Tema pentru acasa: roman

Zi de naştere în gulag
„Dragostea e un incendiu în care cei din afară văd mai mult fumul şi cei
dinăutru, flacăra.”
Jacinto Benavente
În fiecare noapte, cade greu ca un bolovan pe patul de scânduri şi, de cum pune capul pe
smocul de vată numit pernă, adoarme imediat. Dimineaţa Mihai Ulmu se trezeşte şi mai obosit,
ca o vită de povară care muncise şi prin somn.
În timpul apelului din zori de zi, îl întreabă pe Mendelstam:
− Ce dată e azi?
− Cine ştie?! 2 sau 3, sau 4.
− Mi-am amintit acum: în una din zilele acestea e ziua mea de naştere.
− Eu nu mi-o amintesc niciodată. O făcea în locul meu soţia. Dânsa ţinea minte toate zilele
de naştere. Oricum, te felicit. Ceea ce pot face acum însă e să-ţi dăruiesc un îndemn: priveşte
luna.
Soarele nu răsărise, dar luna încă mai străjuia în înalturi.
− De ce?
− Închipuie-ţi că în această clipă la ea se uită şi cineva care ţi-i foarte drag şi care se află
departe. S-ar putea să vi se întâlnească privirile pentru o fracţiune de secundă pe suprafaţa ei
de aur…
Ulmu îi mulţumi. Şi privi luna care apunea.
Un gând i se înfipse imediat în creier ca un cui înroşit în foc: să fug, să fug, să fug.
Profesorului  din  Poiana  zilele  îi  par  trase  la  indigo:  deşteptarea,  gimnastica,  micul  dejun,
munca, prânzul, iarăşi munca, iar apel, cina, cercul de artişti amatori, culcarea.
Dar tot ele îi sunt şi ca nişte lecţii de viaţă: învăţă cum să ţii roaba ca să te ducă ea pe tine
şi  nu  tu  pe  ea,  cum  să  pui  fierăstrăul  ca  să  răstorni  pinii  în  linie  dreaptă,  mai  află  care  copac
are  coaja  dulce,  rădăcinile  căror  plante  potolesc  setea,  cum  se  prepară  lichenii  ca  aceştia  să
devină comestibili.
−  Aici  doar  cei  tari  supravieţuiesc.  Învăţaţi-vă  să  fiţi  tari!  îi  îndeamnă  brigadierul  Fomin,
care lucrează cot la cot cu ei.
− Dacă n-aş fi avut în grija mea destinele celor mai de seamă minţi ale Rusiei, evadam de
mult, le mai spune acesta, fără să se teamă de ce zice, în timp ce alţii se sperie de ce aud.
O  parte  din  brigada  lui  lucrează  la  tăiat  taigaua  şi  clădeşte  trunchiurile  în  stive,  o  alta  –
umblă  cu  roabele  din  urma  artificierilor  care  aruncă  stâncile  şi  pietrele  mai  mari  în  aer,  ca  să
facă locul drept.
Fomin, de cum îl vede pe Mihai Ulmu, îi şi arată roaba.
După o săptămână de lucru, s-a ataşat de această unealtă.
Roaba poate fi supusul sau stăpânul omului.
Roaba şi omul devin la un moment dat un tot întreg, precum calul cu călăreţul într-o bătălie.
Calităţile  acestui  instrument  metalic  se  transmit  parcă  şi  omului,  şi,  în  loc  să  scârţâie,
prinde  şi  el  să  ofteze.  Tărăboanţa  cu  o  singură  roată,  două  mânere  şi  un coş  uriaş,  prinsă  de

---

braţele  unui  deţinut,  care  nu  are  dreptul  s-o  lase  din  mână  cele  12  ore  cât  durează  ziua  lui  de
lucru, e o emblemă a GULAG-ului. Dacă te obişnuieşti cu ea, când nu mai simţi rănile din palme
şi  nici  durere  atunci  când  îţi zdreleşti  genunchii  de  fierul  ei  rece  sau  fierbinte,  în  funcţie  de
anotimp,  înveţi  să  te  odihneşti  chiar  în  timp  ce  o  duci  încărcată  pe  puntea  de  lemn  ca  să  o
deşerţi în caroseria unor camioane grele sau în albia râului de alături. Când omul reacţionează
ca  un  automat,  când  fiecare  mişcare  e  şlefuită  până  la  robotizare,  el  simte  roaba  aşa  cum  îşi
simte propriul corp, cunoaşte unghiul din care să fie împinsă, ca să devină uşoară, ştie când s-o
ungă, cu lacrimi sau stropi de sudoare, dacă nu găseşte ulei, ca să nu scrâşnească prea tare,
intuieşte  centrul  ei  de  greutate,  ca  şi  forţa  cu  care  trebuie  s-o  mişte,  ca  roata  să  nu  i  se
oprească.
Când intră în acest ritm, omul nu trăieşte, ci vegetează. Aşteaptă să treacă cei 10, 15, 20
sau 25 de ani de detenţie. I se arată că mai greu trece o oră sau o zi de chin, dar 25 de ani, i
se pare, vor trece acuşica.
Mihai Ulmu se simte ca un robot, mişcările par a nu-i mai fi dictate de creier, ci de roabă.
Într-o săptămână, se obişnui într-atât de mult cu prezenţa ei, încât îşi spune că, chiar dacă
va evada, va evada cu tot cu roabă.
De la o vreme ea i se arată şi-n vise.
În  acea  dimineaţă  bucătarul  îi  turnă  porţia  de  ciorbă  apoasă  în  gamelă  şi-i  aruncă  bucata
de pâine cleioasă în faţă, făcându-i semn grăbit: „Hai, treci mai departe!”
Se aşeză la masa lungă, între alţi ortaci, vântură cu lingura sorbitura, în speranţa să dea în
ea şi de vreun fir de orez, apoi muşcă din pâinea neagră şi cleioasă.
Dar în clipa în care dinţii i se încleştară în bucata de aluat aproape crud, aceştia se loviră
de  o  aşchie  de  piatră,  cel  puţin  aşa  i  se  păru,  pe  care  voi  s-o  scuipe  imediat  jos,  dar,  când  o
luă în palmă s-o arunce şi o privi mai atent, descoperi că ceea ce muşcă era de fapt o bucăţică
de hârtie împăturită strâns. O ascunse pe dată în unul dintre buzunare. Când ajunse în zonă şi
se  încredinţă  că  nu-l  vede  nimeni,  scoase  hârtia  şi  o  desfăcu  cu  grijă.  Era  un  bileţel,  cu
următorul conţinut: „Vă felicit cu ocazia zilei de naştere. Cadoul pe care-l meritaţi cel mai mult