Participarea din recluziune
Schiţă de teme noicasiene
Prof. Florin Ion Teodorescu, Liceul Teoretic „Constantin Noica” Sibiu
Bătrâneţea: funcţia bătrâneţii de reorientare
Noica privea îmbătrînirea ca pe reuşita vieţii în cultură. Bătrâneţea nesenilizată înlătură înclinaţiile zadarnice şi recuperează scopurile veritabile.1 Despărţirea lui Noica de Goethe este despărţire de o caracteristică a condiţiei fundamentale a tinereţii, acceptare a înţelesurilor directe ale vieţii şi deschidere către lume. Dezavantajul criteriilor tinereţii ţine de nedepăşirea preluării lumii prin simţuri. Îndepărtarea de procurarea înţelepciunii vieţii prin simţuri şi apropierea de deschiderea reprezentării este una din raţiunile despărţirii de Goethe. Îndepărtarea de simţuri este o renunţare la ceea ce este dobândit, este orbirea instrumentului cunoaşterii. Pentru Goethe, Natura este criteriul care condiţionează autenticitateai culturii. Sănătatea naturii şi a tinereţii rezolvă situaţia unui dezechilibru cultural. Cultura impregnată de caracterul sănătos depăşeşte totuşi un nivel al purităţii ei. Noica îşi fundamentează despărţirea de Goethe prin nevoia de eliberare a fiinţei dintr-o devenire repetitivă, dar, în final statică. Spiritul este, prin creaţie, mai liber decât Natura. Cultura nu se contrapune naturii, nu o contrazice Natura. Natura, există prin cultură, care o integrează.2 Spiritul depăşeşte natura prin înglobare. Maladiile culturii refac zona în care spiritul nu este repetat, ci împinge către o manifestare diferită, nouă. Într-o societate de omagii, de avânt optimist, de laude şi de bilanţuri pozitive proslăvitoare, Noica opta pentru maladiv. Funcţia maladivului cu scop, uitată în epocă, este reinaugurată.
Argumentaţia extra-istorică proprie ethosului românesc
Încă din 1934, Noica formula criteriile unei alternative la istoricitate. În Mathesis sau bucuriile simple, Noica opune culturile de tip matematic culturilor de tip istoric. Cultura românească de tip geometric nu este doar silogistică. Ea este ordine şi imanenţă. Idealul culturii geometrice este un Mathesis universalis unificator. Omul este obiect al referinţei non-istorice, non-temporale. Mathesis, liberă de orice context istoric irumpe dincolo de concretul imediat al faptelor şi al vieţii. Literarul este integrat istoricului fiind contradictoriu geometricului, echilibrului, ordinii. Istoricul, ca şi literarul egalizează şi omogenizează orice posibilitate umană şi propun culturi cu expresie coruptă. Soluţia filosofului este destituirea istoriei, cea care nu a produs altceva decât legende suplimentare, oricum inferioare celor ale poeţilor.
Neînrolarea filosofică: fiinţa în lume. Diluarea forţei contradicţiei
În 1978, prin Dicţionarul de filozofie scos la Editura Politică a Partidului Comunist Român, Constantin Noica era considerat ataşat iniţial trăirismului şi adept al unui spiritualism constructivist ce a evoluat ulterior spre poziţii realiste. Spiritualismul era explicat, ca o formă de idealism obiectiv în contradicţie cu materialismul iar constructivismul reliefa caracterul activ al subiectului în cunoaştere, în opoziţie cu unilateralismul empirismului.
Noica a căutat o reconciliere a filosofiei tradiţionale, pe unii continuându-i într-un mod extins, pe alţii parţial. Ontologia nu se poate despărţi de expunerea modelului fiinţei, ci ilustrează fiinţa tocmai în treptele devenirii. Noica nu caută fiinţa dincolo de lucruri şi nu trece de limita lucrurilor. Limitarea deschide realul către modelul fiinţei. Recuperarea fiinţei dinspre real prin devenire împreună cu opoziţia la tentaţia de a ne ridica pripit la general lămureşte învitaţia lui Noica la reconsiderarea condiţiei secunde a individualului.3
Sinteza ontologică noicasiană cuprinde filosofia greacă şi filosofia germană. Sinteza se realizează prin reîntoarcerea modelului ontologic de la conţinutul transcendental al devenirii la realitatea externă a fiinţei în lume. Raţiunea expozitivă se desfăşoară ca „dialectică tematică”, „cerc tematic” sau „dialectică orientată” şi ilustrează dialectica tematică a raţiunii sintetice. În fapt, îmbogăţirea dialecticii cu al patrulea moment (temă – antitemă – teză – temă completată) sprijină cercetarea raţională a realităţii. Echilibrul între cercetarea transcendentală şi obiectul extern aparţine mai degrabă raţiunii, comprehensiunii filosofice, iar nu atât unei metode pozitive sau ştiinţifice. Re-metafizicizarea prin păstrarea temei în fiecare moment al expunerii dialectice orientează mişcarea către un moment iniţial.4 Spre deosebire de Hegel, momentele dialectice nu se află într-un raport de contradicţie mutuală, ci de „contradicţie unilaterală”. Atenuarea contradicţiei foloseşte unui scop filosofic dar şi extra-filosofic, într-un tărâm istoric şi geografic îmbolnăvit de marxism. Contrazicerea unilaterală dinspre ulterior către anterior se realizează prin incluziune, prin încorporarea unor note ale antecedentului.
Momentul tezei conţine sinteza, dar mişcarea dialectică nu se opreşte cu a treia etapă, ci continuă către tema din care originează. Schena dialectică a raţiunii se lărgeşte sistemic prin înglobarea cercului dialectic într-unul mai general şi mai abstract. Deşi raţiunea nu începe de la principii certe, aceasta nu este nici neutră ci întemeiată pe premise ipotetice ce se cercetează prin raportare la temă. Ordinea nu precede realităţii şi nu preexistă ca gândire ci are loc în situaţia activă în care raţiunea cercetează realitatea. Adevărul este produsul dialectic al temei. Adevărul nu se află altundeva, nu ţine de concordanţa între existent şi exprimat şi nici nu se sustrage raţiunii. Adevărul apare prin echilibru.
Legile proceselor gândirii şi realitătii sunt logice. Aceste legi sunt cercetate de o logica synalethică într-un orizont ontologic. Totuşi, logica nu descrie realul, ci identifică ce ar putea fi configurat în real. Pe modelul aristotelic, Noica cercetează regulile de validitate nu a unor silogisme, ci a mişcării dialectice reale. Logica este synalethică datorită necesităţii adeveririi, întemeierii temei din perspectiva ultimul moment dialectic.
Tema este adeverită nu numai prin contradicţie, ci şi prin corelaţia individual-general. I reprezintă individualul, G generalul iar D, determinaţiile lui I sau G. Normele legilor synalethice ale oricărei dialectici sunt 5: 1) D-I-IG-DG; 2) D-G-IG-DG; 3) G-IG-DG-GD; 4) G-DG-IG-GI; 5) I-D-DG-IG.
Procesele dialectice valabile se desfăşoară în 4 momente pe baza uneia din cele 5 norme logice. Modelul ontologic produce transmutaţia unului către multiplu, de la un principiu la o infinitate a fiinţărilor. Ideea că participarea fiinţei întru are niveluri şi intensităţi diferite are provenienţă neoplatonică şi scolastică.
Prima instanţă a fiinţei este devenirea. A doua instanţă a fiinţei redă elementul, contingenţa posibilităţii. Cele două instanţe sunt completate cu ultima înfăţişare a fiinţei, fiinţa ca fiinţă, diferită de instanţele fiinţei.
Relaţia sentimentului românesc prefilosofic al fiinţei cu limba română
În timpul participării la seminarul profesorului Martin Heidegger, lui Noica i se cere să redacteze o istorie a filosofiei române. Mâhnit, stabileşte că nu există o filosofie românească per se. Mai târziu, pe baza acestei senzaţii, Noica examinează posibilitatea unei prefilosofii româneşti, întemeietoare prin tezaurul limbii române. Rostirea românească redă semnificaţiile unei filosofii iniţiale originare şi originale. Materia primă pentru decelarea prefilosofiei este în principal folclorul şi poezia eminesciană. Limba română, a depozitat noţiuni filosofice care au fost folosite în folclorul poetic, în glăsuirea populară sau în opera cultă a unui Dimitrie Cantemir. Identificarea noţiunilor filosofice surprinde sentimentul românesc al fiinţei. Asemănător relaţiei metodei etimologice heideggeriene cu limbile clasice, Noica fundamentează discursul filosofic românesc viitor pe virtualitatea filosofică a cuvântului de obârşie românească. Cuvântul conţine un sens care poate naşte demersul filosofic. Pe de altă parte, tocmai pe baza acestor preocupări, lui Noica i-a fost reproşată incapacitatea de a descărca postcarceral, chiar într-un sens moral, capitolul existenţei legionare de orice intenţie naţională.
Avatarurile recluziunii: complexul neîmplinirii culturale româneşti. Negustorul de idei
Domiciliul lui Noica la Câmpulung îl apropie de soluţiile filosofice ulterioare. În izolare are loc o deschidere către philosophia pura. Participarea alături de câţiva cunoscuţi şi de cultivarea persistentă a filosofiei îi atrage o condamnare pe care o revalorifică ca fiind un dar. La Câmpulung s-a infiripat prima încarnare a şcolii fără profesori. După eliberarea din august 1964, Noica rămâne o perioadă în Bucureşti, până la pensionare, după care se retrage succesiv la Snagov, la Cisnădie - Cisnădioara şi, în cele din urmă, la Păltiniş. Separat incomplet de lume, într-o cameră de 8 mp la 4000 de picioare deasupra umanităţii, Noica a fondat o şcoală a tinerilor maturi. Procedura de antrenament intensiv în Şcoala de la Păltiniş nu putea fi o παιδαγωγέω. Noica alegea persoane apropiate de nivelul de platou, care puteau fi trimise înapoi pentru a făptui isprăvile reclamate de cultura română. Ulterior, eşecul de creaţie de vârf a Şcolii de la Păltiniş l-a determinat să ceară 22 de tineri pentru performanţa culturală. Tentativa de a găsi 22 de tineri s-a petrecut după constatarea că după 15 ani de şcolire nici unul din elevi nu devenise autorul unei cărţi care să iasă din rând atingând nivelul ideatic de consacrare universală.
Paradoxul servirii regimului comunisto-ceauşist în vederea înfăptuirii culturii române
Acuzaţiile cu privire la angajamentele lui Noica sunt duble.
Raportul dintre filosof şi Securitate, colaborarea cu propriii torţionari, nu trebuie să ocolească intenţia recuperării imediate a lui Mircea Eliade.5 Ambiţia lui Noica era recuperarea şi integrarea lui Mircea Eliade pentru cultura română.
Misiunea autoimpusă după eliberarea din 1964 a cuprins realizarea menirii de antrenor cultural6, mărturisită la eliberare şi recâştigarea lui Eliade pentru cultura română. Pe de altă parte, cu o scuză de provenienţă psihologică, Gabriel Andreescu, preluând o idee de la Alina Mungiu-Pippidi, consideră că Noica a pactizat cu propriul torţionar din pricina îmbolnăvirii de ,,complexul deţinutului", adică de boala numită ,,Sindromul Stockholm".7
A doua acuzaţie, echivocă, este a adjunctul generalului Iulian Vlad, generalul Aurel Rogojan, de colaborare cu serviciile britanice. Potrivit acestuia, Noica ar fi fost cooptat anterior ocupaţiei sovietice prin intermediul primei soţii, Wendy Muston.8 Pentru Rogojan, libertatea lui Noica ar fost dovada de export a toleranţei politice a regimului comunisto-ceauşist. Activitatea instructivă a lui Noica de la Păltiniş e prezentată nu ca excepţie a regulilor totalitarismului ceauşisto-comunist, ci ca expresie a unui sens non-exterior regimului, toleranţa. Toleranţa se manifesta chiar şi faţă de agenţii Intelligence Service-ului.9 Îăn acest înţeles, Securitatea nu s-ar fi amestecat deoarece consimţea tacit la intenţia lui Noica de regenerare a idealului misiunii europene a culturii româneşti. Oricum, de fapt serviciile nu promovau doar o toleranţă oarbă, fără scop, ci moşeau o soluţie alternativă establishment-ului cultural şi social al epocii. Securitatea epocii înţelegea rolul culturii! 10 Având în vedere eleganţa supravegherii serviciilor ceauşiste, colaborarea lui Noica cu serviciile străine ar fi fost una benignă, ţinând cont de scopurile culturale ale acesteia şi de sinceritatea aplecării unor englezi către descoperirea spaţiului românesc.
Lipsa dovezilor angajamentului faţă de britanici s-ar explica prin faptul că unii discipoli noicasieni ar fi expurgat pasajele care le încriminau conduita şi pe cele care ar fi devoalat legăturile filosofului cu Intelligence Service-ului. Conjectura este probată de Rogojan printr-un ad ignorantiam: dacă nu există dovezile angajamentului lui Noica faţă de britanici, înseamnă că au fost epurate.
Concluzie
În primul rând, poate fi demonstrată existenţa echilibrului între liniamentele biografice şi construcţia ontologică. În al doilea rând, cinstea lui Noica nu a fost înţeleasă. Noica ar fi colaborat cu oricine, în baza unui praxis fondat pe imperativul categoric al propriei misiuni. În viaţă, certitudinile şi francheţea lui Noica nu au ignorat existenţa subiectului istoric. Securitatea exista şi nu putea fi ignorată. Noica a recunoscut Tribunalul care i-a hotărât pedeapsa. A recunoscut şi Tribunalul istoric care i-a construit destinul postbelic. Dictaturile i-au maculat recluziunea. De asemenea, daimonul său românesc i-a devenit demonul propriei biografii. Mentoratul şi apologia filosofiei dintre 1975 şi 1987 prin Şcoala de la Păltiniş într-o epocă morbidă a exemplificat paradoxul esenţial al ceauşisto-comunismului, pardox al unui morbid coerent.
Bibliografie
-
Ion Dur, Noica Portretul gazetarului la tinereţe, Ed. Saeculum, 1999.
-
Ion Ianoşi, O istorie a filosofiei româneşti, Ed. Apostrof, 1996.
-
Alexandra Laignel-Lavastine, Filosofie şi naţionalism. Paradoxul Noica, Ed. Humanitas, 1998.
-
Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Ed. Humanitas, 1983 - 2003;
-
Constantin Noica, Mathesis sau bucuriile simple, Humanitas, 1992; Sentimentul românesc al fiinţei, 1978; Devenirea întru fiinţă, 1981; Cuvînt împreună despre rostirea românească, 1987; Scrisori despre logica lui Hermes, 1987; Despărţirea de Goethe, Ed. Univers, 1976
-
Sorin Lavric, Ontologia lui Noica. O exegeză, Ed. Humanitas, 2005
Dostları ilə paylaş: |