Singurătate în doi
„Ca pecete pe sânul tău mă porţi,
poartă-mă ca brăţea la mâna ta.
Că iubirea ca moartea e de tare
Şi ca iadu-i de grozavă ardoarea.
Săgeţile ei sunt săgeţi de foc,
Şi flacăra ei ca fulgerul din cer.”
Cântarea Cântărilor
Se trezesc cu primele raze ale dimineţii.
Soarele sparge norii cu mii de raze.
Îşi zâmbesc parcă nu s-au văzut de-o veşnicie.
Iată şi câţiva “vornicei” la nunta lor.
− Tuc-tuc-tuc, se aude o pasăre chiar în cedrul lângă care înnoptaseră.
– E cocoşul-de-munte, zice Mihai. Îşi cheamă iubita.
Acesta bate din aripile lui scurte, îşi înfoaie penetul sur stropit cu vopsea albă şi cu reflexe
violete, întoarce capul mic ba într-o parte, ba în cealaltă, desface ciocul puţin curbat şi scoate
din guşa umflată un sunet de toacă de mănăstire, care cheamă la liturghie:
− Tuc-tuc-tuc!
E declaraţia de dragoste a gotcanului, cum i se mai zice cocoşului-de-munte, cântecul cu
care-şi cheamă găinuşa.
Dar ea se lasă aşteptată.
− Tuc-tuc-tuc! încearcă să-l imite Mihai, cu mâinile puse pâlnie la gură.
Imediat dintre brazi apare fâlfâind greoi din aripi şi femela, aşezându-se pe o creangă de
alături.
− Tu ai fost mai convingător, râde Maria.
Apoi cele două păsări se găsesc şi phrr-phrr! îşi iau zborul dispărând în desiş.
După ce îmbucară din merindele pe care le mai conţinea rucsacul Mariei, pornesc la drum
către zarea înseninată.
Au cale lungă, dar ei nu se grăbesc. Parcă ar avea toată veşnicia în faţă. O iau pe de-a
dreptul, peste culmile împădurite.
Cu cât înaintează către răsărit, văile se fac mai adânci şi munţii se profilează mai înalţi.
Copaci tineri cresc subţiri până către Dumnezeu, alături de alţii cu totul putrezi, care abia
se mai ţin sau zac răsturnaţi, peste care trebuie să sari ori sub care urmează să te strecori ca
să poţi trece.
E o pădure sălbatică, lăsată să crească în voia ei de la facerea lumii, rărită pe alocuri doar
de incendiile provocate de fulgere, cu desişuri în care, de cum intri, se face întuneric; cedri cu
foioase uscate, din alţi ani, păstrându-şi-le lângă cele verzi, brazi sonori care cresc pe înălţimi
cu rădăcinile înfipte în cer, văi pline cu ienupăr ca nişte saltele verzi – taigaua este în întregime
a lor.
Sunt tineri şi îndrăgostiţi, şi, ca lumea să fie împlinită, nu au nevoie să fie decât ei doi.
Sunt rezistenţi pentru că sunt împreună, sunt puternici pentru că se iubesc, sunt fericiţi
pentru că s-au regăsit.
Se strâng în braţe şi-şi spun cuvinte, frânturi de vers, noime fără sens, ignorând lumea
cealaltă din afara şoaptelor lor. Se ţin de mână, ca şi cum s-ar teme să nu se piardă unul de
celălalt.
– Ştiam că o să mă iubeşti, continuă Maria. Că această clipă nu putea să nu vină.
− De unde atâta siguranţă?
− Când eram adolescentă, m-am aruncat în Nistru de pe o stâncă, fiind convinsă că am să
înot dintr-odată, şi m-am descurcat. Au mai fost şi alte ocazii când mi-am pus la încercare
destinul.
Maria ţine fruntea puţin înclinată, ca şi cum s-ar fi aflat în biserică, la spovedanie.
− Viaţa mea de până a te cunoaşte a fost ca apa care trece prin sită, n-am reţinut nimic
din ea, decât ceea ce avea vreo legătură cu tine. M-am născut cu adevărat în prima zi de
şcoală din clasa a douăsprezecea, când ai venit în şcoala noastră. Eram copilă, aveam vreo
12-13 ani, când te visasem pentru prima dată. Te văzusem în vis, cu mult mai înainte de-a te fi
văzut aievea. Şi când te-am revăzut acolo în pragul şcolii – înalt, cu ochii negri, cu păr răvăşit
peste umeri –, te-am recunoscut îndată… Îmi iubeam părinţii mai presus de viaţa mea. Dar în
ziua aceea mi-am zis: el e bărbatul pentru care m-aş duce şi la capătul lumii.
Aici Maria tăcu, apoi continuă cu o dârzenie în priviri:
− Iată şi motivul pentru care mă aflu aici.
− De ce nu mi-ai spus?
− Pentru că n-aş fi ştiut ce să-ţi spun.
− . . .
− E atât de greu să înveţi să vorbeşti. Dar şi mai greu e să înveţi să taci. Taci, taci, taci!
îmi ziceam când voiam să spun cuiva ce simt, ce gândesc, ce trăiesc. Cine te va înţelege, cine
te va crede, cine va şti cu adevărat ce eşti, afară de tine?! Am vrut să-ţi scriu, de la acel întâi
septembrie, dacă n-aş fi ştiut că mă umplu de ridicol. Ne întâlneam câteodată pe coridoarele
şcolii sau pe uliţele satului şi te surprindeam uitându-te la mine ca printr-un geam aburit de
sticlă. Parcă nu eram acolo. „Iată-mă-s!”, voiam să strig. – „Eu sunt aici, lângă tine. Ursita ta.
Femeia vieţii tale.” Dar eram sigură că n-ai să mă auzi.
− Ştiai tu atunci că eu îţi sunt predestinat?
− Da! Ştiam că totul urmează să se întâmple de la sine. Că nu trebuie să forţez nimic.
Doar să aştept, să aştept, să aştept. Mă străduiam să-mi înăbuş sentimentele. Dar era de
ajuns să te văd la şcoală, să-mi apari brusc în faţă pe culoar, să te zăresc în sat, să te aud
vorbind şi iarăşi începea să-mi bată inima cu putere, şi iarăşi nu dormeam, şi iarăşi nu
înţelegeam ce-i cu mine, de ce mă atrage fatal o fiinţă, un bărbat care trece pe lângă mine fără
să mă observe, de ce mă gândesc mereu-mereu-mereu la cineva care nu s-a gândit în viaţa lui
măcar o singură clipă la mine. Şi-atunci mi-am zis: să rabd. Să rabd şi să aştept. Pentru că
ştiam că va veni o zi când te vei opri în dreptul meu, te vei uita lung la mine şi mă vei întreba,
mirat: „Tu eşti?!” Iar eu voi da afirmativ din cap. Mai ştiam că va sosi o clipă, clipa noastră,
când vom bea din aceeaşi licoare, după obicei, unindu-ne în viaţă şi în moarte. Iat-o ziua
aceea!
„Cum se putea să mă uit la tine de atâtea ori şi să nu te fi văzut?!” îşi reproşa în gând
Mihai. „Eram şi surd, şi orb, şi zevzec?!”
În timp ce străbat munţi, în timp ce trec vaduri de râuri, în timp ce culeg pomuşoare din
tufişuri, în timp ce fac opriri scurte ca să-şi tragă sufletul, Maria îşi confesează sentimentele, ca
unui duhovnic:
− De multe ori treceam pe lângă casa unde stăteai. Când ajungeam în dreptul ei,
încetineam pasul fără voia mea, dornică să ghicesc ce se întâmplă după ferestrele ei cu
perdele, ce faci, ce gândeşti. Mi te închipuiam că stai mereu între cărţi. Când ştiam că lucrarea
mea din caiet va trece prin mâinile tale, aceeaşi pagină o transcriam de zeci de ori. Dar…
totuna nu observai dincolo de scrisul caligrafic şi altceva.
„Fata asta, se gândi Mihai, mă cunoaşte mai bine decât mi-aş fi închipuit că o poate face
cineva. Ea ţine minte toate banalităţile pe care le-am rostit, fraze de care am uitat, evenimente
cărora nu le-am acordat nicio atenţie.”
– Apoi când mi-ai împrumutat pentru câteva zile cărţulia cu poemele lui Eminescu, o purtam
cu mine ca pe una de rugăciuni, cu o frunză pusă între file, o deschideam seara şi spuneam cu
voce tare cuvinte din ea, ca şi cum citeam scrisorile pe care le aşteptam de-o viaţă, iar când
mă culcam, o puneam sub pernă, să visez poezii… Ea era sacră pentru mine, pentru că o
atinseseși tu, pentru că o ținuseși în mâini, pentru că-ţi era dragă… Cuvintele ei au fost cele
dintâi care ne-au cununat…
− Şi ce-ai putut tu găsi în acea cărţulie? o întrebă Mihai, curios.
− Am găsit în ea toată viaţa mea.
„Iată că n-o cunosc deloc pe această copilă.” Se uită la ea tot mai mirat să o descopere.
− M-am pregătit să fiu fericită pentru ziua când voi absolvi şcoala. Până atunci parcă mi-
era interzis să mă gândesc la fericire. Nimic nu m-ar fi putut împiedica la serata de absolvire
să-ţi spun ce ştiu despre noi. Ştiam că aş fi putut să-ţi fiu pereche. Egală în toate. Dar au venit
soldaţii aceia şi te-au răpit, la un pas de a te anunţa printr-o scrisoare că eu, Maria Răzeşu din
Poiana, îţi sunt femeia hărăzită. Soarta m-a lovit cel mai rău când mă aşteptam cel mai puţin.
Vorbeşte gâtuită de emoţie:
− Aş fi putut să te aştept până te întorceai. Dar m-am temut că n-am să pot rezista.
Locotenentul care venise după tine mi-a spus că va trebui să te aştept 25 de ani. Dar atunci nu
m-ai
fi recunoscut, poate. Când ai plecat în acel camion cu soldaţi, m-am dus la biserică şi m-
am rugat la Maica Domnului să nu mor până nu-ţi vorbesc. Şi acolo, de la un tremur de licăr de
lumânare, am înţeles că trebuie să te caut. Am mers către tine, parcurgând un drum lung. Nu
mi-a fost uşor. Dar aveam în mine suficient curaj. În viaţă câteodată, ca să fii fericită, trebuie să
ai curajul de a fi fericită…
Soarele arde necruţător, aburi deşi − parcă ar ploua dinspre pământ spre cer − urcă
dinspre taiga.
Hermine trec, nepăsătoare, chiar pe alături. Nu se tem de om. Nu ştiu că acesta le-ar
putea face şi rău. De pe ramuri se uită curioşi la ei cârduri de gotcani. Potârnichi se încâlcesc
prin iarba crudă. Jderi se rostogolesc pe lângă ei. Vulpi argintii se feresc pe sub copaci
prăvăliţi. E un adevărat paradis al vânătorilor.
Dar şi al pescarilor.
La un pârâu de munte, Mihai răstoarnă un bolovan şi pe dată de sub el zbughesc în toate
părţile zeci de peşti de râu. Prinde câţiva cu mâna şi-i coace pe tăciunii unui foc.
În timpul acelui popas, zăresc mai jos pe o vale adâncă un cerb cu nişte coarne uriaşe,
parcă poartă un pom scuturat de frunze pe frunte, care începe să boncăluiască. Chemarea lui
umple taigaua. Imediat îi răspunde cu muget puternic un alt cerb. Nu peste mult timp apare şi
acesta din desişurile de răşinoase, cu coarne la fel de mari, pe care le ţine mândru orientate
către bolţi, din când în când aplecându-şi-le, ca să nu le agaţe în ramuri. Acesta e însoţit de o
ciută, zveltă şi aeriană.
Masculii se opresc faţă în faţă, scormonind pământul cu picioarele şi fornăind puternic.
Apoi brusc se aruncă unul asupra celuilalt, lovindu-se cu coarnele, care în lumina soarelui par
că împrăştie scântei pe jos, ca nişte aparate ce sudează. După câteva izbituri surde,
excrescenţele lor osoase li se încleştează, ei împingându-se şi târându-se o vreme fără să
poată scăpa din această dezlănţuire pe viaţă şi pe moarte, până unuia dintre ei i se frâng o
Dostları ilə paylaş: |