Tema pentru acasa: roman

Primul sărut
„Eu m-am născut ca să iubesc, nu să urăsc.”
Sofocle
Când  ajunseră  sus  pe  munte,  pe  un  platou  neted  ca  o  scenă,  luna  asfinţi.  Întunericul  se
făcu deplin. Era o beznă luminată de miriade de stele, care scăpărau reci şi îndepărtate.
Cosmicul orologiu determina alte timpuri, în măsurătoarea lui vieţile celor doi fugari durând
fracţiuni  de  secundă.  Dar  ele,  acele  fracţiuni  de  secundă,  le  fuseseră  dăruite  şi  ei  le  trăiau  cu
disperare: vieţile lor de oameni.
− Să ne odihnim, până se face zi, propuse Mihai.
Se opriră lângă un cedru bătrân.
Maria  îşi  aşeză  creştetul  pe  rucsac,  Mihai  îşi  puse  pumnii  sub  cap,  cum  o  făcea  în
penitenciar şi, obosiţi, adormiră imediat.
Când Mihai Ulmu se trezi, soarele era pe zare: răsărea liber şi rotund-rotund ca-n copilăria
sa.
Atunci o descoperi pe Maria, dormind la câţiva paşi de el, şi parcă se temu să mai respire,
pentru ca să n-o trezească.
O privi îndelung şi, pe măsură ce lumina îi cuprindea chipul, o vedea tot mai desluşit; la un
moment dat Mihai se înspăimântă ca un om brusc deşteptat din somn.
Nu, îşi zise, e imposibil, e cu neputinţă, nu poate fi.
Nu-i venea să creadă.
Atunci deschise şi ea ochii şi un zâmbet complice îi înflori pe buze:
− Bună dimineaţa!
Dar, în loc să răspundă, Mihai se fâstâci şi o întrebă, mai mult pentru sine, parcă pentru a
se convinge că nu se înşală, prosteşte, cum şi-a calificat chiar dânsul gestul ceva mai târziu:
− Cum te cheamă?
Îi fusese profesor un an întreg, dar nu era sigur că ştia cum o cheamă.
−…Maria.
− De ce Maria?!
−  Pentru  că  aşa  o  cheamă  pe  mama  mea  şi  aşa  a  chemat-o  şi  pe  mama  ei,  ca  şi  pe
bunica,  străbunica  şi  răs-străbunica  ei.  Şi  tot  aşa,  de  vreo  două  mii  de  ani  femeile  din  neamul
nostru au purtat acest nume.
Ma-ri-a!  repetă  în  gând  Mihai,  convins  că  aude  acest  nume  pentru  prima  dată.  Ce  nume
neobişnuit! Ce nume frumos! se minuna el.
− Cum pe mama o cheamă ca şi pe mine, mai adăugă ea, satul, ca să ne deosebească,
mie  mi-a  spus  mereu  Maria  cea  Mică,  precum  sfintei  care  se  serbează  la  început  de  toamnă.
Iar mamei − Maria cea Mare.
Dar şi această copilă seamănă cu o sfântă, în naivitatea ei, şi-a spus Mihai.
−  Trebuie  să  mergem,  a  zis  Maria  şi  s-a  ridicat  imediat  în  picioare,  aşezându-şi  rucsacul
pe umeri.
− Unde?

---

− La Poiana. Numai că drumul cel mai scurt spre Poiana trece prin Alaska. Doar pământul
e rotund, nu?! Ne-aţi spus-o chiar dumneavoastră la una dintre lecţii.
− Asta aşa e. Dar pe unde o fi Alaska ceea?
− E într-acolo, arătă ea spre soare-răsare, hotărâtă. Trebuie să fie într-acolo.
− Şi cum trecem dincolo?
– Furăm o barcă, înjghebăm o plută. Ne trec contrabandiștii eschimoşi cu pirogile lor. Sau
traversăm marea cu un aisberg. Numai dacă nu suferiţi de rău de mare. Strâmtoarea are doar
câteva  zeci  de  kilometri.  La  urma  urmei,  o  trecem  înot.  Eu  sunt  o  înotătoare  bună.  Ştiţi  să
înotaţi?
Mihai ştia să înoate.
− Da! îi răspunse, deşi mai cunoştea că nici un înotător din lume n-a parcurs încă distanţa
ce despărţea cele două continente. Vor fi dânşii primii.
Dar Maria Răzeşu mai avea o soluţie de rezervă:
− Dacă întârziem mai mult, s-ar putea să găsim strâmtoarea Bering îngheţată, iar atunci o
vom trece pe punte de gheaţă…
Ceea ce-l fascina cel mai mult era siguranţa cu care-i vorbea.
− Şi dacă nu reuşim?
− Cum să nu reuşim?! E posibil oare să nu reuşim?! Gândiţi-vă ce spuneţi!
Înaintau împleticindu-se în lanurile de iarbă înaltă şi deasă.
Râurile îşi pierdeau apele, ogoindu-şi-le, în luncile verzi.
Pinii creşteau unul în altul, deşi ca peria.
Se opreau din când în când să asculte liniştea.
Susurul taigalei se identifica pentru ei cu susurul libertăţii.
Coborau  de  pe  unele  creste  de  munte,  ca  să  urce  pe  altele,  traversau  râuri  reci,  ca  să
ajungă de pe un mal pe celălalt, înaintau prin desişuri în care nu călcase până atunci picior de
om şi-şi vorbeau întruna de parcă erau numai ei în toată taigaua.
− Niciodată n-am văzut munţi mai frumoşi, spunea ea, ca şi cum satul în care se născuse
era situat între alţi munţi, rostindu-şi cele mai simple cuvinte nu numai cu vocea, ci, se părea, cu
toată fiinţa, de parcă acestea ar fi echivalat cu o nesfârşită declaraţie de dragoste.
Nu,  nu  se  putea  înşela.  N-o  mai  văzuse  până  atunci  niciodată.  N-o  mai  întâlnise.  Nu-i
vorbise  nicicând.  N-o  auzise.  O  vedea  pentru  prima  oară.  Dar  era  Ea…  Ea,  femeia  pe  care  o
visase mereu, pe care o aşteptase şi o căutase în fiecare clipă a vieţii lui. Semăna leit cu fata
din gândurile sale, din reveriile sale, din cărţile sale.
E imposibil să o mai fi întâlnit, să o mai fi văzut şi să n-o fi recunoscut, îşi zicea.
Era eleva lui. Încercă să şi-o amintească la ore, în clasă, prin şcoală. Dar zadarnic. Nu-şi
aminti nimic, niciun detaliu, oricât de nesemnificativ. Să fi trecut pe lângă ea, fără s-o vadă, fără
s-o observe?!
I-ar fi recunoscut numaidecât zâmbetul ei luminos, pletele negre ca noaptea, care-i flutură
încontinuu chiar şi atunci când nu bate vântul, i-ar fi remarcat ochii cereşti, vocea ei catifelată,
mersul  ei  uşor,  mai  degrabă  de  dans,  aerul  calm  şi  senin,  care-o  deosebesc  de  toate  femeile

---

lumii.
… La un moment dat bolta se întunecă brusc.
Norii coboară jos de tot. Cei doi aleargă printre nori. Calcă pe nori.
Dar,  mai  înainte  de  a  răpăi  primii  stropi,  răsare  chiar  în  faţa  lor  un  stejar  bătrân,  cu  o
scorbură uriaşă, cât o tindă.
De  aceştia  sunt  mulţi  prin  toată  Siberia  răsăriteană. Arbori  care  numără  sute,  poate  chiar
mii  de  ani,  măcinaţi  de  geruri,  de  vânturi  şi  ploi,  în  care  timpul  a  scobit  uluce  aşezate  în
picioare.
Localnicii le zic stejari scorburoşi.
Maria o zbugheşte înăuntru.
Încape perfect.
Mihai Ulmu rămâne în ploaie.
Maria îl strigă:
− Dom’ profesor, veniţi aici!
Dar loc, se părea, e prea puţin pentru doi.
Maria insistă:
− Dom’ profesor. O să vă mureze!
Mihai îşi face şi el loc în scorbură, lângă Maria.
Afară toarnă cu găleata.
Iar  ei  stau  lipiţi  unul  de  celălalt,  ca  într-o  ladă  verticală,  îşi  sorb  unul  altuia  respiraţiile,
inimile le bat atât de aproape, încât parcă şi-ar potrivi şi ritmurile, al uneia după cel al celeilalte,
mâinile se caută, deşi se tem să se atingă…
Privirea i se opreşte involuntar la despicătura dintre sânii ei albi, rotunzi şi încorsetaţi, care
continuă undeva sub rochia simplă din cit.
Apoi zăboveşte îndelung pe chipul ei, se scufundă în ochii mari, îi mângâie buzele, fruntea,
părul…
Înaltă  şi  zveltă,  cu  ochi  verzi-albăstrui  ca  cerul  de  peste  brazi,  ce  au  irizări  de  boltă
amestecată cu pădurea, cu sprâncenele parcă mereu arcuite a  mirare,  cu  gene  lungi  de  iarbă
moale  şi  dinţi  albi  ca  de  fildeş,  cu  ten  de  lapte  –  să  fie  ea,  femeia  din  vise,  aici,  atât  de
aproape?!
De unde o fi apărut această minune?! Mlădioasă, ca o răchită care se hârjoneşte cu vântul,
zvânturată  ca  o  căprioară;  cu  pielea  ca  o  chiparoasă;  gingaşă  ca  o  floare-de-colţ  crescută  pe
crestele munților…
Parcă abia atunci o văzu. Totul e în ea desăvârşit: şi trupul ei graţios, şi umerii, şi pieptul,
şi  zâmbetul,  şi  buzele,  şi  ochii,  şi  pieptănătura,  şi  rochia  ei  sobră,  şi  bluza  în  care,  probabil,  o
mai văzuse îmbrăcată la lecţii.
Nu-i poate găsi niciun cusur, afară de acela poate că e prea puţin conştientă de farmecul şi
de  frumuseţea  ei,  pe  care  s-a  străduit,  cât  s-a  aflat  în  şcoală,  să  şi  le  ascundă,  pentru  ca  el,
Mihai Ulmu, să nu le vadă, să nu le observe, să nu le remarce.
O  priveşte  cu  uimire  şi  cu  un  fel  de  curiozitate,  fără  a  se  satura  să  o  admire,  cu  braţele

---

lăsate în jos, ca şi cum, dacă ar atinge-o, ea ar putea să se topească în aerul răşinos al ploii
sau să dispară cu totul în tulpina acelui stejar multisecular.
Nu, nu se poate înşela: e Femeia pe care o căutase atât, dar care îl găsise ea.
O recunoscuse.
Mirându-se de ceea ce simte, gândindu-se la acea fiinţă predestinată, pierzându-se în ochii
ei mari şi atât de senini, îi mai pune în această zi o întrebare lipsită de noimă:
− Tu… Tu eşti?
− Eu sunt! îi răspunde dânsa.
− Tu eşti aceea?! vrea să precizeze Mihai.
− Eu sunt aceea, rosteşte Maria cu siguranţă în voce.
Şi  atunci  mâinile  lor  se  întâlniră.  Respiraţiile  li  se  confundară.  Ca  şi  bătăile  de  inimă.  Şi
buzele  lui  Mihai  se  atinseră  de  buzele  ei.  Obrajii  Mariei  se  aprinseră  de  parcă  se  aflau  în
preajma unui jăratic puternic.
Pădurea luă foc. Şi ploaia se umplu dintr-odată de aburi deşi.
Mihai  şi  Maria  deveniră  un  singur  suflet  şi  o  singură  inimă,  un  tot  întreg  alcătuit  din  două
jumătăţi perfecte topite într-o sărutare.
Şi unul devenise, în acelaşi timp, şi celălalt.
Fiinţele lor se amestecară: el era ea, ea era el, iar lumea erau ei.
Maria fremăta lipită de el, fără cuvinte, ca o torţă care creşte-n lumină.
Mihai o sărută setos şi ea se lăsă sărutată, râzând cutremurată, iar de la tremurul râsului
ei  tânăr  se  împrăştiau  norii  şi  soarele  îşi  făcea  loc  în  înalturi,  arborii,  râurile  şi  ierburile  din
preajmă murmurând, vălurându-se şi ele parcă mai altfel decât cu o clipită în urmă.
Toate  cele  din  jur  –  taiga,  cer,  stejar,  scorbură,  nori,  soare,  stâncă,  ape,  văi,  creste  –
dispăruseră parcă. Şi doar ei doi mai rămăseseră pe lume, contopiţi într-un singur sărut.