Prima zi de lagăr
„…Voi care intraţi aici lăsaţi orice speranţă afară.”
Dante
Era seară când au fost aliniaţi în curtea largă a penitenciarului, unde au fost întâmpinaţi de
o fanfară cu melodii săltăreţe şi de comandantul lagărului. Acesta, după ce se plimbă o vreme
dintr-o parte în alta a câmpului de instrucţie prin faţa proaspeţilor sosiţi, parcă aşteptând ca
tăcerea să se facă desăvârşită, le ordonă cu o voce piţigăiată:
− Trădătorii de Patrie, la stânga!
− Hoţii bunurilor ţării, la dreapta!
Cum nu era lotru – părinţii lui, Mircea şi Cristina Ulmu, care fuseseră unul medic şi celălalt
cadru didactic, mai întâi, la Cetatea Albă, apoi, în judeţul Orhei, îi vârâră în cap de mic că e o
crimă să atentezi la bunul altuia: „Cine fură o dată e fur totdeauna” –, trecu în coloana care lua
naştere în partea stângă…
Acesta era renumitul lagăr de muncă „Dalstroi” de la Zarianka, numit şi „Zarianka-1“, spre
a-l deosebi de altele asemănătoare din zonă, rezervat pentru deţinuţii politici, dar şi pentru cei
de drept comun, amestecaţi cu ei „în scopuri educative”.
Criminalii de drept comun erau „haita de lupi” aruncaţi în mijlocul lor. Ei urmau să-i distrugă
pe „fascişti”, „troţkişti”, „deviaţionişti”, „antistalinişti”, pe duşmanii poporului, pe adversarii
statului, cum li se spunea deţinuţilor politici.
Cele trei clădiri lungi, a câte trei etaje, înnegrite de fum, semănau de departe cu trei
cavouri uriaşe, înconjurate de garduri înalte din sârmă ghimpată, supravegheate în colțuri de
turnuri de lemn, în care stăteau de veghe santinele cu degetul pe trăgaci.
Lagărul avea o mie de paturi pentru cei peste o mie de deţinuţi, fiind completat în fiecare
săptămână, în funcţie de numărul celor decedaţi, cu locatari noi, care de multe ori dormeau în
picioare, aşteptând să moară cineva ca să aibă şi ei un pat, în care să-şi poată odihni oasele
după o zi istovitoare de muncă.
Cei proaspăt sosiţi au mers în coloană la baie.
Se dezbrăcară de ce aveau pe ei, fiecare punându-şi hainele într-o boccea, care urma să
se păstreze în magazie până în ziua când vor ieşi de aici.
Bocanci, pantaloni vătuiţi, pufoaică fără buzunare, căciulă cu clape înguste, ce se leagă
sub bărbie şi care astupă parţial urechile, dar care nu apără deloc ceafa de vânt – asta e
îmbrăcămintea de vară şi de iarnă a deţinutului.
I s-a mai repartizat fiecăruia câte un număr, ce urma să le ţină loc de nume cât vor fi la
Zarianka.
Apoi Mihai Ulmu a fost condus împreună cu alţi deţinuţi într-o baracă largă, plină cu paturi
suprapuse în patru caturi, lui revenindu-i un loc de sus.
Urma să se obişnuiască cu de toate: cu toaca ce le anunța deşteptarea, cu ciorba din
câteva fire de orez fiert într-o porţie de apă, cu ceaiul servit din cană de tablă şi o bucăţică de
pâine neagră, cât o cutie de chibrituri, cu apelul la care erau număraţi ca oile:
− M1-001
− M1-002
…
− M1-315 (acesta era numărul lui Mihai Ulmu) …, cu gimnastica obligatorie de dimineaţă
pe platoul de instrucţie “pentru fortificare fizică” şi, imediat după asta, cu discursurile şefului de
lagăr.
Kudreavţev (probabil acesta avea şi un nume mic, dar nimeni nu l-a mai aflat vreodată)
ieşea în fiecare dimineaţă să-i petreacă pe deţinuţi la muncă. Se plimba câteva minute prin faţa
celor aproape o mie de întemniţaţi aliniaţi în şiruri drepte – blacheurile lui răsunau pe piatră ca
nişte picături de apă care cad într-un lighean de tablă –, apoi începea să le ţină predica sa, de
regulă aceeaşi, rostită mereu cu alte cuvinte, despre importanţa lagărelor de muncă
corecţională ca stâlpi de nădejde ai statului, unde elementele criminale sunt izolate de
societate, iar oponenţii regimului sunt reeducaţi.
Şi în ziua când platoul de instrucţie se umplu cu noi deţinuţi, aduşi din proaspetele teritorii
achiziţionate de URSS, Kudreavţev, omul mic de statură, fu la înălţime.
Atunci când vorbea, Kudreavţev ţipa, dar el nu ţipa la nimeni, el ţipa aşa în general,
crezând că astfel se face mai auzit, dar, s-o recunoaştem, şi fiindcă-i făcea plăcere să ţipe:
− E toată lumea aici?! Mă priveşte toată lumea?! Sunteţi atenţi?!
Apoi, după ce se convingea că nimeni nu-l ascultă, continua, parcă implorând atenţie:
− Bă! Eu am avut o copilărie grea. Şi voi habar n-aveţi.
Dar îşi revenea imediat, zbierând şi mai abitir:
− Bine aţi venit la Zarianka, criminalilor, borfaşilor şi academicienilor! Spun pentru cei care
încă nu ştiu: locul nostru nu e atât unul de detenţie, cât unul de reeducare. Țara vă vrea
cetăţeni recuperaţi. Clasa muncitoare crede că burghezii, intelectualii şi tot soiul de infractori
vor dispărea ca clase şi fără să fie jugăniţi, aşa cum a propus marele Lenin, cel mai omenos
dintre oameni. Şi v-a acordat o şansă. De ce să n-o folosiţi, mă derbedeilor?! Altă soluţie nu
există, decât să cooperaţi cu noi, cei care vă educăm. Urmează să edificăm împreună o
societate, care va fi deopotrivă a ziditorilor şi a zidiţilor. Zidiţi veţi fi voi, blegilor!
Apoi, după o pauză, tonul îi devenea mai patern:
− Puşcăriile noastre sunt cele mai umane din lume, chiar dacă nu toate celulele au geamuri
şi chiar dacă încă nu toate au apă caldă şi duş, pentru că ele reeducă. Acestea sunt adevărate
şcoli ale viitorului, dar, să vă intre în cap: aici, cine rămâne repetent e lichidat. Deci, mâna pe
târnăcop, lopată şi hârleţ! Ele vor fi de azi încolo baghetele, pensulele şi condeiele voastre,
trântori şi exploatatori ai clasei muncitoare. Fiecare cu meseria lui – voi cu mâna pe roabe şi
răngi, noi – cu mâna pe trăgaci!
Kudreavţev o încheia de fiecare dată cu surplus de entuziasm:
−Trăiască munca ce n-are sfârşit! Jos trândăveala! Capul sus, privirea dârză şi pieptul
înainte! Atenţie! La obiectivul de muncă, în pas cadenţat, cu cântec, înainte maarş! Uun-dooi!
Uun-doi!
Dar nimănui nu-i era a cânta. La somaţiile gardienilor care îndreptau ţevile armelor spre ei,
fiecare ostatic prindea să mârâie sub nas o melodie, dar cu totul alta decât cea pe care o
bălmăjea ortacul de alături, astfel că uriaşul cor nu reuşea să emită în aerul dimineţii decât un
schelălăit ciudat alcătuit dintr-o mie de melodii diferite, scos dintr-o mie de piepturi cărora
numai a cântec nu le ardea.
− Degeaba mai cheltuieşte statul mâncarea cu voi, dacă v-a călcat ursul pe ureche,
concluziona Kudreavţev, după ce-i conducea cu privirea ieşind pe porţile penitenciarului, însoţiţi
de câinii-lupi şi soldaţii de pază, el retrăgându-se în iatacurile lui ca să-şi împlinească somnul
întrerupt de datoria şi misiunea sa de educator al unor indivizi pe care-i credea pierduţi definitiv
pentru societate.
Gardienii erau oameni şi ei, unii – nişte copilandri cu mustaţa abia mijită, care mai degrabă
îşi mimau severitatea, cu deosebirea că destinul lor era supus „ordinelor”, ce aveau ceva mistic
în ele: acestea veneau de undeva „de sus” (asta fiind expresia, ca şi cum s-ar putea să vină
chiar de la Cel de Sus), pe care ei de cele mai multe ori nu le înţelegeau şi nu le comentau, ci
le aplicau: „Ordinele nu se discută, ci se execută”.
Comenzile devenite automatisme erau preluate din cinci în cinci minute ba de un gardian,
ba de altul:
− Cine face un pas spre stânga sau spre dreapta în afara coloanei, e împuşcat pe loc fără
somaţie!
− Cine face un pas spre stânga sau spre dreapta în afara coloanei, e împuşcat pe loc fără
somaţie!
Zona de muncă, situată la câţiva kilometri de lagăr, era un loc împrejmuit cu sârmă
ghimpată, în al cărui ţarc deţinuţii urmau să taie pini, să scoată rădăcini, să care pământ şi
pietre dintr-o parte în alta cu roabele. Deasupra porţilor de intrare era întinsă o pânză roşie pe
care se putea citi: „Prin muncă ne vom ispăşi greşelile!”
Lui Mihai Ulmu îi reveni o roabă. Urma cu ea să care pietrele mişcate din loc de lamele
unor buldozere.
Brigadierul Fomin, deţinut şi el, nu uită să-i avertizeze:
− Păziţi roabele. Roaba e mai scumpă ca omul. Se strică mai uşor, se repară mai greu. La
o mie de oameni avem doar o sută de roabe. Cine le deteriorează, ca să nu muncească nici el,
nici brigada, va fi sancţionat.
Mai târziu Ulmu avea să constate: un deţinut după ani munciţi în carieră, pe şantier sau la
drumuri, ajunge să-şi iubească roaba ca pe o soţie rea: ştie că nu poate trăi cu ea, dar nici fără
dânsa. Mai ales că celelalte munci fizice − căratul pietrelor cu targa, dusul greutăţilor în spate
ş.a. – sunt şi mai grele, iar aici rotiţa roabei te ajută nespus; dacă Sisif ar fi avut o roabă, ar fi
reuşit, cu siguranţă, să mute stânca sa în vârful muntelui indicat de zei.
După mai multe ore de împins roaba prin pietre şi grohotişuri, durerile din braţe şi din
muşchii picioarelor deveniră pentru intelectualul Ulmu insuportabile.
Un deţinut, se vedea cât colo că era un om de la ţară, îl sfătui:
− Nu scuipa în podul palmelor, pentru că o să le umpli cu bătături. Iar când acestea
sângerează, durerea se mută din muşchi în palme.
Mihai Ulmu îi mulţumi din priviri şi pentru prima dată de când se afla între aceste „animale
de muncă” simţi că nu este singur.
Noaptea târziu, după câteva apeluri, o strachină de fiertură rară şi o felie mucedă de pâine
servite la cină, după ce sună toaca de stingere şi el căzu ca secerat în patul său de scânduri,
avu impresia că pătrunse pe o uşă care dispăru pe dată în urma lui, lăsând în loc un perete
gros, ce crescu imediat de cum intră în cameră.
Atunci, Mihai Ulmu începu să-şi facă şi el, ca toată lumea care mai avea o speranţă la
îndemână, un plan al său de evadare.
|