Outline of research on social inclusion in moldova

3. Identitatea etnică şi construcţia naţională
Pentru Republica Moldova, în virtutea unor circumstanţe istorice specifice, chestiunea identităţii etnice este una foarte controversată. Din momentul declanşării luptei pentru eliberarea naţională şi obţinere a independenţei statului moldovenesc , a apărut dilema identităţii etnice moldovean-român, fapt ce a divizat atât clasa politică, cât şi societatea în ansamblu.

Şi în prezent, problema nu este rezolvată, provocând diverse polemici şi tensiuni, iar în ultiimii ani de guvernare comunistă, chiar şi discriminări pe criterii de apartenenţă naţională. În urma conflictului de la Radioteleviziunea publică din 2004, de exemplu, mulţi ziarişti au fost disponibilizaţi doar pentru faptul că insistau ca în emisiunile de la radio şi TV limba oficialăt să fie denumită limbă română.

Adepţii românităţii consideră Republica Moldova drept cel de-al doilea stat românesc, insistând asupra identităţii româneşti a populaţiei majoritare care a dat nume statului.La baza acestui concept se află ideea unităţii etnice a moldovenilor şi muntenilor care au format statul România.

Partizanii moldovenizmului consideră că moldovenii s-au constituit într-o entitate distinctă, apropiată, dar diferită de cea a românilor. În ultimele două decenii de la proclamarea independenţei clivajul identitar a fost unul dintre principalele criterii de poziţionare a forţelor politice din Republica Moldova.

Tabel 1. Identitate etnică. moldovenism versus românism

Poziţiile partidelor evaluate de către funcţionarii publici, 2006

PCRM PDM AMN PSL PPCD

1,6 5,3 7,4 9,2 10

-----------------------------------------------------------------------------------------------

După 2006, pe scena politică s-au impus alte două partide( PL şi PLDM) care în 2009 ai intrat la guvernare şi care înclină să identifice moldovenii drept etnici români. De unde şi şi impresia că acest punct de vedere căştigă teren în ultimul timp. În cazul în care poziţia formaţiunilor aflate astăti la guvernare va fi acceptată de majoritatea populaţiei, s-ar crea condiţii pentru definitivarea în sfărşit a unui proiect politic bazat pe argumente istorice, pe tradiţie şi pe patrimoniul cultural naţional.

În timp ce se duc adevărate lupte de culise pentru denumirea limbii, o parte a populaţiei de fapt nu o cunoaşte. Asta le creează mai multor indivizi şi chiar unor întregi segmente sociale impresia că sunt marginalizaţi sau chiar discriminaţi. Un exemplu de ultimă oră este chestiunea limbii în cinematografe. La ora actuală, toate filmele străine, mai cu seamă cele americane, se dublează exclusiv în limba rusă. Acest fapt trezeşte nemulţumirea etnicilor moldoveni/români. La finele lui 2009 şi începutul lui 2010 a început în mass-media şi înverşunare dezbateri publice pe această temă. Şi nici nu-i de mirare. Potrivit unor sodaje, realizate recent de sociologi ruşi, 55% din tinerii moldoveni/români nu posedă limba rusă. Pe de altă parte, reprezentanţii minorităţilor naţionale (ruşii, ucrainenii, bulgarii), în marea lor parte, nu cunosc limba română oficială. În aceste condiţii, traducerea filmelor doar în limba oficială, i-ar pune pe aceştia în situaţia de excluşi.

Aici trebuie să ne concentrăm eforturile. E nevoie de o politică multiculturală. De măsuri care ar integra, nu ar dezbina toate grupurile etnice. De programe naţionale care ar ridica prestigiul limbii oficiale şi totodată ar impune respect faţă de cultura şi limbile minorităţilor. Astfel s-ar motiva şi grupurile etno-culturale de a învăţa limba majorităţii, de a se integra în societate şi de-a participa la constituirea unei naţiuni politice moderne. Un multiculturalism autentic nu poate fi obţinut decât în cazul când cel puţin jumătate din minoritari vor cunoaşte limba moldovenească/română. În plus, este nevoie să încurajăm grupurile etno-culturale să deprindă propria limbă – maternă.

Faptul ca în Republica Moldova s-a speculat timp de două decenii capitalul identitar pentru a se obţine dividende politice, scoate in evidenţă o criza de idei a actualei clase politice ce nu a fost încă depăşită, sau ceea ce Adam Michnik numea ,,osificare intelectuală”, dovada acestui fapt fiind lansarea unor programe politice puţin diferenţiate intre ele sau credibile si încercarea de a compensa acest handicap prin asocieri cu fantasme ale trecutului inter sau postbelic.

Până una-alta, diferenţele de opinii în chestiunea naţională generează rătăciri identitare şi împedică realizarea proiectului politic numit Republica Moldova. În consecinţă, societatea este extrem de divizată, fapt de care a încercat să profite fosta guvernare pentru a-şi impune poziţia prin exluderea politică a oponenţilor sau a persoanelor indezirabile.

4.Conflicte şi antogonisme etnice. Deşi se confruntă, aşa cum arătat, cu o problemă identitară, fapt ce tergiversează constituirea naţiuii politice moldoveneşti, împiedică integrarea unor minorităţi naţionale în societatea moldovenească, conflicte şi antoganisme etnice perculoase în ultimii 20 de pe teritoriul Republicii Moldova nu s-au înregistrat. Este adevărat că în ultimii ani, din cauza retoricii românofobe, practicată de fostul preşedinte Voronin, au avut loc ciocniri minore în Chişinău, dar şi în alte localităţi între tineri. Unor persoane, după cum a relatat mas-media, li s-a imputat în plină stradă faptul că se identifică drept români. Totuşi, aceste incidente au fost insignifiante şi nu a tulburat apele politice.Totodată, comuniştii, în urma înfrângerii în alegeri, au căutat să inducă o atmosferă de frică, speriind minorităţile naţionale că vor fi hărţuite de noua guvernare democratică. Totuşi, corectitutudinea şi chibzuinţa de care dă dovadă noul guvern de la Chişinău a potolit spiruitele.

iSingurul conflict sângeres care s-a produs în Moldova s-a încheiat acum 18 ani şi a avut loc la Nistru. În urma acestuia s-a constitituit autoproclamata republică nistreană al cărui teritoriu oficialităţile de la Chişinău nu-l controlează. Totuşi, acest conflic, îngheţat astăzi, nu a fost unul interetnic, după cu insinuează unii. La mijloc a fost o problemă politică, generată de dispariţia URSS, dar şi de încercările Moscovai dea-şi menşine influenţa în stânga Nistrului. Deloc, întâmplător, trupele ruseşti, în ciuda deciziilor adoptate de summitul de la Istanbul din 1999, se mai află staţionate şi în prezent în regiunea rebelă.

iÎn acelaşi timp, conflictul a generat o masivă migraţie a populaţiei de pe malul stâng pe malul drept al Nistrului. Tranistrenii care s-au văzut siliţi siliţi să-ţi părăsească casele înurma războilui şi să stabilească pe teritoriul controlat de autorităţile Republicii Moldova sunt de fapt refugiaţi politici. Numărul lor, potrivit estimărilor oficiale, e de 12.500 de persoane. Toţi aceştia, dincolo de probleme economice cu care se confruntă, sunt privaţi de dreptul de a alege administraţiile locale din oraşele sau comunele lor natale.

Concomitent, zeci de mii de transnistreni care au paşaport moldovenesc nu au posibilitatea să participe la procesul electoral din ţara lor. Partidele moldoveneşti nu pot funcţiona în autoproclamata republică nistreană. Ca să nu mai spunem că nici sectoare de vot nu pot fi formate în Transnistria în ziua când în Republica Moldova au loc alegeri. Practic, toate aceste persoane sunt excluse de la viaţa politică.