca pe o puternica realitate, iar nu pentru ca o intalnise, de pilda, si in povestea dragostei lui Hyperion cu Diotima, din romanul liric al lui Holderlin, sau in alte creatii romantic. Eminescu traia, in toata adncimea lui, acest ”farmec dureros” al iubirii adevarate – pentru el izvor de energie, de expansiune launtrica, de elevatie.

Armonia dintre cultura, iubire si natura este la Eminescu temeiul care asigura poeziei sale forta de seductie si caracterul ei de realizare definitiva. Blanda sonorizare a cornului si susurul izvorului ofera poetului in Povestea teiului prilejul sa puna in fata nelinistii omului pacea si farmecul naturii :

”Blandu-i sunet se imparte/ Peste vai imprastiet/Mai incet, tot mai incet, / Mai departe...mai departe...”

In egala masura, Eminescu este si un stralucit pictor al lminii si umbrelor, nu numai cantaretul unei naturi plina de murmur si soapte. Iata luciul fin si stralucitor al apei lacului din intunericul padurii, in Craiasa din povesti, care apare in acelasi numar al ”Convorbirilor”, din 1 septembrie 1876, dimpreuna cu Lacul si Dorinta, si care apartine ciclului de poezii veroniene, ce vor atinge o culme in Calin, aflat intr-un acord sugestiv cu starile sufletesti ale poetului, care, infatisandu-si iubita in chipul unei divinitati silvestre ce se contempla in oglinda lacului, doreste el insusi reintegrarea intr-un asemenea climat de libertate deplina si vraja :

”Langa lac, pe care norii/Au urzit o umbra fina,/Rupta de miscari de valuri

Ca de bulgari de lumina...”

Tot astfel in idila romantica Lacul, care reprezinta, in felul de lucru al lui Eminescu,”un val din aria de valuri a lui Calin”,- cum spune Pepessicius,- nuferii galbeni, glasul de ape si fosnetul de trestii vor asista pe indragostitii care asteapta sa-si dea intalnire aici, ademeniti de minunile padurii fermec

”Lacul codrilor albastru/Nuferi galbeni il incarca ;/Tresarind in cercuri albe/ El cutremura o barca./Si eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult si parc-astept/Ea din trestii sa rasara/Si sa-mi cada lin pe piept ;/ Sa sarim in luntrea mica,/Inganati de glas de ape,/Si sa scap din mana carma,/ Si lopetile sa-mi scape ;/ Sa plutim cuprinsi de farmec/ Sub lumina blandei lune-/Vantu-n trestii lin fosneasca,/ Unduioasa apa sune ! ”

Caracateristica pentru armonia desavarsita a versului eminescian, Lacul nu este o creatie dintre cele de mari si tulburatoare adancimi, dar este una dintre acelea in care limbajul poetic se dovedeste a fi un element de esenta in structura poeziei. Iubirea se impleteste aici, in mod desavarsit, cu sentimentul unei naturi pline de lumina si miscare, dorinta cu regretul, amintirea cu nostalgia, posibilul cu nesiguranta, (caci” ea nu vine... Singuratic, / In zadar suspin si sufar”...) si, laolalta, acestea ne introduc intr-un lirism de esenta superioara, oferindu-ne un original si puternic sentiment al existentei.

Natura multicolora, unde totul palpita in tonalitati variate si mangaietoare si in ale carei bogate nuante poetul isi invaluie iubirea, isi afla o sinteza si o armonie desavarsita, ce imbie la linistea binemeritata dupa aprigele framantari si amaraciuni ale zilei, si intr-o simpla poezioara ca Somnoroase pasarele... – un fel de lied eminescian, caruia i-a fost dat sa suporte una dintre cele mai diverse si mai ciudate ascendente :

”Peste-a noptii feerie/ Se ridica mandra luna,/otu-i vis si armonie-/Noapte buna !” 

In La mijloc de codru..., un alt mic poem simfonic de neantrecuta gratie, iubirea devine ea insasi un element al naturii. ”Patrunsa ” de soare, de luna, de stele, de pasari calatoare, natura este patrunsa, deopotriva, si de chipul drag al iubitei...

Tot astfel poemul Calin(file din poveste) circumscrie, sub forma transfigurarii unei povesti populare, cantarea plina de pasiune a iubirii in tot ce are ea mai omenesc, mai cald, mai fermecator, totul petrecandu-se in acelasi cadru minunat al peisajului eminescian, caracteristic acestei perioade a poeziei lui de iubire. ”Padurea de argint”, cu umbrele ei tainice, cu ”mandra” ei glasuire, cu lumina lunii, care ”tamaiaza” vazduhul, si cu florile albastre, care ”tremur ude”, ca si nunta micilor gaze, care misuna voioase prin ierburi, sont tot atatea elemente de vraja din natura inconjuratoate, pe care se sprijina poetul in elogiul iubirii depline, a carei forta irezistibila izvoraste ea insasi din straturile cele mai profunde ale naturii.

Natura, prietena omului, ia parte la sarbatorile intime ale acestuia. De pilda, ea insoteste dragostea poetului in Povestea codrului, unde copacii discuta cu cerbii, cu ciutele si caii mari despre iubirea ce se desfasoara in preajma lor, intelegand tainele inimii celor doi indragostiti, care ”viseaza visul codrilor de fagi!”...

Alteori, dulce si impetuoasa, iubirea lui Eminescu este atat de adanc ancorata in inima naturii, ca in O,ramai, unde padurea copilariei, care il intelege pe poet, il imbie din nou cu patetism, marturisind-i dragostea si oferindu-i iarasi linistea si supremele ei delicii : ”O, ramai, ramai la mine,/Te iubesc atat de mult !/Ale tale doruri toate/Numai eu stiu sa le-ascult.”

Pentru ganditorul romantic Eminescu, natura este marea matca a originilor si puterilor in care se naste omul si in care ar trebui sa ramana vesnic, pentru a-si pastra, neatinse de trecerea timpului, tineretea si fericirea. Caci natura nu este supusa curgerii timpului obisnuit, cum este supusa in viata omului (ca in Revedere) si nici destinului, pe care poetul il numeste, in termenii rostirii filozofice a traditiei romanesti, noroc ori soarta. Dar numai in varsta de aur a copilariei omul se bucura de privilegiul trairii in taramurile magice ale naturii, ale codrului. De aceea, omul si codrul se subsumeaza aici unor mituri fundamentale ale varstei de aur a copilariei. Pierderea inocentei celei dintai pe incalcitele drumuri ale vietii sau iesirea din natura a eroului liric inseamna, de fapt, pierderea pentru totdeauna a oricarei posibilitati de acces in zona luminoasa a fericirii si libertatii absolute. Coplesit de regretul copilariei si fericirii pierdute, poetul arunca timpului neiertator, in cele din urma, dramaticul strigat :

”Unde esti copilarie,/Cu padurea ta cu tot ?”

Motivul comuniunii dintre om si natura, al interesului naturii pentru soarta si iubirea poetului, este o absortie de esenta a lui Eminescu, in oricare din perioadele creatiei lui, din izvorul pururea viu si racoritor al poeziei populare.

Nici atatea dintre postumele poetului nu raman straine de o atare iubire blanda, oraculara, pe care o asista natura cu vraja, cu minunile ei. De pilda, Frumoasa-i..., Cand..., Gandind la tine, Cand crivatul cu iarna, Copila inger, Fiind baiet paduri cutreieram, De-as muri ori de-ai muri, Ea-si urma cararea-n codru etc. Sunt numai cateva dintre postumele care aduc la lumina aceeasi nepotolita sete de iubire a poetului aceeasi explozie de fericire, sub semnul ocrotirii elementelor naturii inconjuratoare. Lacul cel ”verde si lin”, norii ”cei albi de argint”, cerul ”pierdut in apus”, ”geamatul dulce de vant”, verdele covor de pe jos, zefirii ”cu aripi de flori”, fluturii albastri, mirosul de flori sau cararea din codru sunt doar unele imagini din aceste poezii care izvorasc din imensele rezerve de iubire, de incredere si de speranta ale poetului.

Daca si in aceasta perioada a activitatii creatoare a lui Eminescu mai strabat unele elemente triste in poezia de iubire, in schimb, dupa 1877, in perioada de la ”Timpul”, rareori mai razbate in opera poetului ecoul increderii luminoase in iubire din anii sai tineri. Tot mai obosit si mai dezamagit, sub loviturile unei vieti tumultoase intr-o societate neantelegatoare si ostila, Eminescu da glas unor armonii poetice de mari adancimi, dar din ce in ce mai triste, mai apasatoare, in care drama iubirii neantelese – care reprezinta, in fond, insasi drama creatorului, drama creatiei sale – ocupa un loc tot mai insemnat.

De remarcat insa ca nici in aceasta faza a vietii si activitatii creatoare a poetului setea de dragoste, aspiratia lui catre o iubire desavarsita, puternica, ideala, nu-l parasesc o clipa. Nici in antume sau in vreuna din variantele acestora, nici in postume, drama departarilor si despartirii, iubirea intunecata sau stinsa, nefericirea in iubire nu aduc in sufletul visatorului resemnarea. Poetul se lasa invaluit de regrete profunde, amintirea ceasurilor de fericire nu-l paraseste o clipa,natura ii pastreaza vesnic vii in inima aceste ceasuri trecute, dar el continua sa preamareasca iubirea si sa slaveasca chipul iubitei, - ”Ci tu ramai in floare ca luna lui April” (Despartire), - fara de care viata i-ar fi atat de trista, de pustie si sterila. Amaraciunea si singuratatea care-l sugruma pe poet in perioada de inceput a activitatii la ”Timpul”, din Bucuresti, ii vor fi determinat, de pilda, si publicarea, in 1878, a celor trei poezii, Povestea codrului, Povestea teiului si Singuratate. Dar aceste poezii raman atat de expresive pentru valoarea spirituala fara de pret pe care Eminescu o acorda sentimentului de intensa bucurie a iubirii impartasite, intr-un cadru corespunzator de natura! Purtand pe fruntea lui cununa de soare, luna si luceferi, codrul ii apare poetului ca un ”imparat slavit” de curtenii sai din neamul cerbilor si al altor vietati silvestre, care, impreuna cu ”atata murmur de izvor” si cu ”atata senin de stele” , constituie un fel de eden pamantesc, singurul in care poetul mai poate ramane in voia visului, netulburat de nici o furtuna. Asadar, poetul se reantoarce acum in trecut, la stare a de inocenta primara a copilariei, incercand o consolare, pentru iubirea ce-l mistuie, pe cararile dumbravilor de aur si sub freamatul de frunze din padurile de pe dealurile Ipotestilor, intrate prin poezia sa pe o traiectorie infinita.

Dar, daca in poezia iubirii intelese natura este mai totdeauna ampla, plenara, plina de viata si de farmec, in poezia iubirii nestatornice sau neantelese, natura – desi ramane mereu eterna si magnifica – nu mai are aceeasi bogatie si risipa de lumini, de culori si miresme. Intr-o asemenea situatie, luminozitatea si culorile palesc, frunzele cad de ploaie si de vant, norii se duc, stolurile de pasari pleaca, florile se vestejesc si se imprastie, iar metafora toamnei al ceturilor si intunericului crescand, devine frecventa.

Astfel, Departe sunt de tine..., De cate ori, iubito..., cu simbolurile lor patetice, sunt intre primele marturii ale intunecarii poetului in poezia iubirii si naturii. Nu mai avem de-a face acum cu binecunoscutul peisaj edenic eminescian. Luna devine ”galbena – o pata” -, ea si-a pierdut stralucirea obisnuita si augusta, ”bolta alburie” alunga orice vioiciune a culorii, iar oceanul ”de gheata” creeaza imaginea unei vastitati reci si pustii.

Durerea parasirii, a pierderii iubitei, si insingurarea in iubire, atat de dramatic resimtite de poet, cu toate profundele ei implicatii in procesul de creatie, isi asociaza din natura ritmul frunzelor care cad randuri-randuri, coborarea treptata a umbrelor, miscarea inceata a undelor, toamna care intarzie ”pe-un istovit si trist izvor”, plopii ce ”se cutremur”, bruma asezata ”peste vii”, vantul care ”zvarle-n geamuri grele picuri” si alte asemenea privelisti sau momente din natura, menite sa-i adoarma constiinta de sine si sa-i mai aline suferintele. Stau ca o stralucita marturie, in acest sens, poeziile Freamat de codru, Trecut-au anii, Pe aceasi ulicioara, Si daca..., Afara-i toamna..., Cand amintirile, Te duci, De ce nu-mi vii ? si mai ales Atat de frageda...

Atat de frageda... (1879) – poezie de indelunga gestatie, a carei varsta merge pana la perioada Iasilor, apartinand aceluiasi moment biografic de mare intensitate a iubirii, osciland, ca si Pierduta pentru mine..., intre veneratie si blestem – exprima un moment de exaltare a sentimentului iubirii, dar si presimtirea sfarsitului ei, in imagini corespunzatoare starilor sufletesti ale poetului, inca de infinita candoare. In acelasi timp, Atat de frageda... este una dintre cele mai tulburatoare creatii lirice eminesciene, ce se asimileaza pana intr-atata sufletului si sensibilitatii noastre afective, incat nu-i poti rosti titlul fara ca, deodata, ca prin farmec, sa nu-i reproduci, in aceeasi clipa, cel putin inceputul : ”Atat de frageda, te-asemeni/ Cu floarea alba de cires,/Si ca un inger dintre oameni /In calea vietii mele iesi”...

Aparitia iubitei, atat de suava si gingasa, are ceva fantastic, tulburator, extatic. Iubita, de o distinctie neverosimila, se desprinde parca dintr-o procesiune solemna, ca o dulce vraja, si pluteste ”ca visul de usor” in calea poetului.

In ambianta aceasta uimitoare de vis, fragezimea florii albe de cires, matasea care ”suna sub picior”, marmura, chipul angelic al iubitei cu ochii ”plini de lacrimi si noroc” fuzioneaza laolalta, se contopesc si se topesc aici intr-o realitate nebanuita si ideala, in fata carora poetul se simte exaltat, coplesindu-ne pe noi insine. Farmecul nespus al iubitei ii intuneca ochii poetului pe veci, ca noaptea, ii cufunda spiritual intr-o stare de euforie, de plutire ametitoare sau de blanda pierdere a constiintei de sine... Pasind inainte, in trecerea ei nu mai putin gratioasa si solemna, iubita lasa in urma ei un regret adanc, cutremurator :

”Te duci, s-am inteles prea bine/ Sa nu ma tin de pasul tau,/Pierduta vecinic pentru mine,/Mireasa sufletului meu !/ Ca te-am zarit e a mea vina /Si vecinic n-o sa mi-o mai iert,/ Spasi-voi visul de lumina/Tinzandu-mi dreapta in desert.”

Poetul nu se resemneaza insa la gandul ca va pastra mai deprte imaginea ideala a iubitei – caci vraja sub semnul careia se afla poetul, si din ale carei obsessive lanturi incearca zadarnic sa se descatuseze, este puternica – si, sugerand parca un fel de eterna rotire a atitudinii, el inca o mai intreaba cu disperare :

”Unde te duci? Cand o sa vii?”

iar intrebarea rasuna dramatic, tulburator, in nesfarsit...

Sentimentul insingurarii poetului, al indepartarii de iubire, evolueaza totusi treptat catre o poezie a renuntarii, catre o poezie de tragica evocare a dragostei stinse, ca in Din valurile vremii, unde zadarnicia nadejdii se face din plin simtita in gestul tragic al eroului liric, care intinde bratele dupa umbra iubitei, ca si in Atat de frageda…, dar n-o mai poate cuprinde.

Tot astfel, in elegia Pe langa plopii fara sot…, - care incepe ca o romanta, dar care se incheie cu acelasi inalt accent de divinizare a iubitei (”un chip de-a pururi adorat”), - regretul poetului pentru iubirea pierduta este puternic. Natura este aici, in chip voit, simpla, despodobita, abia sugerata de o straduta cu plopi fara sot si o casa cu geam luminat, prin fata careia trece poetul, facand reprosuri amare iubitei care nu l-a inteles. Ea n-a inteles nici ”farmecul sfant” al iubirii si nici nu l-a urmat afectiv pe poet intru indeplinirea unei superioare si rodnice existente :

”Ai fi trait in veci de veci/ Si randuri de vieti,/Cu ale tale brate reci / Inmarmureai maret-/................................/Tu trebuia sa te cuprinzi /De acel farmec sfant,/ Si noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pamant.”

Nu este strain de o asemenea atitudine in poezia de iubire nici poemul postum Pierduta pentru mine, zambind prin lume treci, care pulseaza de adoratie si abjurare fata de iubita neanduratoare, nici Povestea magului calator in stele si, desigur, nici altele dintre cele ce contopesc sentimentul indurerarii, pricinuit de o iubire stinsa sau neanteleasa, cu armonia naturii care cauta sa-l consoleze. Si nici elegia O,mama..., - sortita sa desavarseasca cu lirismul ei ceea ce Eminescu marturisise deja in amplul poem anterior, ramas in manuscris, Pierduta pentru mine, zambind prin lume treci, - nu este straina de o asemenea atitudine. Zdrobit de durere si de imaginea mormantului mamei, inchis de curand sub salcamii din spatele bisericutei din Ipotesti, poetul asociaza aici, intr-un strigat deznadajduit, cele doua chipuri mult scumpe inimii lui – al mamei, trecuta acum dincolo de hotarul indurarilor, si al iubitei lui, datatoare, deopotriva, de vraja si otrava.

Dezolarea poetului ramane insa mai departe contemplativa. El nu-si pierde credinta in rostul iubirii si nici aspiratia catre o iubire totala, accesibila doar marilor lirici si marilor indragostiti – chiar daca in Nu ma intelegi, in Scrisoarea IV si Scrisoarea V (Dalila) Eminescu infatiseaza tragicul neamplinirii, folosind, ca o consolare teoretica superioara, unele postulate ale filozofiei lui Schopenhauer in ceea ce priveste natura dragostei. Vrednic de retinut este si faptul ca, in Nu ma intelegi, - una dintre cele mai patetice si mai semnificative creatii din erotica lui Eminescu, - mai apoi in Scrisoarea IV, poetul consemneaza o drama mult mai zguduitoare si mult mai esentiala pentru creator, si anume : constiinta ca fara iubire si fara intelegerea iubitei viata si creatia lui incremenesc, devin imposibile, fiind lipsite, prin aceasta, de adevaratul lor izvor de forta afectiva si spirituala. In afara iubirii intelese, neanteles de iubita lui, fiinta creatorului nu mai poate vibra profund, iar arta lui devine sterila, isi pierde caldura, limpezimea, implinirea. De aici, strigatul sfasietor al poetului, violenta lui eruptie fata de femeia iubita din Nu ma intelegi :

”In ochii mei acuma nimic nu are pret/…………/Caci pentru care alta minune decat tine/ Mi-as risipi o viata de cugetari senine/Pe basme si nimicuri, cuvinte cumpanind

Cu pieritorul sunet al lor sa te cuprind.../ Azi cand a mea iubire e-atata de curata

Ca farmecul de care tu esti impresurata [...}/ Cand dorul meu e-atata de-adanc si-atat de sfant/Cum nu mai e nimica in cer si pe pamant.../ Cand esti enigma insasi a vietii mele-ntregi [...]/Azi vad din a ta viata ca nu ma intelegi !”

Regreul iubirii duse, reprosurile pe care poetul le face iubitei, care nu l-a inteles si nu l-a urmat, nu sunt insa la Eminescu niciodata insotite de negarea iubirii. Durerea parasirii si a singuratatii in iubire, atat de intensa si de dramatic resimtita de poet, cu toate nebanuitele ei implicatii creatoare, il intuneca, il deprima, dar poetul inca iubeste cu patima si inca isi proslaveste iubita – drama lui ramanand cu atat mai sfasietoare !

Scrisoarea IV, realizand o sinteza superioara a celor doua aspecte ale eroticii lui Eminescu, aduce, de asemenea, in finalul ei ecoul acestei tragedii morale a poetului, cu nebanuite implicatii sociale si de cultura. Punand problema legaturii indisolubile, si de asta data, dintre iubire si creatie, Eminescu pune in lumina drama cumplita a creatorului neanteles de iubita lui, aratand ca aceasta lipsa de intelegere i-a curmat nu numai dragostea de viata, dar si zborul spre indeplinirea maretelor sale inaripari creatoare :

”Da... visam odinioara pe acea ce m-ar iubi,/ Cand as sta pierdut pe ganduri, peste umar mi-ar privi,/As simti-o ca-i aproape si ar sti ca o inteleg.../Din sarmana noastra viata, am dura roman intreg…”/N-o mai caut… Ce sa caut? E acelasi cantec vechi,

Setea linistei eterne care-mi suna in urechi.../ P-ici, pe colo mai strabate cate-o raza mai curata/Dintr-un Carmen Seculare ce-l visai si eu odata.../Si din gandu-mi trece vantul, capul arde pustiit,/Aspru, rece suna cantul cel etern neispravit”...

Durerosul geamat al iubirii neantelese, torturate, din Oda (in metru antic), - poate cea mai tulburatoare dintre nestematele poeziei de iubire a lui Eminescu, - unde tiparul horatian in care a fost turnat se dovedeste a fi atat de perfect, rasuna tragic ca o nevoie de eliberare de setea unei impliniri imperative si indelung visate. Izolarea geniului in lumea ideilor si a gandurilor sale, ca intr-o ”nepasare trista”, pare a fi ultima solutie :

”Piara-mi ochii tulburatori din cale, / Vino iar in san, nepasare trista;

Ca sa pot muri linistit, pe mine /Mie reda-ma !”

Luceafarul – minunea cea fara de asemanare intre minunile eroticii eminesciene – ni-l arata, inca o data... ca niciodata, pe poet, inaripat si mistuit, in acelasi timp, de arzatoarea sa iubire pentru o ”prea frumoasa fata”, careia e gata sa-i jertfeasca chiar nemurirea, dar care il obliga, in cele din urma, la coplesitoarea drama a renuntarii si izolarii... Aflandu-se inca sub semnul neistovitei sale aspiratii, poetul este gata sa accepte, acum, nevoit, sfarsitul supremei iluzii, preferand stingerea eului sau individual, indurerat si nefericit, si reintegrarea in unitatea cosmica a naturii, in pacea ei nemarginita si eterna!...
„