Zarianka
„Şi a zis Domnul Dumnezeu către Cain: „Unde este Abel, fratele tău?” Iar el a
zis: „Nu ştiu. Nu cumva sunt eu paznicul fratelui meu?!” Şi a zis Domnul: „Ce ai
făcut? Glasul sângelui tău strigă către Mine din pământ.”
„Facerea”, cap. 4, vers. 9
Zarianka e un loc pierdut în taiga, uitat de Dumnezeu.
E, de fapt, un orăşel de închisori, în afara cărora locuiesc personalul şi administraţia.
Ziua în lagăr începe cu loviturile unei bare metalice într-o toacă adusă de la o mănăstire cu
tot cu călugări, pentru a-i trezi pe deţinuţi când mijesc zorii.
Primul lucru pe care-l învăţă aici Mihai Ulmu a fost să stea la rând. După toaleta de
dimineaţă cu şiruri interminabile, cozile se mută la cantină.
Gamela i se umple cu o poşircă de care ţi se face greață, dar tocmai ea e cea mai de
preţ, pentru că îl ţine pe osândit în viaţă.
În „Zarianka -1” îşi ispăşesc „crimele” politice peste o mie de bărbaţi, de diverse vârste,
naţionalităţi, religii şi rase.
„Baraca”, cum e numită clădirea dreptunghiulară cu trei etaje în care stă Ulmu, e plină cu
spioni, sabotori, terorişti, troţkişti, deviatori de dreapta, deviatori de stânga, menşevici,
socialişti-revoluţionari, anarhişti, naţionalişti, emigranţi albi, prizonieri de război, membri ai unor
organizaţii contrarevoluţionare, dezertori, foşti burghezi, foşti activişti de partid, foşti militari,
foşti-foşti-foşti…
Se mai află acolo profesori universitari, artişti, scriitori, savanţi, ziarişti, capi de guverne
provizorii şi şefi de partide prohibite.
Aceşti oameni, conştiinţa Europei, cum le zice Mendelstam, se luptă cu ploşniţele, cu
păduchii, cu şobolanii care foiesc pe sub priciurile supraaglomerate, dar şi cu semeni de-ai lor.
Infractorii de drept comun locuiesc într-o baracă cu ei. Aceștia în zilele de odihnă joacă tot
timpul cărţi, gata să omoare pe oricine pierde şi nu are cu ce-şi onora datoriile.
Sunt, de asemenea, persoane condamnate pentru delictul de întârziere la fostele lor
servicii, analfabeţi care utilizaseră numere din „Pravda” cu portretul ori cu vreo cuvântare de-a
lui Stalin pentru a împacheta gunoaie, resturi alimentare sau – şi mai grav! – le agăţaseră
pentru a fi folosite inadecvat în closetele proprii, oameni veseli care spuseseră bancuri cu aluzii
burgheze, oameni trişti, care nu râseră la glumele vreunui activist de partid...
Cei mai mulţi sunt aduşi din Ţările Baltice, din Ucraina de Vest şi din Basarabia: portarii de
hoteluri, paznicii de cimitire, vatmanii, pompierii, liftierii, feroviarii, taximetriştii, elevii de liceu, din
cauza uniformelor, au fost declaraţi colonei, generali sau mareşali fascişti şi arestaţi în plină
stradă, pentru a fi trimişi în Siberia.
Comuniştii spanioli au nimerit într-un lagăr cu franchiştii, monarhiştii bulgari − cu
republicanii, militarii polonezi − cu prizonierii lor ş.a.m.d.
„Zarianka-1”e o U.R.S.S. în miniatură, aici îşi ispăşesc pedeapsa reprezentanţi a 129 de
naţionalităţi.
Acest detaliu Kudreavţev îl repetă cu mândrie. Şeful lagărului făcuse recent un demers la
Moscova cu rugămintea să i se trimită şi un turc-georgian din Meshetia. De aceştia nu are. Ca
tabloul să fie complet.
Lui Kudreavţev îi face plăcere să iasă dimineţile şi să petreacă coloanele aliniate la muncă.
Atunci se simte ca un mare comandant de oşti.
Apelurile se fac dimineaţa şi seara: supraveghetorii îi numără pe deţinuţi când aceştia
pleacă la muncă, ca să-i mai numere o dată noaptea, când sosesc din zonă.
Duminicile ora politică ţine jumătate de zi. Demascarea duşmanului continuă şi aici.
Apoi urmează câteva ore libere, când captivii au voie să se plimbe prin curtea lagărului,
unde discută despre toate, dar toţi vorbesc numai despre trecut şi nimeni nu mai vorbeşte de
viitor, din motiv că viitorul lor e atât de departe, încât nu mai poate fi nici gândit, nici răzgândit.
Şi azi Kudreavţev a ieşit să le „binecuvânteze” plecarea în zonă:
− Vă atenţionez: aici nu este sanatoriu, ci lagăr de concentrare. Cei care speră, obosiţi
după lupta dusă contra poporului, că se vor recrea la Zarianka se înşală. E drept că nu avem în
lagăr terenuri de volei şi tenis, că nu putem organiza serate dansante pentru deţinuţi, că nu
avem suficiente băi, spălătorii, infirmerii, rufe curate, îmbrăcăminte groasă, dar asta nu
înseamnă că n-o să vă ajutăm să păşiţi pe drumul cel drept. Lagărul nostru situat pe toată
peninsula e de două ori mai mare ca Franţa. În lipsa utilajului, pentru care capitaliştii cer să le
plătim cu o greutate egală în aur, vom munci cu mâinile goale, iar cât mai avem târnăcoape,
lopeţi, pari, hârleţe, unghii, minele de aur de la Kolâma vor vărsa metalul preţios în hazna şi nu
vom îngenunchea în faţa imperialismului mondial. Vom transforma sudoarea voastră în aur. Voi
veţi face şosele prin care va curge aurul către inima ţării.
Când ies pe poarta mare încolonaţi câte cinci în fiecare rând, Mihai descoperă că acestea
sunt, de fapt, coloane de muribunzi. Mulţi abia îşi târăsc picioarele, unii se poticnesc, alţii
şchiopătează sau tremură de frig şi-n plină vară. Şi doar coloana lor are un mers ceva mai
firesc, fiind alcătuită din nou-sosiţi.
Şeful de şantier, Bobrov, deţinut ca şi ei, are în subordine un ansamblu de brigăzi.
Brigadierul lor, Fomin, un fost ofiţer învinuit de trădare pentru că nu trăsese în nişte ţărani
răsculaţi dintr-un sat care murea de foame, ca şi cei care urmau să-i împuşte, e responsabil de
rezultatele muncii lor.
− Străduiţi-vă să nu vă îmbolnăviţi. Nicio boală n-a fost vreodată tratată la Kolâma, îi
preîntâmpină el.
Fomin ştie că planul nu-l va putea îndeplini cu oameni bolnavi. Iar de plan depinde raţia lor
zilnică de pâine şi poșircă.
Minele de cărbuni de la Peciora şi Vorkuta, minereul de fier din Norilsk, uraniul, aurul şi
cositorul de la Kolâma trebuie exploatate şi milioane de deţinuţi, care alcătuiesc cea mai ieftină
mână de lucru din lume – o zi de muncă pentru o felie de pâine –, vor munci în brânci zi şi
noapte ca să extragă din subteran aceste bogăţii şi nestemate.
Motoarele buldozerelor uriaşe au un bubuit de apocalipsă.
Camioanele huruie şi ele ameninţător.
Furnicarul de oameni se împrăştie imediat pe toată suprafaţa zonei, cu ciocane puternice,
târnăcoape, roabe, fierăstraie cu dinţi ştirbi, aceşti ostatici urmând să răstoarne pinii uriaşi, să
sfărâme şi să mute pietroaiele, să niveleze terenul, pregătind locul unde va fi construit un oraş
foarte modern, în care peste ani vor locui nişte oameni fericiţi sau, se gândeşte Mihai, cine
ştie?!, poate tot nişte deţinuţi ca şi ei.
Îşi aminteşte de o credinţă a anticilor: ca un lucru să dureze, acesta trebuie făcut de
oameni liberi, ştia că pe Acropole marmura a fost prelucrată doar de cetăţeni slobozi, Pericle
neîngăduind să lucreze acolo vreun rob.
Dar cât de temeinice pot fi oare nişte edificii la a căror înălţare, în loc de mortar, sunt
folosite ca material consolidator lacrimile şi ura?! se mai întreabă Mihai Ulmu, în timp ce-şi
împinge de zor roaba plină cu aşchii de stâncă.
|