parte din coarnele măreţe, care cad pradă la picioarele celuilalt.
Cel cu cornul frânt dă îndărăt, fiind urmărit de învingător în pădurea de cedri, cu mugete
furioase.
Ciuta porneşte şi ea agale după ei, dispărând în desişuri.
La câteva clipe după această bătălie crâncenă, în aceeaşi vale îşi face apariţia un urs
mătăhălos. Se joacă un timp cu apa râului, probabil în căutare de peşte, apoi se retrage şi el în
întunericul pădurii.
− Parcă aş trăi o poveste, zice Maria.
Munţii sunt acoperiţi de un lichen ruginit gros ca o plapumă. Sub el piatra e albă, de cretă.
Cedrii cresc din crăpăturile lor, fremătând uşor de o briză venită de-nu-ştiu-unde.
− Simt mirosul mării, zice Maria.
− Vine dinspre cer, precizează Mihai. Şi tot el o întreabă:
− Oare pe unde am fi?
− Pe aproape de Strâmtoarea Bering. Parcă aud coloniile de păsări de acolo…
Citise despre acele „oraşe” de milioane de păsări din stâncile de pe ţărmurile Oceanului
Pacific şi care asurzesc mateloţii cu vaierul lor.
− S-a împlinit ceea ce mi-ai spus odată la una dintre lecţii. Când ne-ai întrebat ce vom
cumpăra fiecare din primele noastre salarii, şi eu am zis că voi cumpăra o frunză din teiul lui
Eminescu, mi-ai spus: „O să ajungi departe, Răzeşu!”. Şi, iată, profeţia ţi s-a împlinit. Am ajuns
atât de departe! La câţiva kilometri de marginile lumii.
Mihai îi sărută buzele din mers, ţinând-o de după umeri:
− Vom lua totul de la capăt, Maria, de la un alt capăt, îţi promit!
În lume era război şi Basarabia lor se afla acum în altă ţară.
Maria, cu un surâs cuvenit mai degrabă zeilor decât pământenilor, îi răspunde:
− Aşa va fi, ştiu, pentru că am atâta încredere în tine! Cred în tine ca în Dumnezeu, Mihai
Ulmu!
Aleargă ţinându-se de mâini. Maria fuge cu pas de dans. Parcă are vânt la călcâie.
Oboseala acumulată de Mihai în ultimele luni de zile îi trecu ca printr-o minune. Parcurge, alături
de femeia vieţii sale, zăvoaie, sare peste pietre de râu, se aburcă pe creste înalte.
Picioarele ei – arse de rouă, zdrelite de aşchii de stâncă, însângerate de crengile uscate
care le îngrădesc calea, de plantele aspre care le urzică – sunt răni vii.
− Femeile frumoase trebuie să păşească fără să atingă pământul. Ele n-au dreptul la
vânătăi, zice Mihai şi o ridică în braţe.
Maria se ţine de după gâtul lui, se priveşte în ochii lui adânci, schiţează un zâmbet care-i
străluminează chipul şi repetă:
− Sunt o norocoasă, o mare norocoasă!
|