Partea intii

Işi zîmbiră.

209

Bî.îţ'ror-i'iata^CTg''''"-.-

a-;,«î&i*B6;'

Pleşuvul se apropie de Jan şi acesta îi spuse: „Mareşalul Barbara"!

Pleşuvul izbucni în hohote de rîs şi spuse: „E o antre-noare serioasă, care ne pregăteşte pentru finala jocurilor Olimpice".

Se uitau amîndoi la Barbara, urmărmd în continuare neobosita-i activitate.

îngenuncheată lîngă un bărbat şi o femeîe ce făceau dragoste, îşi furisă capul între feţele lor şi îşi lipi gura de buzele femeii. Din consideraţie pentru Barbara, bărbatul îi cedă partenera, socotind, fără îndoială, că amfitrioana şi-o dorea în exclusivitate. Barbara o cuprinse în braţe şi o trase cu putere spre ea, pînă cînd trupurile lor se lipiră unul de altul; în această strînsoare zăceau acum întinse într-o rînă, în timp ce bărbatul stătea în picioare în faţa lor, umil şi respectuos. Neîncetînd să sărute femeia, Barbara îşi eliberă o mînă şi începu să descrie în aer un cerc neîntrerupt. Bărbatul înţelese că i se adresa un apel, dar nu-şi dădea seama dacă i se poruncea să rămînă sau să plece. Privea cu o atenţie încordată mîna ce se agita tot mai ferm şi mai nerăbdător. In cele din unnă, Barbara îşi desprinse buzele de pe gura femeii şi îşi exprimă dorinţa cu voce tare. Bărbatul încuviinţă si, lăsîndu-se în jos, se lipi cu putere de spatele femeii, care deveni acum captivă între el şi Barbara.

— Sîntem cu toţii nişte personaje în visul Barbarei, spuse Jan.

— Da, încuvinţă pleşuvul. Dar treaba nu merge niciodată ca pe roate. Barbara e ca un ceasomicar nevoit să mişte singur acele penduleî.

De îndată ce izbuti să modifice poziţia bărbatului, Barbara nu-i mai acordă nici o atenţie femeii pe care, cu numai o clipă în unnă, o săruta cu atîta pasiune. Se ridică şi se apropie de un cuplu de amanţi foarte tineri care, cu o expresie ce trăda neliniştea, se ghemuiseră lipiţi unul de altul, într-un colţ al salonului. Erau dezbrăcaţi numai pe jumătate şi tînărul făcea eforturi să-şi acopere partenera cu trupul său. Aidoma unor figuranţi pe scena unui teatru liric, care deschid gura fără să scoată un sunet şi mişcîn-du-şi mîinile aiurea ca să dea impresia unei conversaţii aprinse, cei doi se străduiau din răsputeri să pară cît mai

210

absorbiţi unul de celălalt, căci nu voiau nimic altceva decît să treacă neobservaţi şi să scape de indiscreţia celorlalţi.

Dar Barbara nu se lăsa înşelată de această manevră vicleană, îngenunche în faţa lor, le mîngîie cîteva clipe părul şi le spuse ceva. Apoi dispăru într-o altă încăpere de unde reveni însoţită de trei bărbaţi în pielea goală. îngenunche din nou în dreptul celor doi amanţi şi, apucînd capul tînă-rului, îl sărută cu foc. Cei trei bărbaţi în pielea goală, în-drumaţi de poruncile mute din privirile ei, se aplecau deasupra micuţei şi scoteau de pe ea restul veşmintelor.

— în final vom avea o şedinţă, zise chelul. Barbara ne va convoca pe toţi, ne va aseza în semicerc în jurul ei şi, plantîndu-se în faţa noastră, îşi va pune ochelarii, va analiza ce-am făcut bine şi ce-am făcut rău, îi va elogia pe elevii silitori şi-i va admonesta pe chiulangii.

în fine, amanţii timizi îşi împărţeau trupurile cu alţu. Barbara îi părăsi, îndreptîndu-se spre cei doi bărbaţi. li adresă un zîmbet scurt lui Jan şi se apropie de junele pleşuv. Aproape în aceeaşi clipă Jan simti pe pielea sa atingerea delicată a tinereî provinciale care inaugurase seara dezbrăcîndu-se, şi îşi spuse în sinea lui că orologiul Barbarei nu funcţiona chiar atît de rău.

Provinciala se ocupa de el cu o rîvnă desăvîrşită, dar ochii lui zburau întruna spre celălalt capăt al încăperii, spre junele pleşuv, al cărui sex era frămînat de mîna Barbarei. Ambele cupluri se aflau într-o situaţie identică. Cele două femei, cu bustul aplecat, făceau, cu aceleaşi gesturi, acelaşi lucru: se putea spune că erau nişte grădinărese harnicc, înclinate peste un strat de flori. Fiecare cuplu nu era decît imaginea celuilalt reflectat în oglindă. Privirile celor doi bărbaţi se încrucişară şi Jan surprinse trupul pleşuvului care tresărea sub impulsul rîsului. Şi întrucît erau uniţi, aşa cum e unit un lucru cu imaginea sa din oglindă, nici unul nu putea să tresară fără să tresară şi celalalt. Jan întoarse capul spre fata care-l dezmierda, pentru ca aceasta să nu se simtă jignită. Dar imaginea lui reflectată îl atrăgea cu o fbrţă irezistibilă. Se uită din nou într-acolo şi zări ochii pleşuvului dilataţi de presiunea unui rîs stăpînit. Erau uniţi cel puţin prin puterea înzecită a unui curent telepatic. Nu numai prin aceea că fiecare ştia ce gîndeşte celălalt, ci ?i

211

prin aceea că erau în perfectă cunoşiinţă de cauza. în minte le reveneau toate comparaţiile făcute pe seama Barbarei cu cîteva clipe mai devreme, şi între timp mai descopereau şi altele. Se priveau pe furiş, evitîndu-şi privirea, conştienţi de faptul că aici rîsul ar fi acelaşi sacrilegiu ca rîsul atunci cînd preotul ridică ostia în biserică. Dar abia le trecu prin minte această comparaţie şi pofta de rîs le spori. Erau mult prea slabi, iar rîsul se dovedi mai putemic decît ei. Trupurile lor erau cuprinse de nişte vibraţii nestăpînite.

Barbara se uita la capul partenerului ei. Chelbosul capitulase şi rîdea în toată legea. Ghicind parcă de unde pomeste răul, Barbara îşi întoarse privirea spre Jan. In clipa aceea chiar, provinciala îl întreba în soaptă: „Ce-i cu tine? De ce plîngi?"

Dar tocmai atunci Barbara se afla lîngă el şi-i suiera printre dinţi:

— Să nu-tî închipui c-o să-mi faci aici figura pe care ai făcut-o la înrnormîntarea lui Passer!

— Nu te supăra, îi spuse Jan, rîzînd, şi lacrimile i se prelingeau pe obraji. II rugă să plece.

14.

înaintea plecării în America, Jan o duse pe Edwige la mare. Se găseau pe o insulă pustie, cuprinzînd doar cîteva sate miniaturale, cu păşuni pe care păşteau nişte oi nepă-sătoare, şi un singur hotel pe o plajă îngrădită. Inchiriaseră fiecare cîte o cameră.

Ciqcăni la uşa ei. Din fundul încăperii, o voce îi strigă să intre. întîi nu văzu pe nimeni.

— Fac pipi, îi strigă încă o dată de la toaleta a cărei uşă era mtredeschisă.

îi ştia acest nărav. Chiar şi atunci cînd se afla la ea mai multă lume, anunţa liniştită că se duce să facă pipi şi con-tinua să sporovăiască prin uşa întredeschisă. Nu sălăşluia în gestul ci nici cochetăria, nici lipsa de pudoare. Dimpotrivă, semnifica abolirea absolută a oricărei cochetării şi a oricărei impudori.

212

Edwige nu accepta tradiţiile care apasă omul ca o po-v'ară. Ea refuza ideea că o faţă descoperită ar fi castă, iar un şezut gol ar fi impudic. Nu putea priccpe de ce lichidul sărat care ne picură din ochi ar fi de o sublimă poezie, în timp ce lichidul ieşit din vintre ar trebui să ne stîrnească dezgustul. Toate astea i se păreau absurde, artificiale, lipsite de noimă si trata aceste conventiî aşa cum tratează o pustoaică revol-tată regulamentul interior al unui pension catolic.

lesind din closet, îi surîse lui Jan şi se lăsă sărutată pe amîndoi obrajii:

— Mergem la plajă? Jan încuviintă.

— Lasa-ti hainele la mine, îi spuse ea, dezbrăcîndu-şi halatul de sub care apăru goală-puşcă.

—fan găsea întotdeauna oarecum insolit gestul de a te dezbrăca în faţa altora şi aproape că o invidia pe Edwige care se mişca în nuditatea ei ca într-o confortabilă rochie de interior. Goală. era chiar mai naturală decît îmbrăcată, de p.n'că, atunci cînd îşi lepăda hainele, se lepăda şi de ingrata condiţie de femeie. rămînînd doar o fiintă umană tară atri-bute sexuale. Ca şi cînd sexul ar fi în haine, iar nuditatea ar fi o stare de neutralitate sexuală.

Coborîră scările despuiaţi si ajunseră pe plajă, unde se odihneau, se plimbau şi se scaldau grupuri de nudişti;

mame goale cu prunci goi, bunici goale cu nepoţi goi, tineri şi bătrîni goi. Se afla acolo o imensă cantitate de sîni goi femeieşti, de cele mai diverse forme; frumoşi, mai puţin frumoşi, urîţi, imenşi, zbîrciţi, şi Jan îşi dădea seama cu pă-rere de rău că alături de sînii tineri cei bătrîni nu întineresc, că, dimpotrivă, sînii tineri devin mai bătrîni, şi toţi laolalta sînt la fel de bizari şi lipsiţi de importanţă.

Şi se simţi încă o dată copleşit de acea vagă şi miste-rioasă idee a frontierei. Avea impresia că se afla exact pe linia de demarcaţie şi era gata s-o treacă. Şi fu cuprins de o tristeţe ciudată, şi din această tristeţe răsări, ca din ceaţă, o altă idee şi mai ciudată: cu gloata şi goi se duceau evreii spre camerele de gazare. Nu înţelegea prea bine de ce îi revenea în minte cu atîta stăruinţă tocmai această imagine şi nici ce voia de fapt să semnifice.

213

^T^Î''^^^-"^'' -

Poate voia să-i spună că în momentul acela evreii se aflau şi ei de cealalta parte a frontîerei şi deci nuditatea e uniforma bărbaţilor şi a femeilor de dincolo. Că nuditatea e un giulgiu.

Tristeţea simţită de Jan din pricina goliciunii trupurilor răspîndite pe plajă devenea din ce în ce mai insuportabilă. Spusc:

— Ce ciudăţenie, toate aceste trupuri goale... Edwige încuviinţă:

— Da. Dar ceea ce mi se pare şi mai ciudat e că toate aceste trupuri sînt frumoasc. Priveşte, pînă şi trupurile bătrînilor şi ale bolnavilor sînt frumoase, din moment ce sînt numai trupuri, trupuri fără veşminte. Da, fnimoase ca natură. Un arbore bătrîn nu-i mai puţin frumos decît un arbore tînăr, iar leul, chiar şi bolnav, rămîne regele anima-lelor. Urîţenia omului se trage din urîţenia îmbrăcămintei.

Edwige nu se înţelegea niciodată cu el, şi totuşi cădeau întotdeauna de acord. Fiecare interpreta în felul său vorbele celuilalt şi între ei domnea o minunată armonie. o minunată solidaritate întemeiată pe lipsa de înţelegere. El ştiaJbine acest lucru şi aproape că se complăcea.

înaintau agale pe plajă, nisipul frigea sub picioarele lor, behăîtul unui berbec se împletea cu vuietul mării, iar la umbra unui măslin o oaie murdară păştea pe un petec de iarbă uscată. Jan îsi aminti de Daphnis. Stă întins pe jos, e vrăjit de nuditatea lui Chloe, e excitat, dar nu ştie spre ce îl cheamă această excitaţie - o excitaţie fără margini, fără alinare, ce se întinde fără limite, pînă se pierde din ochi. Inima lui Jan era cuprinsă de o imensă nostalgie şi simţea nevoia întoarceriî în trecut. în trecut, la acest băîat de altă-dată. în trecut, spre obîrşiile omului, spre obîrşiile proprii, spre obîrşiile iubirii. Dorea dorinţa. Dorea bătăile de inimă. Dorea să stea culcat lîngă Chloe şi să nu ştie ce-i dragostea camală. Să nu ştie ce-i voluptatea. Să se transfonne şi să nu mai fie nimic altceva decît o excitare, nimic altceva decît o misterioasă, neînţeleasă şi miraculoasă tulburare mascu-lină în faţa trupului femeiesc. Şi spuse tare:

— Daphnis!

Oaia păştea iarba uscată şi Jan mai repctă o dată, suspinînd: Daphnis, Daphnis...

214

— ÎI strigi pe Daphnis?

— Da, îl strig pe Daphnis.

— E bine, spuse Edwige, la el trebuie să ne întoarcem. Să ne ducem acolo unde omul n-a fost încă mutilat de creştinism. Asta voiai să spui?

— Da, confirmă Jan care voia să spună cu totul altceva.

— Acolo mai exista poate un mic paradis al naturalului, reluă Edwige. Oi şi păstori. Oameni aparţinînd naturii. Libertatea simţului. Asta înseamnă pentru tine Daphnis, nu-i aşa?

o asigură din nou că era exact ceea ce voia să spună, şi Edwige ţinu să confirme:

— Ua, ai dreptate, asta-i insula lui Daphnis! Şi cum lui îi plăcea să cultive şi să dezvolte armonia lor întemeiată pe neînţelegere, se grăbi să adauge:

— lar hotelul în care locuim ar trebui să se numească:

De cealaltă parte.

— Da! strigă Edwige entuziasmată. Dincolo de această temnită a civîlizaţiei noastre!

Se apropiau de ei cîteva grupuri mici de oameni în pielea goală; Edwige îl prezenta pe Jan. Oamenii îi strîngeau mîna, îl salutau, declinîndu-şi titlurile şi spunînd că se bucură de cunoştinţă. Apoi, abordară diferite subiecte: temperatura apei, ipocrizia societăţii care mutilează trupul şi sufletul, frumuseţea insulei.

în legătură cu acest ultim subiect, Edwige sublinie:

— Jan tocmai spunea că asta-i insula lui Daphnis. Cred că are dreptate.

Toată lumea se arătă încîntată de această găselniţă şi un bărbat neobişnuit de burtos dezvoltă ideea că civilizaţia occidentală e pe cale de dispariţie şi umanitatea se va elibera, în sfirşit, de povara înrobitoare a tradiţiei iudeo-creştine. Erau fraze pe care Jan le mai auzise de zece, de douăzeci, de treizeci, de o sută, de cinci sute, de o mie de ori, şi cei cîţiva metri de plajă se transformară curînd într-un amfiteatru. Bărbatul vorbea, toţi ceilalţi îl ascultau cu interes, în timp ce mădularele lor dezgolite priveau prosteşte şi cu tristeţe, în jos, spre nisipul auriu.

215