Tema pentru acasa: roman

Ia-ţi, mireasă, ziua bună
De la tată, de la mumă,
De la fraţi, de la surori,
De la grădina cu flori…
Stelele din înalturi prinseră se explodeze, una câte una, ba într-un colţ al cerului, ba în altul,
bolta coborî în poiana nunţii lor, vântul care sărutase cu câteva ore în urmă crestele oceanului
celui  mare  se  domoli  şi  el,  cu  sentimentul  că  asistă  la  una  din  clipele  de  taină  ale  oamenilor
acestei planete zbuciumate.
Apoi Maria tăcu. Mihai îi auzi bătăile inimii. Ochii ei erau umezi, gura părea arsă, fruntea îi
era senină, vocea avea ceva din murmurul valurilor amestecat cu freamătul ierburilor.
−  E  cântecul  cu  care  de  mii  de  ani  fetele  din  satele  noastre  se  despart  de  casa  părinţilor
lor.  După  acest  cântec  alesul  inimii  îi  va  fi  totul:  tată  şi  mamă,  frate  şi  soră,  prieten  şi  coleg.
Fără el m-aş mai fi crezut fată în casa părinţilor mei. După el însă sunt datoare să te urmez pe
tine, până în clipa morţii…
Mihai îşi rezemă fruntea de fruntea ei şi zise:
− Iartă-mă, Maria!
− Pentru ce îmi ceri iertare?! Eu ar trebui să-ţi cer iertare, pentru că eram îndrăgostite de
tine toate fetele din clasă, dar numai eu am îndrăznit să te caut prin toată Siberia.
−  Sunt  supărat  pe  mine,  dar  şi  pe  Dumnezeu,  care  nu  s-a  grăbit  să-mi  sugereze:  „Iată-ţi
femeia pentru care te-am dat pe pământ”. Puteam să nu te întâlnesc niciodată. Să mor fără a
te fi cunoscut vreodată. Şi viaţa mea n-ar fi avut atunci niciun sens. Începând cu această clipă
însă, ea capătă un rost suprem. Te rog să mă ierţi că nu te-am remarcat la Poiana…
– Nici n-ai fi putut-o face. M-ai fi remarcat doar dacă mă găseai în una dintre cărţile tale…
Dar  eram  prea  vie  ca  să  mă  ascund  în  vreuna  dintre  ele…  Şi-apoi  de  ce  m-aş  fi  grăbit,  când

---

această poiană ne aştepta încă de pe atunci?!
Rămaseră în acea noapte în poiana nunţii lor.
Sub o streaşină de stâncă, Ulmu adună multă iarbă ruptă, frunze de ienupăr, de trifoi, flori
de gălbioare, de romaniţă, de căline şi făcu un pat de nuntă.
Când acesta fu gata, păşi pe el şi îngenunche mai întâi, ca într-un sanctuar. Apoi o trase
după el şi pe Maria.
Fata se lipi de bărbatul iubit, ca într-o înălţare. Carnea ei îmbobocită îl încălzi. Mihai îi simţi
sânii  împietroşaţi  de  dor  frigându-i  pieptul. Aburul  buzelor  ei  îl  învălui  dintr-odată.  El  o  sărută
flămând,  ca  după  un  îndelung  post.  Îi  sărută  gura,  obrajii,  fruntea,  ochii,  lacrima.  „Plângi?!”
„Da.” „De ce?” „Pentru că sunt cea mai fericită femeie de pe pământ.”
În  acea  noapte  cerul  era  spuzit  de  stele  ca  niciodată.  Dormiră  pe  acel  covor  de  frunze  şi
flori – pentru prima oară în ultimele câteva luni – somn liniştit.
***
Aceea fusese noaptea nunţii părinţilor mei.

---