Tema pentru acasa: roman

parte din coarnele măreţe, care cad pradă la picioarele celuilalt.
Cel  cu  cornul  frânt  dă  îndărăt,  fiind  urmărit  de  învingător  în  pădurea  de  cedri,  cu  mugete
furioase.
Ciuta porneşte şi ea agale după ei, dispărând în desişuri.
La  câteva  clipe  după  această  bătălie  crâncenă,  în  aceeaşi  vale  îşi  face  apariţia  un  urs
mătăhălos. Se joacă un timp cu apa râului, probabil în căutare de peşte, apoi se retrage şi el în
întunericul pădurii.
− Parcă aş trăi o poveste, zice Maria.
Munţii sunt acoperiţi de un lichen ruginit gros ca o plapumă. Sub el piatra e albă, de cretă.
Cedrii cresc din crăpăturile lor, fremătând uşor de o briză venită de-nu-ştiu-unde.
− Simt mirosul mării, zice Maria.
− Vine dinspre cer, precizează Mihai. Şi tot el o întreabă:
− Oare pe unde am fi?
− Pe aproape de Strâmtoarea Bering. Parcă aud coloniile de păsări de acolo…
Citise  despre  acele  „oraşe”  de  milioane  de  păsări  din  stâncile  de  pe  ţărmurile  Oceanului
Pacific şi care asurzesc mateloţii cu vaierul lor.
−  S-a  împlinit  ceea  ce  mi-ai  spus  odată  la  una  dintre  lecţii.  Când  ne-ai  întrebat  ce  vom
cumpăra  fiecare  din  primele  noastre  salarii,  şi  eu  am  zis  că  voi  cumpăra  o  frunză  din  teiul  lui
Eminescu, mi-ai spus: „O să ajungi departe, Răzeşu!”. Şi, iată, profeţia ţi s-a împlinit. Am ajuns
atât de departe! La câţiva kilometri de marginile lumii.
Mihai îi sărută buzele din mers, ţinând-o de după umeri:
− Vom lua totul de la capăt, Maria, de la un alt capăt, îţi promit!
În lume era război şi Basarabia lor se afla acum în altă ţară.
Maria, cu un surâs cuvenit mai degrabă zeilor decât pământenilor, îi răspunde:
− Aşa va fi, ştiu, pentru că am atâta încredere în tine! Cred în tine ca în Dumnezeu, Mihai
Ulmu!
Aleargă  ţinându-se  de  mâini.  Maria  fuge  cu  pas  de  dans.  Parcă  are  vânt  la  călcâie.

---

Oboseala acumulată de Mihai în ultimele luni de zile îi trecu ca printr-o minune. Parcurge, alături
de femeia vieţii sale, zăvoaie, sare peste pietre de râu, se aburcă pe creste înalte.
Picioarele  ei  –  arse  de  rouă,  zdrelite  de  aşchii  de  stâncă,  însângerate  de  crengile  uscate
care le îngrădesc calea, de plantele aspre care le urzică – sunt răni vii.
−  Femeile  frumoase  trebuie  să  păşească  fără  să  atingă  pământul.  Ele  n-au  dreptul  la
vânătăi, zice Mihai şi o ridică în braţe.
Maria  se  ţine  de  după  gâtul  lui,  se  priveşte  în  ochii  lui  adânci,  schiţează  un  zâmbet  care-i
străluminează chipul şi repetă:
− Sunt o norocoasă, o mare norocoasă!

---