Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare


XL întîmplările prin care a trecut episcopul Dionisie



Yüklə 4,28 Mb.
səhifə26/45
tarix18.01.2019
ölçüsü4,28 Mb.
#100873
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   45

XL

întîmplările prin care a trecut episcopul Dionisie


  1. a lejit din temniţă. Tot Fer. Ieronim adaugă acolo că după ieşirea din temniţă ar fi mai trăit pînă în vremea împăraţilor Gallus şi Volusian pînă la împlinirea vîrstei de 69 de ani (deci pînă în anul 254) şi că ar fi fost înmormîntat în oraşul Tyr, unde mormîntul i s-ar fi păstrat multă vreme. Patriarhul Fotie preia şi el această părere («Bibliotheca» cod. 118).

    1. Are dreptate G. Bardy {o.c. p. 143) că de acum înainte Eusebiu mai mult reproduce din epistolele Sfîntului Dionisie de Alexandria, necunoscute. Cele mai multe sînt amintite în alte izvoare.

    2. Nu se cunoaşte unde a păstorit el ca episcop, dar se ştie că a acuzat pe Dionisie că a fugit In timpul persecuţiei lui Valerian. Dionisie îi răspunde. Acest răspuns va fi avut Ioc după anul 257. Valerian domneşte între anii 253-260.




    1. Gal., 1, 20.

    2. Aurelius Appius Sabinus era prefectul Egiptului.

    175. «Frumentarius» putea fi şi «negustor de grîne», dar şi furnizorul care aproviziona
    armata cu hrană. Să nu uităm că Egiptul era «grînarul imperiului». Din punct de vedere adminis-
    trativ, Egiptul era domeniul rezervat exclusiv împăratului, care era reprezentat acolo printr-un
    prefect din ordinul ecvestru. Abia Diocleţian va integra cu adevărat Egiptul în imperiu. Dar
    acest lucru explică şi multe tulburări şi răscoale care au avut loc în Egipt. Tulburările descrise
    aici începuseră din 248.

    176. Se pare că Timotei va fi fost fiul episcopului Dionisie.



    Informaţiile despre Dionisie171 le vom lua dintr-o scrisoare a lui către Gherman172, în care, vorbind despre sine însuşi, spune următoarele: «Eu vor­besc ca şi cum m-aş afla înaintea lui Dumnezeu şi El ştie că nu mint»173. După socoteala mea niciodată n-am fugit, dar nici n-am lucrat fără ajutorul lui Dumnezeu.

  2. Mai înainte, atunci cînd - la timpul său - se publicase edictul de perse­cuţie a lui Deciu, atunci, tocmai în ceasul acela (prefectul) Sabinus174 a trimis un frumentar175 să mă caute, iar eu rămăsesem în casă vreme de patru zile căci aşteptam sosirea acestuia. El însă scotocea prin toate ungherele: drumuri, riuri, cîmpuri, pe unde bănuia că m-aş fi ascuns sau pe unde m-ar fi făcut scăpat. Par­că l-ar fi orbit cineva, aşa nu-mi găsea el casa unde petreceam. într-adevăr, el nu putea crede că în timp ce eram urmărit, eu totuşi rămăsesem acasă.

  3. Cînd nu fără greutate, după ce trecuse şi a patra zi, Dumnezeu mi-a poruncit să plec şi după ce m-a condus în chip tainic, pe mine şi pe copiii mei precum şi pe mulţi dintre fraţi, am plecat cu toţii împreună. Că aceasta a fost lucrarea Providenţei lui Dumnezeu a arătat viitorul, în care am fost poate de folos unora dintre fraţi».

  4. Pe urmă, după ce a spus şi alte lucruri, ne-a arătat ce i s-a întâmplat drept urmare a fugii sale, spunînd următoarele: «către apusul soarelui eu şi însoţitorii mei am căzut în mîinile ostaşilor şi am fost duşi la Taposiris (lingă Alexandria, n.tr.). în urma unei rînduieli dumnezeieşti, Timotei176 nu era întimplător acolo, aşa încît el n-a fost arestat, dar cînd a sosit mai tîrziu a găsit casa goală, iar slugile o păzeau; cît despre noi, am fost luaţi prizonieri».

  1. Şi iarăşi după alte cîte lucruri, continuă: «Şi în ce a constat minunata purtare de grijă a Providenţei? Căci va trebui să spun adevărul întreg. Unul dintre ţărani a întîlnit pe Timotei care fugea uluit şi l-a întrebat care-i cauza că e atît de îngrozit?

  2. Acesta a spus adevărul177, pe cînd celălalt, auzindu-1 - trebuiau să parti­cipe la o cununie, căci e obicei la aceşti oameni de a petrece noaptea întreagă la astfel de întruniri - a încunoştiinţat pe oaspeţi îndată ce a ajuns la ei. Aceştia au sărit cu toţii într-o clipită ca şi cum ar fi fost înţeleşi de mai înainte şi au fugit cît au putut mai repede, au picat peste noi şi scotind tot felul de strigăte s-au apropiat de noi care eram întinşi pe paturi fără cearceafuri, în vreme ce solda­ţii care ne păzeau au luat-o îndată la fugă.

  3. In acel moment, Dumnezeu ştie, m-am gîndit mai întîi că nişte tîlhari au dat peste noi ca să fure şi să jefuiască, de aceea am rămas cîteva clipe încă pe pat; rămînînd gol, doar cu o cămaşă de pînză, voiam să le dau celelalte haine, pe care le aveam aşezate alături. Ei însă mi-au poruncit să mă scol şi să ies de aici cît mai repede.

  4. Abia atunci, dîndu-mi seama de ce veniseră ei aici, am început să strig şi să-i rog fierbinte să plece şi să ne lase pe noi în pace. Iar dacă ar vrea totuşi să ne facă o plăcere, atunci să o ia ei înaintea celor ce m-au adus aici şi să-mi taie ei capul. în timp ce strigam în felul acesta, lucru pe care toţi însoţitorii mei îl pot confirma, ei m-au silit să mă ridic din pat. M-am aruncat îndată la pămînt, dar ei m-au luat de mîini şi de picioare şi m-au scos afară.

  5. Martorii acestor întîmplări: Caius, Faust, Petru şi Pavel178 m-au urmat şi luîndu-mă în spate m-au scos afară din orăşel şi, suindu-mă pe un asin fără şa, m-au dus mai departe».

Iată, dar, ce istoriseşte Dionisie despre sine însuşi.
XLI

Despre martirii din Alexandria


  1. Peripeţiile descrise de episcopul Dionisie sînt palpitante. Nu trebuie să se uite şi rolul preponderent jucat înainte de evrei în Alexandria, iar acum de creştini.

  2. însoţitorii episcopului în aceste tulburi împrejurări.

  3. Deci cu un an înainte de edictul de persecuţie publicat de către împ. Deciu, anul 200.

1. în scrisoarea către Fabius, episcopul Antiohiei, acelaşi Dionisie istori­seşte în modul următor luptele pe care au avut să le dea cei care s-au învredni­cit să moară ca martiri pe vremea lui Deciu în Alexandria: «Persecuţia care a izbucnit la noi n-a pornit dintr-un edict imperial, ci ea a început deja cu mai bine de un an înainte179. Un poet oarecare, cobind parcă a rele pentru oraşul

260

Kll.SK.Blll l)K CK/.ARKKA

acesta (n-are importanţa cum se numea el)'8", a pus în mişcare şi a ridicat împotriva noastră gloatele paginilor, aprinzîndu-le rîvna pentru vechile lor superstiţii.


1 HO. Probabil un preot egiptean din slujitorii zeului Serapis, deci un fel de «văzător».

  1. Evr., 10, 34.

  2. Cazuri similare întîlnim în scrierea «Martirii din Palestina». A se vedea tot aici, mai jos.




  1. Aţîţaţi de el, ei au folosit toate prilejurile pentru desfăşurarea acestei nelegiuiri. Cultul demonilor împreună cu pofta de a ucide era singura lor formă de religie.

  2. Mai întîi au prins pe un moşneag cu numele Metras, căruia i-au porun­cit să rostească cuvinte defăimătoare la adresa lui Dumnezeu. întrucît acesta n-a vrut să facă aşa ceva, i-au dat mai multe lovituri cu toiegele, apoi i-au înţe­pat faţa şi ochii cu trestii ascuţite, după care l-au tîrît în piaţa oraşului şi l-au ucis cu pietre.

  3. Altădată au prins pe una dintre femeile creştine numită Cvita, au dus-o la templul zeilor şi au forţat-o să aducă jertfe zeilor păgîni. întrucît ea şi-a întors faţa împotrivindu-se cu dezgust, au legat-o de picioare şi au tîrît-o goală prin tot oraşul peste bolovani de piatră brută şi biciuind-o tot timpul, după care au dus-o şi pe ea în acelaşi loc unde fusese dus Metras şi au ucis-o şi pe ea cu pietre.

  4. Mai apoi, parcă înţelegîndu-se cu toţii deodată, au tăbărît peste casele creştinilor şi, căzînd fiecare peste cei care-i cunoşteau şi care locuiau mai în apropiere, i-au jefuit şi i-au golit de tot ce aveau. Obiectele mai preţioase şi le-au ţinut pentru ei, în schimb, cele mai ieftine ca şi obiectele din lemn au fost aruncate ori arse în sobe, încît îţi făcea impresia că oraşul a căzut pradă unor duşmani».

  5. «Fraţii s-au dat la o parte, retrăgîndu-se şi suferind bucuroşi prădarea avuţiilor ca şi cei despre care aduce mărturie sfîntul Pavel181. Şi totuşi pînă acum nu ştiu să se fi lepădat de Domnul, decît poate unul sau doi din ei.

  6. Tot atunci au prins şi pe Apolonia, care era o fecioară în vîrstă şi foarte distinsă: după ce au lovit-o atît de puternic peste fălci încît toţi dinţii i-au căzut din gură, au ridicat un rug la marginea oraşului şi au ameninţat-o că o vor arde de vie dacă nu rosteşte împreună cu ei formulele nelegiuite ale închinării la idoli. Scuzîndu-se pentru un moment şi fiind lăsată în libertate, ea se aruncă bucuroasă în foc unde a fost mistuită îndată182.

  7. Pe Serapion l-au arestat de acasă şi, după ce l-au chinuit în chip groaz­nic frîngîndu-i toate mădularele, l-au aruncat cu capul în jos dintr-o cameră de la etaj. Nu exista nici drum, nici stradă şi nici potecă pe care să putem circula ziua sau noaptea în care să nu se strige mereu şi pretutindeni: cine nu rosteşte

cuvinte de hulă (la adresa Dumnezeului creştinilor, n.tr.) va trebui să fie prins imediat şi aruncat în foc!

9. Situaţia aceasta a durat multă vreme. De la un timp însă revoluţia şi răz-


boiul civil a lovit şi pe cei nelegiuiţi cu aceeaşi cruzime cu care se aruncaseră ei
împotriva noastră. Atunci am răsuflat pentru un timp crezînd că poate ne-ar fi
uitat; dar în scurtă vreme am primit ştirea că nu ni s-a schimbat regimul care
ne fusese mai binevoitor, ci că o groază mai mare decît cea de care ne temu-
sem a dat peste noi.

  1. Şi într-adevăr edictul de persecuţie s-a publicat: el semăna cu cel pe care-1 făgăduise Domnul nostru, în orice caz cel mai îngrozitor prin aceea că puţin a lipsit să nu amăgească şi pe cei aleşi183.

  2. De altfel toţi au rămas îngroziţi: mulţi din cei aleşi s-au prezentat din frică, pe cînd alţii, care erau în slujbe de stat, erau înlăturaţi de la locul lor de muncă şi, în sfîrşit, alţii erau ridicaţi chiar de vecinii şi de prietenii lor184. Che­maţi pe nume, ei se apropiau să aducă jertfele nelegiuite şi necurate, unii din ei palizi şi tremurînd nu ca oamenii care merg să jertfească, ci ca şi cînd ei înşişi ar fi fost victime aduse idolilor, încît erau luaţi în rîsete batjocoritoare ale numerosului popor care stătea împrejur, căci reieşea că laşitatea lor se eviden­ţia atît în faţa morţii, cît şi a jertfirii».

  3. «Alţii se duceau mai hotărît în faţa altarelor păgîne şi mărturiseau cu îndrăzneală că ei n-au fost niciodată creştini; în legătură cu acest fel de oameni s-a adeverit deplin proorocia Mîntuitorului atunci cînd a spus că tare cu greu se vor putea ei mîntui185. Dintre ceilalţi unii urmau pe cei despre care am vorbit, pe cînd alţii o luau la fugă. Iarăşi alţii erau arestaţi. Dintre aceş­tia unii s-au lăsat să fie prinşi şi întemniţaţi, dar apoi s-au lepădat de Dumne­zeu chiar şi înainte de a fi ajuns să fie judecaţi. Alţii, în schimb, după ce au îndurat cîtva timp chinurile nu au mai voit să rabde mai departe.





  1. Edictul lui Deciu a fost asemănat cu sfîrşitul lumii (Matei 24, 24).

  2. In afară de scrierea De lapsis («Despre cei căzuţi») a sf. Ciprian şi de aceste epistole ale sf. Dionisie nu se cunoaşte altă descriere mai vie a acestei grele persecuţii. Victimele au fost foarte multe. A se vedea în general Istoria bisericească universală voi. I, p. 86-88.

  3. Matei, 19, 23; Marcu 10, 23; Luca, 18, 24.

  4. Gal, 2, 9.

  5. Iulian «podragosul» e cinstit la 27 februarie. Cf. Episcop Nicolae, Ohridskiprolog, Beo-grad 1961, p. 150.




  1. Dimpotrivă, stîlpii neclintiţi şi fericiţi ai lui Dumnezeu186, întăriţi de El şi scoţînd din credinţa lor tare o putere şi o siguranţă pe măsura credincio-şiei lor nezdruncinate, au ajuns minunate mărturii ale împărăţiei cereşti.

  2. Dintre aceştia cel dintîi a fost Iulian, un bărbat suferind de artrită la picioare, încît nu putea nici să stea în picioare şi nici să umble187. El a fost adus deodată cu alţi doi bărbaţi care-1 purtaseră pe sus; unul din cei doi s-a lepădat îndată de credinţa creştină, în schimb celălalt numit Cronion şi poreclit Eunous precum şi bătrînul Iulian însuşi au mărturisit pe Domnul astfel că prin întreg oraşul, care ştiţi că e mare, au fost purtaţi fiind aşezaţi sus pe cămile, dar tot timpul au fost biciuiţi şi, pînă la urmă, înconjuraţi de tot poporul, au fost arşi de vii în var nestins.


  1. Din neamul bessilor, un trib trac. Bessii încreştinaţi vor avea în sec. al Vl-lea biserici proprii în Constantinopol şi lîngă Iordan. A se vedea D. Stăniloae: Despre vechimea creştinismului la Romani. Numele lui se află în martiriul ieronimian la data de 19 martie sub numele de Bassus. Martiriul lui a fost tradus şi în latină şi copiat în manuscris în sec. VIII-IX.

  2. Max&pioţ - fericit (Matei 5, 10, 11).

  3. Ater (—negru). în locul lui, martirologiul ieronimian are la data de 19 ianuarie pe Arsenic




  1. Un ostaş numit Besa188, care stătuse tot timpul pe lîngă ei şi care nu era de acord cu batjocurile la care erau supuşi, a fost dus în faţa judecăţii şi, după ce şi-a cîştigat o mare faimă în lupta pentru credinţă, i s-a tăiat capul.

  2. Un altul, Makarios, libian de neam, cu adevărat «fericit» pentru numele său189, cu toate că judecătorul a încercat mult ca să-1 determine să-şi lepede credinţa, n-a reuşit şi de aceea a fost şi el ars de viu. în afară de aceştia, Epimah şi Alexandru, după ce au rămas multă vreme întemniţaţi, îndurînd chinuri, schingiuiri şi biciuiri, au fost şi ei arşi cu var clocotitor»

  3. «Iar deodată cu ei au fost spînzurate şi patru femei. Sfînta fecioară Ammonarion, pe care judecătorul a chinuit-o foarte multă vreme pentru că declarase că nici măcar nu va răspunde la cuvintele poruncite, întrucît şi-a ţinut cuvîntul, a fost dată şi ea morţii. Celelalte femei, anume venerabila Mer-curia, cea înaintată în vîrstă, precum şi Dionisia, cea cu copii mulţi, dar care nici pe copii nu-i iubea mai mult decît pe Domnul, au murit fără ca să fi fost schingiuite mai înainte, ci li s-a tăiat capul direct întrucît prefectul însuşi s-a ruşinat să le chinuie mai mult căci îşi dăduse seama că a fost învins de nişte femei. în schimb, fecioara Ammonarion a luptat şi a suferit pentru toate».

  4. «Şi egiptenii Heron, Ater190 şi Izidor dimpreună cu Dioscur, un băiat cam de 15 ani, au fost daţi şi ei morţii. Judecătorul încercase mai întîi cu cuvinte linguşitoare să înduplece pe băiat socotindu-1 uşor influenţabil din pri­cina tinereţii şi sâ-1 constrîngă prin cazne, dar Dioscur nu s-a lăsat înduplecat şi a rămas tare.

  5. Cît despre ceilalţi, el i-a schingiuit în chip sălbatic şi, văzînd că totuşi se împotrivesc, i-a dat şi pe ei focului. Pe Dioscur, însă, care se distinsese în faţa tuturor dînd răspunsuri din cele mai înţelepte la întrebările puse, încît pînă şi judecătorul îl admirase, 1-a pus în libertate, spunînd că-i mai dă un răgaz ca să-şi schimbe părerile, din pricina vîrstei sale încă fragede. Trăieşte şi azi acest minunat Dioscur, rămas pentru o luptă mai îndelungată şi mai grea.

  1. Un oarecare Nemesion, egiptean191, şi acela fusese pîrîtpe nedrept că ar trăi laolaltă cu nişte tîlhari. După ce s-a justificat în faţa căpitanului pentru această calomnie foarte stranie, el a fost învinuit că e creştin şi pus în lanţuri în faţa guvernatorului. Pe nedrept, cum era, a fost pedepsit la de două ori atîtea chinuri şi biciuiri decît se dădeau unor tîlhari, apoi s-a poruncit că acest prea fericit să fie ars între mai mulţi tîlhari, fiind cinstit astfel să moară ca şi Mîntuitorul192.

  2. O întreagă trupă de ostaşi: Amon, Zenon, Ptolemeu, Ingenes şi împreună cu ei şi bătrînul Teofil au fost duşi în faţa scaunului de judecată. De cîte ori era judecat cineva pentru credinţa lui creştină şi se simţea că vrea să se lepede de Hristos, de fiecare dată aceşti soldaţi care stăteau în apropiere scrîşneau din dinţi, dădeau din cap tulburaţi, înălţau din umeri şi gesticulau din tot trupul,

  3. aşa, încît toţi se întorceau spre ei prin atenţia pe care o trezeau. Totuşi, înainte ca cineva să fi pus mîna pe ei, s-au grăbit ei înşişi să urce pe locul de judecată, declarând că şi ei sînt creştini, încît pe guvernator şi pe cei din com­pletul de judecată i-a apucat frica, aşa că pe măsură ce creştea curajul în cei care erau judecaţi, în aceeaşi măsură scădea acest curaj în cei care judecau. De aceea creştinii ieşeau triumfători din sala de judecată, bucurîndu-se că au putut mărturisi pe Hristos «făcîndu-i biruitori în Hristos»193.

XLII


Alţi martiri pe care-i aminteşte Dionisie


  1. Sub atributul «egiptean» putem înţelege atît pe alexandrini (sau greci), cît şi pe copţi, cei de la ţară. Harnack, Mission, II, 725.

  2. Care a murit pe cruce, între tîlhari.

  3. // Cor., 2, 14.

  4. Evr., 11, 37.




  1. «De altfel mulţi alţi creştini au mai fost sfîşiaţi atunci în bucăţi de către păgîni prin oraşe şi prin sate. Voi mai aminti doar un exemplu dintre aceştia. Ishirion administra pe plată averea unuia dintre căpeteniile ţării. Arendaşul acestuia a poruncit lui Ishirion să aducă jertfă idolilor. întrucît el n-a vrut să asculte a fost înjurat şi, fiindcă şi după aceea s-a împotrivit, a fost maltratat; dacă a văzut că nici acum nu s-a încovoiat, arendaşul a luat un toiag pe care i l-a împlîntat în stomac, aşa că în scurt timp a şi încetat din viaţă.

  2. Ce să mai zicem de mulţimea celor care rătăceau prin pustiu şi prin munţi194 şi care erau ameninţaţi de foame şi de sete, de îngheţ, de boli, de tîl­hari, de fiarele sălbatice? Cei care au scăpat din astfel de încercări pot sta mar­tori despre alegerea şi despre biruinţa lor. Ca să confirm acest lucru voi istorisi o întâmplare legată de viaţa lor.

  1. Cheremon, un moşneag înaintat în vîrstă, era episcop al Bisericii din Nilopolis195. La un moment dat, de frica saracinilor el a fugit împreună cu soţia lui în munţii Arabiei196, de unde nu s-a mai întors. Cu toate că fraţii l-au căutat multă vreme, nu i-au putut găsi nici pe ei şi nici cadavrele lor.

  2. în aceşti munţi ai Arabiei mulţi dintre fugari au fost luaţi în robie de saracinii barbari; dintre ei unii au fost răscumpăraţi cu sume mari de bani, pe cînd pentru alţii nu s-a putut face nimic. Şi nu în deşert ţi-am povestit toate acestea, frate dragă, ci ca să ştii ce încercări groaznice au dat peste noi: cei care au trecut ei înşişi prin ele ştiu istorisi lucruri cu mult mai multe».

  3. Apoi, după cîteva rînduri, adaugă: «Aşadar, ei înşişi, sfinţii martiri de la noi, care sălăşluiesc acum împreună cu Hristos, domnesc împreună cu El, judecă împreună cu El şi dau pedepse împreună cu El, au ajuns să ocrotească şi ei pe unii dintre fraţii căzuţi, care urmau să fie pedepsiţi fiindcă au jertfit ido­lilor. Văzînd însă întoarcerea lor şi căinţa lor şi socotind că ele sînt îndestulă­toare pentru Cel care nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă (şi să fie viu, n.tr.)197, i-au primit, i-au strîns şi i-au împreunat cu ei, făcîndu-i părtaşi la rugăciunile şi la ospeţele lor198.

  4. Ce ne sfătuiţi, aşadar, fraţilor, în legătură cu aceşti bărbaţi? Ce să ne facem? Să neapropiem de ei şi să fim de o părere cu ei? Să judecăm cu blîn-deţe şi să ne fie milă de ei şi să ne purtăm bine cu ei ori să declarăm că hotărî­rea lor nu-i dreaptă şi noi să ne facem aşa zicînd judecătorii lor? Să criticăm blîndeţea lor şi să răsturnăm rînduielile lor?»

XLIII


Novat99, felul lui de viaţă şi erezia lui


  1. în centrul Egiptului.

  2. Herodot, Istoria II, 8.

  3. Iei, 18, 23; 33, 1; II Petru, 3, 9.




  1. Unii creştini se arătau îngăduitori faţă de cei «căzuţi», alţii, intransigenţi (Edictul lui Calist, novaţienii etc).

  2. Eusebiu confundă. Numele corect e Novaţian. Novat era un duşman al Sfîntului Ciprian.

  3. KaBdpoi. Harnack (o.c, II, 807) crede că pe la 250 erau cea 100 de episcopi, sau mai curînd horepiscopi, în Italia.




  1. Novatus, un preot al Bisericii Romane, s-a ridicat cu trufie împotriva celor ce s-au slăbănogit în credinţă în timpul persecuţiei, spunînd că pentru ei n-ar mai fi nici o nădejde de mîntuire nici măcar atunci cînd ar săvîrşi tot ce-i necesar unei întoarceri sincere şi a unei mărturisiri curate. în felul acesta el a devenit căpetenia unei erezii proprii ai cărei partizani se numesc «cei curaţi200».

  2. în legătură cu această rătăcire a fost convocat la Roma un sinod care număra 60 de episcopi, precum şi un număr şi mai mare de preoţi şi de dia­eoni. Păstorii din fiecare ţinut s-au sfătuit în toate chipurile ce ar fi de făcut şi pînă la urmă au luat cu toţii hotărîrea ca Novat şi cei care se ridicaseră împreună cu el şi care hotărîseră să aprobe părerea nefrăţească şi cu totul neo­menească a acestui bărbat, să fie socotiţi ca scoşi din Biserică şi, dimpotrivă, fraţii care căzuseră în nenorocire (în timpul persecuţiei, n.tr.) să fie îngrijiţi şi vindecaţi cu ajutorul leacurilor vindecătoare ale pocăinţei.


  1. Aceste epistole s-au pierdut.

  2. în epistolele sfîntului Ciprian se întîlnesc toţi aceşti foşti aderenţi ai lui Novat. în spe­cial Celerin a făcut cerere şi a fost - ca şi ceilalţi - reprimit în Biserică. Sfîntul Ciprian, epistolele 21-22, 37, 39, 49.

  3. Ciprian, ep. 53, 54.




  1. Au ajuns pînă la noi nişte epistole ale lui Corneliu, episcopul Romei, adresate lui Fabius, episcopul Bisericii din Antiohia, în care se vorbeşte despre sinodul romanilor şi ce s-a hotărît de către cei din Italia, din Africa şi din ţinutu­rile învecinate. Există şi alte epistole scrise latineşte de către Ciprian201 şi de co­legii lui din Africa, în care se arăta că şi ei erau de părerea că ar trebui dat ajutor celor încercaţi spre a alunga, pe bună dreptate, din Biserica universală condu­cătorul ereziei ca şi toţi cei ce se lăsaseră duşi împreună cu el.

  2. La acestea s-a mai adaos încă o epistolă a lui Corneliu în legătură cu ho-tărîrile luate de sinod, precum şi încă una privind cele săvîrşite sub influenţa lui Novat. Din această din urmă epistolă nimic nu ne împiedică să reproducem cî­teva pasaje, pentru ca cei care vor citi această scriere să ştie despre ce e vorba.

  3. Corneliu îl informează pe Fabiu despre felul de a se comporta a lui Novat declarînd următoarele: «Ca să ştii că de multă vreme acest om ciudat dorea episcopatul şi ascundea această necugetată dorinţă fără ca să fi bănuit cineva acest lucru pentru că avea cu el încă de la început chiar şi mărturisitori, ascunzîndu-şi astfel nebunia, iată am să te lămuresc.

  4. Maxim, un preot din Biserica noastră, şi Urban, oameni care au cucerit pînă acum de două ori o faimă minunată prin felul cum au mărturisit pe Hris­tos, apoi Sidonius şi Celerinus, om care a îndurat cu cea mai mare statornicie tot felul de cazne cu ajutorul lui Dumnezeu, întrecînd prin puterea credinţei slăbiciunile trupului şi astfel vrăjmaşul a putut fi biruit, aceşti oameni au cunoscut aşadar pe Novat202 şi au surprins pe viu răutatea şi falsitatea din el, jurămintele lui strîmbe şi minciunile, purtarea lui neprietenoasă şi prietenia lui de lup; ei au trecut la sfînta noastră Biserică şi au dezvăluit înaintea tuturor, episcopi, preoţi şi mireni, toate uneltirile şi răutăţile pe care le tăinuiau de mult, declarînd că le pare rău că s-au lăsat convinşi de această fiară vicleană şi răutăcioasă, despărţindu-se pentru un timp de Biserică»203.

  5. Mai departe, Corneliu continuă: «Am băgat de seamă, iubite frate, ce purtare neaşteptată şi ce schimbare deosebită s-a putut petrece în acest om într-o vreme atît de scurtă. Căci acest foarte strălucit bărbat, care lăsa să se creadă prin jurăminte îngrozitoare că n-ar dori nicicum demnitate episcopală, apare dintr-o dată episcop ca şi cum ar fi fost aruncat în mijlocul nostru printr-o scamatorie oarecare.

  1. într-adevăr, acest dogmatist sau maestru al învăţăturilor, acest apărător al ştiinţei despre Dumnezeu, atunci cînd a văzut că episcopia nu i-a fost dată de sus, a încercat să o ia pe ascuns şi, prin viclenie, şi-a ales în acest scop doi prieteni care-şi pierduseră nădejdea că ar mai putea fi mîntuiţi altfel, trimitin-du-i într-un mic şi neînsemnat orăşel din Italia şi acolo, ca să poată induce în eroare pe trei episcopi204, oameni de ţară şi foarte înapoiaţi, pe care i-a atras cu argumentări mincinoase, au afirmat cu tărie şi au declarat solemn că tre­buie să plece cît mai degrabă la Roma, ca astfel să înceteze, prin mijlocirea lor, din acea clipă, orice neînţelegere care s-ar putea isca între alţi episcopi.

  2. Adunaţi acolo, aceşti oameni mult prea naivi ca să poată înţelege vicle­niile şi intrigile lor, după cum am spus-o mai înainte, au fost ţinuţi un timp ca prizonieri de către nişte oameni de teapa lor, care i-au speriat cu tot felul de ameninţări, aşa încît în momentul în care erau beţi şi îngreuiaţi de băutură i-au silit cu puterea să-1 hirotonească episcop printr-o falsă şi deşartă punere a mîi-nilor, o vrednicie episcopală pe care el o apără doar prin viclenie şi înşelă­ciune şi care în realitate nu-i poate aparţine.





    1. Hirotonia unui episcop nu se putea face decît dacă mai erau de faţă (pe lîngă cel care-1 hirotonea) încă doi episcopi.

    2. Novaţian îşi sprijinea învăţătura pe autoritatea Evangheliei, care, potrivit citatului din h'.fes., 5, 7, ar consta numai din oameni cu totul «curaţi».

    20(i. Harnack (o.c, II, 805 şi urm.) apreciază numărul, pe atunci, al credincioşilor din Koinu, la 30.000. Alţii cred 50.000, faţă de populaţia întreagă de un milion de oameni.

    La scurtă vreme după aceea, unul din acei episcopi s-a întors la Bise­rică, plîngînd şi mărturisindu-şi păcatul. Noi l-am primit deocamdată ca pe un laic, căci întreg poporul s-a rugat s-o facem; cît despre ceilalţi episcopi, le-am adus alţi urmaşi pe care i-am trimis în fostele lor eparhii.

  1. Nu ştia oare acest aşa zis apărător al Evangheliei205 că trebuie să existe un singur episcopat într-o Biserică universală? Iar într-o astfel de Biserică - el ştia sigur acest lucru - sînt patruzeci şi şase de preoţi, şapte diaconi, şapte ipo-diaconi, patruzeci şi doi de acoliţi, cincizeci şi doi exorcişti, citeţi şi uşieri, mai mult de o mie cinci sute de văduve şi nevoiaşi206, pe care-i hrăneşte doar iubi­rea şi filantropia creştină.

  2. Dar nici măcar o mulţime atît de mare şi atît de necesară în Biserică, un număr oricum destul de sporit cu ajutorul lui Dumnezeu nu 1-a putut opri de la astfel de rătăciri şi decăderi şi nu 1-a putut readuce la Biserică».

  3. Iar după aceste cîteva amănunte, Corneliu mai adaugă: «Dar fie! Să spunem acum şi pe temeiul căror fapte şi al cărui comportament a putut el îndrăzni să se ridice cu gîndul pînă la vrednicia episcopală! Au doară pentru faptul că a trăit de la început în Biserică, pentru care a dus multe lupte şi pentru că s-a aflat în multe şi mari primejdii din cauza credinţei creştine? Desigur nu!


  1. Personal auxiliar care ajuta la primirea catehumenilor în Biserică prin lepădarea lor de satana şi unirea cu Hristos, împreună cu semnul întreit al sfintei cruci.

  2. Botezul se administra prin scufundare (PoOTtfijco) cf. can 49-50 apostolic.

  3. Clericii botezaţi ca «clinici» (bolnavi) numai prin stropire erau scoşi din preoţie.

  4. Novaţian era ascet şi credea că poate socoti asceza mai de preţ decît administraţia unui preot, de aceea n-a părăsit casa. Epistolele 30 şi 36 din corespondenţa cu Ciprian arată că părerile lui despre preoţie sînt mult mai înalte decît s-ar fi crezut. Novaţian nu voia să săvîr-şească nici o slujbă clericală. Corneliu îl acuză că a fugit şi în persecuţie.

  5. Pe atunci nimeni nu putea fi hirotonit preot fără consimţămîntul clerului şi poporului, dovadă exclamarea «vrednic este!»

  6. E interesant că nici sfîntul Ciprian, nici papa Sixt autorul tratatului Către Novaţian (deşi amîndoi erau adversari hotărîţi ai Iui Novaţian), nu spun nici un cuvînt faţă de acuzele aduse de papa Corneliu (G. Bardy, o.c. p. 158).




  1. Ceea ce l-a făcut pe el să creadă astfel de lucruri a fost Satana care s-a sălăşluit în el şi care a pus stăpînire pe el destul de îndelungat. A fost ajutat şi de exorcişti207 atunci cînd a căzut într-o boală grea, încît ai fi putut crede că-i pe moarte, de aceea crezîndu-se că nu mai scapă cu viaţă i-au administrat slujba botezului208 tocmai în patul pe care era culcat209 şi l-au săvîrşit numai prin stropire, dacă peste tot se poate spune că un astfel de om l-a putut primi.

  2. Totuşi, după ce a scăpat de boală, el n-a mai fost făcut părtaş şi la cele­lalte daruri despre care ne vorbesc prescripţiile Bisericii, în frunte cu miruirea sau peceduirea de către episcop. Or, dacă n-a mai primit nimic din toate aces­tea, cum ar fi primit el pe Duhul Sfînt?»

  3. Iar mai încolo se adaugă şi acestea: «Din laşitate şi din dorinţa de a scăpa cu viaţă, în timpul persecuţiei el a tăgăduit că ar fi preot. E drept că a fost rugat în grabă de către diaconi să iasă din căsuţa în care se ascunsese el însuşi, ca să vină în ajutorul fraţilor, aşa cum se aştepta de la un preot ca să stea alături de credincioşii aflaţi în primejdii şi să-i întărească, dar el a stat atît de departe de rugăminţile diaconilor încît a plecat supărat şi nici n-a vrut să ştie de ei; mai mult, a declarat că nici nu mai vrea să fie mai mult preot căci a îndrăgit o altfel de filosofie»210.

  4. Mai departe, Corneliu continuă în felul următor: «Aşadar acest băr­bat deosebit a părăsit Biserica lui Dumnezeu, în care, ca unul care a crezut, a fost învrednicit să fie cinstit cu darul preoţiei prin harul episcopului care-şi pusese mîinile peste el, ridicîndu-1 în rîndui preoţilor cu toate că tot clerul şi mulţi mireni încercaseră să se împotrivească episcopului pe motiv că nu era îngăduit ca unul care primise botezul clinic numai prin stropire, aşa cum a fost cazul cu Novatus, să fie înălţat la vreo vrednicie preoţească oarecare211. Totuşi episcopul ceruse să i se îngăduie să hirotonească şi în astfel de condiţii numai pe acest bărbat»212.

  1. După aceea Corneliu descrie cea mai grea dintre nelegiuirile lui: «într-adevăr, terminînd liturghia, Novat împarte cu mîna lui tuturora cîte o bucăţică din sfîntul trup silind pe fiecare să se jure, în loc să mulţumească lui Dumnezeu. Şi anume, în clipa în care prinde cuminecătura cu mîna lui, Novat ţine de mînă pe fiecare cerîndu-le să rostească următorul jurămînt, pe care îl reproduc aici: «să juri pe sîngele şi pe trupul Domnului Iisus Hristos că nu mă vei părăsi niciodată ca să treci în tabăra lui Corneliu!»

  2. Şi sărmanul om n-ajungea să guste nimic pînă nu se jura mai întîi. Şi în loc să răspundă «Amin» atunci cînd i se înmînează cuminecătura, el rosteşte: «eu nu mă voi reîntoarce niciodată în tabăra lui Corneliu»213.

  3. Şi apoi iarăşi în alt chip: «Să ştii aşadar că el e părăsit de toţi şi despăr­ţit de toate cercurile preoţeşti. în fiecare zi fraţii îl părăsesc şi trec la Biserică. Aşa a făcut şi Moise, fericitul martir214, care nu de mult a murit aducînd o bună şi frumoasă mărturie, ghicindu-i de pe cînd era încă în această lume - îndrăz­neala şi nebunia, de aceea a rupt orice contact cu el şi cu încă cinci preoţi215 care se despărţiseră şi ei de Biserică deodată cu el».

  4. La sfîrşitul epistolei, Corneliu notează cu numele pe episcopii aflaţi atunci în Roma şi care au osîndit nebunia lui Novat. Mai mult, el notează şi comunitatea al cărei întîistătător era fiecare din aceşti episcopi, arătînd, desi­gur, şi pe cei care nu fuseseră atunci prezenţi în Roma, dar care şi-au exprimat şi ei în scris asentimentul, indicîndu-şi numele şi localitatea unde păstoresc, precum şi cea din care scriu216.

Iată, dar, cîte informaţii a dat Corneliu episcopului Fabiu al Antiohiei.
XLIV

Serapion, după informaţiile date de acelaşi Dionisie


  1. Preotul împărţea Sfînta Euharistie cînd spunea cuvintele: «Trupul Domnului nostru Iisus Hristos», la care credinciosul răspundea «Amin».

  2. Preoţii Moise şi Maxim împreună cu diaconul Nicostrat au fost aruncaţi sub Deciu (anul 250) în temniţă, unde au murit după aproape un an. Ciprian îi aminteşte adeseori.

  3. Ciprian, Epistolele 28, 31 şi 32.

  4. Din păcate această listă nu ni s-a păstrat.




  1. Scriind aceluiaşi Fabiu episcopul Antiohiei, care înclina întrucîtva şi el însuşi spre schismă, Dionisie al Alexandriei atinge, în epistolele pe care i le-a adresat, mai multe probleme, între care şi cea despre pocăinţă, arătînd şi lup­tele precedente ale celor care au dat atunci în Alexandria o bună mărturie. în deosebi, el ne istoriseşte, între alte fapte, şi una cu totul minunată, care nu poate lipsi din cartea noastră şi care este următoarea:

  2. «îţi dau numai acest singur exemplu care a ajuns pînă la noi. Trăia la noi un bărbat oarecare, cu numele Serapion, un moşneag credincios, care dusese mulţi ani o viaţă fără cusur, dar care a căzut în ispită în cursul persecu­ţiei recente. Pentru aceasta s-a rugat şi a plîns adeseori, dar nimeni nu i-a dat nici o atenţie, întrucît el adusese jertfă zeilor păgîni. Căzînd în boală, Serapion a petrecut trei zile fără să poată grăi ceva ori să-şi revină.

  3. Abia în cea de a patra zi a început să se simtă mai bine, de aceea a che­mat la sine pe fiul surorii sale şi l-a întrebat: «Pînă cînd mă ţineţi tot aici, nepoate? Te rog grăbiţi-vă şi dezlegaţi-mă cît mai repede. Cheamă pe careva dintre preoţi». Şi spunînd vorbele acestea din nou i-a stat graiul.

  4. Copilul a alergat repede după preot: era noapte şi preotul era bolnav, încît n-a putut veni. întrucît însă rînduise să se dea muribundului dezlegarea dacă va fi cerut-o înainte, pentru ca astfel să moară în nădejde, preotul a încre­dinţat copilului o bucăţică din Sfînta împărtăşanie, cu îndrumarea să i-o înmoaie în apă şi să i-o vîre în gură bătrînului. Copilul a sosit acasă aducînd cu sine Cuminecătura. încă înainte de a intra în casă Serapion s-a trezit din nou şi a zis: «Ai venit numai tu, fiule; se vede că preotul n-a putut veni. Fă repede ceea ce ţi-a spus să faci şi pregăteşte-mă de drum». Copilul a înmuiat în apă Euharistia şi apoi o puse în gura moşneagului. Acesta abia a reuşit s-o înghită şi şi-a dat sufletul.

6. Oare nu reiese de aici cu claritate că Dumnezeu l-a ţinut în viaţă pînă ce-şi primeşte dezlegarea217, iar după ştergerea păcatelor, pentru multele lui fapte bune poate fi din nou recunoscut (ca creştin, n.tr.)?»

Atîta din cele ce ne-a informat aici Dionisie.

XLV


217. In general numai episcopul putea reprimi pe un «căzut». în Alexandria au fost cazuri cînd şi preoţii o puteau face mai ales în caz de moarte, cînd dădeau muribundului Sf. Euharistie (viaticum, merindea veşnică). Se cunosc cazuri cînd se trimitea Sfînta Euharistie muribunzilor chiar şi prin laici. Eusebiu vrea aici să mai tempereze scrupulele episcopului Fabiu al Antiohiei.

0 epistolă a lui Dionisie către Novat Să vedem acum ce i-a scris acelaşi Dionisie lui Novat, care tulbura pe atunci frăţietatea dintre romani. întrucît prin căderea sa şi pentru dezbinarea pe care a produs-o Novat pusese vina pe cîţiva fraţi, ca şi cum aceştia l-ar fi silit să ajungă acolo unde a ajuns, să bagi de seamă în ce fel îi scrie Dionisie: «Dio­nisie către fratele Novat, salutare! Dacă tu te-ai despărţit de noi, aşa cum zici, fără voia ta, atunci dă dovadă că măcar la întoarcere vei face-o cu întreagă voia ta. Pentru că mai bine ar fi trebuit să rabzi totul, decît să dezbini Bise­rica lui Dumnezeu. Mărturia pe care ai fi adus-o pentru ca să preîntâmpini schisma n-ar fi fost mai puţin de laudă decît cea pe care ai făcut-o ca să te în­chini idolilor. După părerea mea ar fi fost chiar mai de preţ. Căci în ultimul caz aduci mărturie numai pentru sufletul tău, pe cînd în cazul dintîi e vorba de întreaga Biserică. Şi acum, dacă tu vrei să aduci iarăşi la împăcare pe fraţi prin


270

Kt/.NKBIU m CKZARKKA



convingere ori prin sila, o astfel de întoarcere va trage în cumpănă mai mult decît greşeala, care va fi uitată, pe cînd întoarcerea va fi preamărită. Iar dacă nu vei putea readuce pe fraţi, atunci mîntuieşte-ţi măcar sufletul! îţi doresc sănătate şi pace într-u Domnul»218.

XLVI


Alte epistole ale lui Dionisie


  1. In 1932 s-a descoperit o inscripţie despre «fericitul Novaţian». Se admite că acest preot schismatic a fost exilat în anul 252, pe urmă s-a împăcat cu Biserica. Probabil a murit ca martir.

  2. E în legătură cu penitenţa celor «căzuţi».

  3. Pierdută.

  4. Yüklə 4,28 Mb.

    Dostları ilə paylaş:
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   45




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin