Colonelul Kudreavţev
„Sluga pleacă să-ţi facă serviciul înainte de a înţelege despre ce serviciu e
vorba.”
René Descartes
Şeful lagărului, Kudreavţev, era un bărbat scund, roşcat, cu un chip rotund şi şters precum
cu o radieră, ale cărui trăsături nu ţi le puteai aminti din clipa din care nu-l mai vedeai, chiar
dacă înainte de asta te-ai fi uitat la el câţiva ani la rând. Această impresie o lăsa poate şi
pentru că, atunci când vorbea, nimeni nu se uita în direcţia lui. Pentru deţinuţi era mai interesant
să-şi privească vârful bocancilor, nasturii de la haine, mâinile crăpate şi pline de bătături,
orizontul, norii de sus, munţii din depărtare.
Omul-fără-chip era însă plin de mari ambiţii.
În „predicile” sale, cum erau denumite cuvântările ce petreceau deţinuţii la muncă în fiecare
dimineaţă, el le vorbea adeseori despre rolul benefic al sistemului penitenciar:
− Închisoarea, afirma dânsul visător, e o fereastră prin care privim spre viitor. Temniţa
influenţează omul sub aspect moral. E necesar, pentru o societate sănătoasă, ca fiecare
membru al ei să treacă măcar pentru o perioadă cât de scurtă prin aceste şcoli de călire fizică
şi morală a cetăţeanului. Am avea atunci, cu siguranţă, o societate ideală. Închisoarea e o
universitate a vieţii. Aici omul învaţă să trăiască în colectiv, prin colectiv, cu colectivul. Aici
poporul ar trebui să se recicleze, în mod obligatoriu. Umanizarea omului ar trebui să treacă mai
întâi prin dezumanizarea lui. Frigul, foamea, frica, mizeria, teroarea din penitenciare îl călesc şi
îl fac ca frigul, foamea, frica din societate să i se pară benefice. Iar un temnicer adevărat este
conştiinţa unei naţiuni. Purificatorul ei. Temniţa este cea care ne ajută să vă izbăvim de lene, de
indisciplină, de trufie şi de tot ce-l face pe om neom. Ea devine un teren ideal de stârpire a
răului. Iar binele poate să triumfe numai în luptă cu răul, nu?! La aceasta slujesc cele peste 50
000 de închisori din ţară. Fără de acestea omul ar pierde nu numai simţul măreţ al epocii, dar şi
pe cel al propriului eu.
− Dacă ai pune mintea ăstuia pe un cântar, zicea Mendelstam despre comandantul
închisorii, ar fi mai uşoară decât nimicul…
Kudreavţev avea de toate: cuvântări, putere, bogăţie, robi. Nu-i lipsea decât imaginaţia.
Cu toate acestea, colonelul era un om cu gusturi fine: îi încolona pe deţinuţi şi-i punea să
meargă în pas de front la cantină, la muncă, la plimbare. Înainte de munca istovitoare de 12 ore
din zonă, dimineaţa le fixase un sfert de oră de gimnastică. „Un deţinut trebuie să aibă corp
sănătos”, le zicea el muribunzilor. Crease cercuri de dans cu repetiţii după muncă, de la care nu
se putea eschiva nimeni. Visa să aibă şi un teatru de operă, ca „Severlag”-ul, unde fuseseră
închişi toţi soliştii de frunte de la Bolşoi Teatr.
Către zonele de muncă îi îndemna să meargă cântând cuplete mobilizatoare. Seara, când
brigada revenea, târându-se obosită, se supăra dacă nu auzea cântecul de departe. Pe noii
deţinuţi îi întâmpina cu fanfara.
Şi pe morţi îi conducea la groapa comună cu muzică de Ceaikovski, interpretată de o
orchestră simfonică încropită în lagăr.
Acest ritual se desfăşura o dată la câteva zile, pentru că în restul timpului muzicanţii
munceau împreună cu ceilalţi deţinuţi la tăiat pădure sau la cărat pietre.
„Păcat că morţii nu pot auzi cât de solemn îi petrecem pe ultimul lor drum. S-ar bucura şi
ei, sărmanii…”, rostea dânsul compătimitor.
Pentru că-şi servea cu credinţă patria, visa şi el la un ordin, la o medalie cât de mică. Dar
acestea iată că nu soseau.
− Poate peste secole închisoarea aceasta îmi va purta numele, visa dânsul de faţă cu
marea de deţinuţi şi-şi ştergea o lacrimă imaginară din colţul ochiului.
În fiecare duminică Kudreavţev îi aduna pe întemniţaţii săi în casa de cultură, ca să le ţină
lecţii de educaţie a omului nou.
− Puneţi-mi întrebări, îi îndemna el. Hai, academicienilor, laureaţilor, teologilor, întrebaţi-
mă ce nu ştiţi voi, ca să vă spun eu. Uite, tu, filozofule!, i se adresa el lui Mendelstam. Am auzit
că ai scris câteva cărţi. Şi-atunci, cum dracu’ de sunteţi atât de proşti?!
El îi ura pe intelectuali:
− Eu mă bâlbâi când vorbesc, dar voi vă bâlbâiţi pe hârtie. Lucru mult mai grav. Pentru că
bâlbâiala mea o ia vântul, iar a voastră rămâne. Eu scriu puţin, dar orice semnătură a mea
decide soarta a mii de oameni. Scrisul vostru ce decide?! Pe cine pune el la carceră, pe cine-l
scoate, cui dăruie viaţă sau cui dăruie moarte?
Câteodată devenea visător:
− Ehe-he! Să-l am eu aici pe profesorul meu de matematici dintr-a cincea, ce i-aş mai
arăta eu acum cu cât este egal a2 + b2.
Kudreavţev avea o plăcere deosebită să-i muştruluiască pe academicieni, scriitori, savanţi
cunoscuţi pe tot mapamondul:
− Mă, voi aveţi crima în voi. Voi v-aţi născut criminali.
Apoi se apuca să le explice ceea ce aceştia nu puteau sau nu voiau să înţeleagă nici în
ruptul capului:
− Vrem să schimbăm ţara din temelii. Cu tot cu temelii. Cei de-alde voi, care aţi spurcat-o
cu învăţătura, vor fi izolaţi, ca elemente primejdioase. Ceea ce nu poate fi controlat trebuie
interzis şi lichidat. Omul nu trebuie învăţat cum să gândească, el trebuie învăţat ce trebuie să
gândească. Iar la asta voi nu sunteţi buni. Scrisele voastre descurajează şi morţii. Dar noi avem
nevoie de lucrări mobilizatoare pentru cei vii. E păcat să stricăm gloanţele cu voi. Puşcăriile
reeducă, ele formează convingeri ferme. Nu e nevoie de multe, ci de una singură, dar marginile
ei să coincidă cu cele ale ţării. Mai întâi însă trebuie să curăţăm prezentul de trecut, religia – de
Dumnezeu, şi istoria – de regi şi împăraţi, ca să lăsăm în ea numai proletariatul. Doar aşa vom
putea îndrepta lumea. Cu târnăcopul, lopata şi hârleţul. Munca a prefăcut maimuţa în om. Acum
târnăcopul urmează să-l facă pe om Dumnezeu. Pentru astă lume nouă, în care trebuie să
despărţim vechiul de nou, sugestia cu apele care se separă de pământ cu ajutorul toiagului nu
prinde, aici ele, apele, trebuie lovite cu ciomagul. De ce moşneagul acela bâlbâit, Moise, a
botezat apele prin care a trecut Marea Roşie, nu de-aceea oare că era o mare de sânge?!
Poate şi el, ca şi noi, nu mai avea timp să despartă cu bisturiul binele şi răul, care erau
îngemănaţi, trăind împreună ca siamezii, ci a jnăpăit delaolaltă, sperând că binele nu poate să
moară de tot şi răul nu poate să învingă de tot. Lupta ideologică se ascute… – zicea şi făcea o
pauză, ca şi cum ar fi auzit nişte împuşcături îndepărtate, apoi continua:
− Ceea ce vă spun eu nu vă este accesibil nu pentru că sunteţi proşti, ci pentru că aveţi
altă croială…
Aici colonelul cobora vocea de parcă urma să le împărtăşească o mare taină:
− Ţara noastră e într-o permanentă stare de război… Acum ne războim cu duşmanul cel
mai periculos. Şi pentru că acesta poate fi depistat mai greu. Săptămâna trecută el a fost
oblicit, nici prin cap să vă treacă, şi-n Biroul Politic al partidului. Ne batem cu alde voi, burghezi
şi intelectuali, care trebuie izolaţi, statul nostru fiind primul din lume care a întemeiat o societate
fără clase.
La care Mendelstam comenta în şoaptă:
− Chiar aceştia, fără clase, îl şi conduc.
Libertatea i se părea lui Kudreavţev o golănie, o şmecherie îndreptată împotriva bunului-
simţ, iar lumea din afara lagărelor i se arăta ca una captivă.
El ţinea să lase ocnaşilor săi impresia de lup uman, care avea în grijă nişte oi inumane.
Dimineţile, se plimba prin faţa coloanelor cu pistolul lui greu, care se bălăbănea la şold,
trăgându-l în jos, şi cu capul greu de vodca băută în ajun, aceasta – cumpărată din raţiile jalnice
ale deţinuţilor, furate de la cantină, mărturisindu-le:
− Ştiţi care e defectul meu cel mai mare?! Bunătatea. Ea o să mă vâre-n mormânt. Drama
mea personală este că am fost investit cu un pistol doar ca să nu mă folosesc niciodată de el.
Dar cât aş vrea să trag din acesta măcar aşa de-o probă. Mă tem însă că, dacă aş începe să
trag, n-o să mă pot opri până la ultimul lui glonţ şi până la ultimul deţinut. Pentru că niciunul
dintre voi nu merită milă. Mă, toţi sunteţi plini de păcate ca oaia de scaieți, lua-v-ar dracul!, li se
adresă el supărat. Vârâţi bine în cap ce vă spun, altfel, veţi rămâne proşti ca-n prima zi de
lagăr.
Altădată le zicea:
− Sunt la dispoziţia dumneavoastră: eu, supraveghetorul vostru, clientul vostru, robul
vostru!, interesându-se şi de condiţiile de trai ale deţinuţilor:
− Mi s-a raportat că o duceţi bine. Că n-aveţi nicio plângere…
Într-o zi Bobrov, şeful de şantier, brigadierul brigadierilor, îndrăzni să-i transmită o doleanță
a lucrătorilor săi, care nu-şi puteau îndeplini norma din motiv că umblau mereu lihniţi de foame:
− Da, n-avem nicio plângere. Totul e bine. Ba chiar foarte bine. Am dori doar să ne mai
adăugați puţină pâine… Pentru că murim de foame…
Toţi au rămas miraţi de îndrăzneala lui Bobrov, pentru că acesta era o canalie.
Kudreavţev îl privi precum un uliu care-şi fixase prada.
Bobrov se simţi ca un câine râios, care a muşcat şi acum așteaptă să fie pedepsit.
Aştepta lovituri de picior, plesnituri de harapnic drept răsplată pentru curajul de a fi mârâit la
stăpân.
− Tu, bă?! Tu care te-ai îngrăşat ca un bou de când te afli în lagăr… Tu zdohneşti de
foame?!
− Iertare… Rog să fiu scuzat…
− Ei vezi, rosti el blând. Ai noroc că sunt bun, zise Kudreavţev şi-i întinse mâna să i-o
sărute.
Bobrov căzu în genunchi şi-i pupă braţul, ca unui preot.
Apoi Kudreavţev se întoarse cu faţa către ceilalţi deţinuţi şi le spuse pe un ton împăciuitor:
− Eu vă înţeleg. Dar voi, mă, oricât aţi mânca tot flămânzi sunteţi. Ţineţi minte, n-aţi venit
aici să vă îmbuibaţi. Îmi pare rău, dar nu vă pot da mai multă pâine. Pentru că dacă o să vă dau
pâine, o să-mi cereţi şi unt. Iar dacă o să aveţi unt, o să vreţi şi vodcă. Şi dacă vă dau pâine,
unt şi votcă, o să pretindeţi după aceea să vă dau şi femei. Şi tocmai asta eu n-am voie să fac.
Kudreavţev era apreciat de organele centrale pentru că executa toate indicaţiile în termen.
Dar numai muşchii întemniţaţilor ştiau cum.
Conform programului, „Deşteptarea” suna la ora 5.00. Dar în anumite perioade ale anului,
când aurora boreală făcea din noapte zi şi planul de dare în exploatare a unui sau altui obiectiv
nu era îndeplinit, iar controlul putea să pice dintr-o clipă în alta, Kudreavţev da ordine ascunse
ca acele ornicului – unicul ceas montat pe clădirea administraţiei – să fie mutate cu două ore
mai înainte dimineaţa şi cu două ore în urmă seara. Şi cum nimeni nu cunoştea ora adevărată,
deţinuţii neavând voie să poarte ceas – cele 12 ore de muncă se transformau în 16, la acestea
adăugându-se două ore de drum către şi dinspre şantier, plus o oră de menaj, cu gimnastică,
apel, dimineaţa şi o alta – înainte de „stingere”, şi încă una la prânz, astfel că pentru somn le
rămâneau mai puţin de 3, cel mult 4 ore.
Iar acestea urmau să le ajungă ca să-şi refacă forţele.
În lagăr lui Kudreavţev îi plăcea să se joace de-a Dumnezeu.
El era un mare amator de spectacol.
Acum câţiva ani, când grupul de troţkişti a intrat în greva foamei, Kudreavţev a venit
imediat în baraca lor:
− Mă, voi sunteţi capabili să vă sinucideţi în grup ca balenele. Ce dracu› v-a făcut să urâţi
atât de mult viaţa?! Ce v-ar putea convinge că ea e totuşi frumoasă?! Poate doar un glonț în
ceafă… De ce nu vă respectaţi, canaliilor?! Cum aţi vrea atunci să vă respecte alţii?! Ce doriţi?!
− Să discutăm cu un membru al Biroului Politic.
− De ce numai cu unul? s-a mirat Kudreavţev. Eu îi voi chema pe toţi. Să facă o şedinţă în
deplasare. Doar sunt tovarăşii voştri de luptă, nu?!
Peste câteva zile la Zarianka au sosit Stalin, Jdanov, Kalinin, Iagoda, Beria, ca să discute
cu rebelii troţkişti.
Deţinuţii erau entuziasmaţi, făceau schimb de păreri privind problemele statului, teoretizau
despre revoluţia permanentă, lansau sugestii care ar fi apropiat victoria revoluţiei mondiale,
propuneau îmbunătăţiri la ştiinţa socialismului proletar.
Abia către sfârşitul dezbaterilor, când Stalin a ridicat, linguşitor, de jos creionul care căzu
din mâna lui Kudreavţev, acesta din urmă comportându-se şi el ca un membru al Biroului Politic,
deţinuţii şi-au dat seama că totul fusese un simulacru, aceştia nu erau decât nişte foşti mari
actori din Grupul teatral al deţinuţilor, care, grimaţi şi îmbrăcaţi în uniforme militare sau în civil,
au jucat roluri de membri ai Biroului Politic.
După aceea plângăreţii au fost coborâţi în minele de uraniu, unde au şi dispărut pe rând.
Dar Kudreavţev zâmbea şi acum, amintindu-şi de acel colocviu ca de una dintre cele mai de
seamă realizări ale vieţii sale.
− E o plăcere să stai în culise şi să urmăreşti cum se desfăşoară scena, repeta el mereu
cuvintele unui regizor bătrân, care visa să monteze Hamlet în subteranele de la Zarianka.
Kudreavţev avea trăsături de Cezar obosit, care cucerise un imperiu şi nu ştia ce să facă
cu el.
Într-o zi colonelul îşi începu lecţia politică într-un mod aparte:
− Azi vin să vă vorbesc despre fericire.
Filozofii deveniră curioşi. Cei care aspirau universul se făcură atenţi. Iar Mendelstam
strecură printre dinţi:
− De unde a aflat acesta ce n-a cunoscut omenirea în istoria ei de zeci de mii de ani?!
Dar Kudreavţev credea altceva:
− Fericit este doar cel care se teme de toate.
−Atunci cel care fură din proviziile noastre de cartofi e un nefericit iremediabil, a conchis cu
tristeţe Mendelstam. El nu are teamă nici de conducerea lagărului, nici de noi, nici de
Dumnezeu. Dar cine să-i spună să se teamă, ca să fie şi el fericit?!
− Omul va ieşi de aici înnoit spiritual, concluziona Kudreavţev, abia după ce-şi va trăi toată
frica.
Pentru el frica era un alt sinonim al vieţii. Pe când, în concepţia „cercului de filozofi”, ea nu
era decât un alt sinonim al morţii.
Când vorbea şeful penitenciarului, deţinuţii, de regulă, tăceau ca nişte cadavre.
Şi numai când încheia, Bobrov, şeful de şantier, brigadierul brigadierilor, sărea milităreşte
înaintea lui, cu braţele strâns lipite de cusătura laterală a pantalonilor, şi îngâna, umilit, cu multă
sârguinţă:
− Ordonaţi, tovarăşe comandant!
Iar Kudreavţev de fiecare dată îi răspundea cu vocea lui spartă ca un cazan căzut pe
asfalt:
− Mă, vă ordon să fiţi fericiţi!
Şi se retrăgea în birourile lui administrative, cu satisfacţia lucrului împlinit.
|