Tema pentru acasa: roman

Drumul spre Siberia
„Toate sunt clare, numai eu sunt tulbure.”
Lao Zi
Luna se rostogolea din urma trenului ca un bulgăre de foc peste întinsurile moleşite, sărea
de pe un deal pe altul, de pe creştetul unui pâlc de salcâmi pe celălalt, atingând doar din când
în când pământul.
Mihai  Ulmu  se  bucura  că  era  noapte,  că  niciunul  dintre  condrumeţi  nu-l  vedea  în  bezna
vagonului  şi  nimeni  nu-l  întreba  nimic.  Încerca  să  se  deprindă  cu  tăcerea  (nerevenindu-şi  încă
din  şocul  interogatoriilor,  pasagerii  acelui  tren  aleseseră  să  tacă),  cea  pe  care  o  jinduise  de
atâta timp, ca dintr-o dorinţă de a redeveni el însuşi.
Trenul  ducea  noaptea  cu  el.  Era  o  închisoare  pe  roţi,  care  nu  oprea  în  gări  decât  rar.  Şi
atunci – pe linii laterale, discrete, pentru a i se ataşa alte vagoane, ticsite şi ele cu condamnaţi.
Erau garnituri alcătuite din zeci de vagoane pentru vite, care aveau în partea de sus guri de
aerisire  protejate  cu  gratii  metalice,  ca  să  nu  poţi  scoate  capul  printre  ele.  Probabil  că  întreg
trenul duhnea rău, de vreme ce aerul care venea de afară era tot aerul dinlăuntru, ce nu putea fi
nici el respirat decât cu silă. Oricum, era ceva mai puţin fierbinte, şi asta dădea o impresie de
împrospătare. De aceea rândul celora care se înghesuiau în faţa răsuflătorilor – câteva minute,
cel mult – era mare.
În  zori  traversară  Nistrul  pe  la  Tighina,  simţi  acest  lucru după  aburirea  acestui  râu  al
copilăriei sale, pe care-l cunoscu la Cetatea Albă. Îşi lua rămas-bun de la el, de la aceste locuri
dragi.  Le  va  revedea  vreodată?  Într-o  clipită  i  se  amestecară  în  minte  de-a  valma:  oameni,
rude,  grădini,  lanuri,  pâraie,  schituri,  locuri,  şcoala  din  Poiana,  chipuri  de  elevi  şi  profesori,
mama, tata, care i se perindau ca într-un film ce rulează cu viteză maximă.
Soarele  sfărâmă  peisajele  în  milioane  de  cioburi.  Abia  atunci  Mihai  putu  să-şi  vadă
condrumeţii, această masă tăcută, învinsă. Puteai crede că toţi aceştia uitaseră să vorbească.
La un moment dat, i se făcu teamă de linişte. Şi-i şopti unui bărbat de alături: „Buna dimineaţa”.
Acela  se  uită speriat  în  părţi  şi-i  spuse:  „Eu  nu  sunt  vinovat”,  străduindu-se  să-şi  facă  loc  cu
coatele printre alţi deţinuţi şi să dispară în curând undeva după spatele acestora către capătul
celălalt al vagonului.
După acest moment de derută, un bătrânel s-a dat mai aproape de urechea lui Mihai şi i-a
şoptit, confidenţial:
− Nici eu nu sunt vinovat!
Ulmu l-a privit în ochi şi i-a spus:
− Aici toţi sunt nevinovaţi!
Apoi a adăugat:
− Vinovaţi sunt acei care ne-au condamnat.
Interlocutorul lui se prefăcu imediat că doarme.
La lumina zorilor vagonul era ca un amestec straniu de frică, de înduioşare, de lacrimi, de
nădăjduire, de supărare, de sclavie consimţită, de încăpăţânare, de resemnare, de omenesc.
Era un tren lung, cu peste 50 de vagoane, toate pline cu deţinuţi, pe care-i ducea ca să-i
ascundă undeva la marginea lumii.

---

Pe câţiva zeci de metri pătraţi stăteau înghesuiţi unul în celălalt câteva sute de bărbaţi. Şi
dacă în prima noapte, şocaţi încă de cele prin care trecuseră, fiecare se străduia să fie tolerant
cu vecinul său de suferinţă, în zilele următoare aproape fiecine dădea glas supărării, dar nu faţă
de cei care-i urcară în acest „tren al disperării”, ci faţă de cel de alături: că-l calcă pe bătătură,
că-l împinge, că se holbează, că doarme răsturnat peste dânsul, că pute de la el, că-l sâcâie.
Era  aproape  imposibil  să  te  mişti,  de  parcă  oamenii  fuseseră  cimentaţi  între  ei.  Dacă  te
lăsai învins, răpus de oboseală, riscai să te prăbuşeşti pe pardoseala de fier sau peste vecin.
Şi doar în măsura în care la gări erau scoşi cei morţi, li se părea că locul devenea un pic mai
larg şi parcă respirau ceva mai în voie.
La deschiderea vagoanelor, în câte-o haltă părăsită la vreme de noapte, supravegheată de
soldaţi  înarmaţi,  erau  culeşi  decedaţii,  cei  mai  mulţi  asfixiaţi,  şi  aruncaţi  de-a  dreptul  în  câmp,
fără să mai fie îngropaţi în pământ.
„Începe  să  ne  bucure  moartea  noastră”,  surprinse  Mihai  Ulmu  un  sentiment  general,
nerostit.
Oameni storşi de puteri, obosiţi, disperaţi, se întrebau prin întuneric: „Oare unde suntem?”,
„Ce gară-i asta?”, „Unde ne duc?”
Erau hrăniţi cu peşte sărat, ca să-i chinuiască setea şi să slăbească fiziceşte, ca astfel să
fie inapţi pentru evadări.
Aceşti  oameni  deveneau  fericiţi  când,  la  câte-o  gară  uitată,  soldaţii  din  escortă  făceau
pentru  ei  coridoare  prin  care  să  treacă  de  la  vagon  până  la  vreo  cişmea,  ca  să-şi  potolească
setea şi să-şi răcorească frunţile.
Într-o  noapte,  când  trenul  pătrunse  într-un  mare  oraş,  cu  clădiri  uriaşe,  Mihai  Ulmu  zări  în
depărtare, între cupole fără de cruci, reflectându-se pe cer turnuri cu stele rubinii şi zidurile de
cărămidă roşie ale unui Kremlin maiestuos.
Trenul  opri  pe  o  linie  secundară,  departe  de  gară.  Când  îl  văzu  pe  un  tânăr  trecând  pe
lângă vagonul lor, Ulmu îl întrebă, curios:
− Tinere, ce oraş e acesta?!
Acela  se  uită  speriat  în  părţi  şi,  privind  către  ferestruica  de  unde  îi  veni  întrebarea,
răspunse:
− Nu ştiu, şi se grăbi să dispară în noapte.
Peste un timp, trecu pe alături şi un bărbat între două vârste. Ulmu repetă întrebarea:
− În ce oraş suntem?
Auzi acelaşi răspuns:
− Nu ştiu!
De la gara Nu-Ştiu urmară alte zeci şi sute de alte gări, mai mari sau mai mici.
Călătoria  lor  părea  să  nu  mai  aibă  sfârşit.  Trăiau  zile  care  semănau  ca  două  picături  de
apă,  într-o  călătorie  pe  care  deţinuţii  începură  să  o  creadă  veşnică,  de  parcă  fuseseră
condamnaţi  la  ea  pentru  toţi  cei  15,  20  sau  25  de  ani.  Trecură  prin  sute  de  oraşe  şi  localităţi
rurale, peste râuri late ca marea, prin munţi sfredeliţi dintr-o parte în alta, dar Si