Paul goma amnezia la romani

Ceea ce ne face să ne aducem aminte de starea mareşalului Petain care, în plin Consiliu, tresărea şi se întreba: „Unde sunt? Cine sunt?”; şi, de asemeni, de anecdota care circula în ultimul an de viaţă a lui Franco: „Franco a murit demult, dar nimeni nu îndrăzneşte să-1 informeze şi pe el”.

Aşa şi cu Ceauşeştii: nimeni nu îndrăzneşte să-i informeze.

Necazul este că, pe de o parte, Ei, aşa. „neinformaţi-de-propria-le-stare”, continuă să tragă-împingă România în groapă; pe de altă parte, că indivizii care alcătuiesc „anturajul”, deşi ei ştiu de mai demult şi mult mai bine decât noi, ceilalţi, că Şeful Suprem a uitat şi puţinul pe care-1 ştia despre „realitate”, nu au nici măcar curajul hienei; pentru aceste creaturi, timpul are o singură dimensiune: prezentul perpetuu, de aceea se străduiesc să menţină această agonie, fără să le pese de agonia unei întregi comunităţi: poporul român.

CINE ARE DREPTUL SĂ IERTE.

Editorialul din ziarul Le Monde din 13 noiembrie 1985 – fără îndoială, textul cel mai lucid şi mai definitiv scris de un occidental despre „fenomenul Ceauşescu” – ne îndreptăţeşte să ne gândim la post-„Epoca Luminii”. Cu strângere de inimă, cu nelinişte. Dispariţia Geniului va însemna dispariţia cauzei, deci, în mod logic, şi a efectelor? Din păcate, cauza-cauzelor: Kremlinul, nu dă semne de slăbiciune, iar „schimbarea” se va mărgini la înlocuirea unui aparatcik, (produs pur şi dur al sistemului comunist), cu un alt aparatcik. Fireşte, românii se vor bucura (dacă ajunseseră să-1 regrete până şi pe unul ca Gheorghiu-Dej.), potrivit acelui „principiu” de puşcărie, unde gardianul X era socotit „mai bun” decât Y, fiindcă X bătea „numai cu pumnii”, pe când Y folosea şi ciomagul şi ranga de fier.

În seara aceleiaşi zile, 13 noiembrie, televiziunea franceză a prezentat, în jurnalul de seară „cazul României”, în prag de iarnă. Aşa, puţine şi scurte cum au fost imaginile filmate în Bucureşti, în această toamnă, au dat o idee de prăpădul care s-a abătut asupra „spaţiului carpato-dunărean”. Mai puţin mizeria propriu-zisă: cozile până-n zare, întunericul de pe străzi, în care se desluşeau doar siluetele trecătorilor pe ecranul unei bănuite vitrine, cele cinci căpăţâni de usturoi, două verze şi o traistă de cartofi – pe o tarabă, dintr-o piaţă.

— Şi nici măcar îmbrăcămintea oamenilor: ci chipurile lor. Ca spectator, din fotoliu, la televizor, la alte nenorociri întâmplate în lume, am văzut chipuri de înfometaţi din Etiopia, de supravieţuitori ai masacrelor puse la cale de Pol Pot în Cambodgia, chipuri de supravieţuitori vietnamezi, fugind pe mare, am văzut chipuri de răniţi şi muribunzi şi morţi din Liban şi „execuţii” prin sfârtecare, în Iran (nu între patru cămile, ca Ion Vodă al nostru, ci între patru jeep-uri) – scene şi chipuri de-moarte. Însă chipurile românilor filmate pe furiş, pe fugă, în Bucureşti, în această toamnă, a acestui an, 1985, arătau mai disperate decât ale supliciaţilor de pe alte meridiane – acea disperare-în-resem-nare pe care nici moartea n-o mai mişcă. In viaţa – care nu ne-a răsfăţat – am văzut chipuri de prizonieri de război şi de deportaţi în Siberia, chipuri de internaţi în lagăre şi de deţinuţi. Dar niciodată asemenea chipuri – ca ale „cetăţenilor RSR”, în principiu, liberi, fiindcă nu se deplasau cu puşca la spate – şi, atenţie: scenele fuseseră filmate numai în Bucureşti şi numai în centru. O umanitate stoarsă, strivită, golită. Doar-înfometaţii au alte chipuri; doar-torturaţii – altă privire. Românii umblători pe străzile Capitalei în această toamnă a anului 1985 arătau că ei trecuseră demult prin aceste vămi, aflându-se dincolo.

Tot ca privitor la televizor, am fost privat de fireasca tentaţie de a învinovăţi pe Vinovat. In aceeaşi emisiune, scenele „de stradă alternau cu scene de „primiri„ şi de „vizite„: Ceauşescu în China, Ceauşescu îmbrăţişându-se cu Arafat, Ceauşeştii în Germania. Firesc, omeneşte ar fi fost să spun, gândesc: „Iată, aceşti zâmbăreţi -Ceauşeştii – sunt vinovaţi de foamea românilor! Iată, aceşti atotputernici, care se pupă şi se bat pe burtă cu mărimile lumii, aceştia îi calcă în picioare pe români! Uite ce fălci are, îmbuibatul – în timp ce copiii din România nu cunosc gustul şocolatei! Iată ce toalete-de-la-Paris poartă Tovarăşa – în timp ce româncele.”

Şi nu am putut formula, nici măcar în gând, acuzaţiile la adresa vinovaţilor. Pentru că. Poate pentru că, de când sunt în Franţa, am învăţat o zicere – care zice, în traducere: „Nu se trage într-o ambulanţă” – echivalentul românesc fiind: „In cel căzut nu mai loveşti”.

Scena prezentând vizita Ceauşeştilor în Germania Federală (în urmă cu vreo şase luni) a durat, la televizor, cel mult zece secunde – dar ce secunde! Ar spune Caragiale. Trebuie să vezi, ca să crezi, cuvintele fiind neputincioase să zugrăvească, nu întâmplarea, ci starea. Să încercăm totuşi:

Şi vom începe cu un avertisment: nu, prin contrast, statura impozantă a cancelarului Kohl şi nici obrazul lui de o jovialitate devenită legendară şi nici legendarul său aer de flăcău zdravăn şi cumsecade a dat măsura rigidităţii, crispării cuplului prezidenţial de pe malul Dâmboviţei. Şi, mărturisim: nu ne-a şocat din cale-afară chipul devastat, strâmbat, asimetrizat al lui Nicolae Ceauşescu (despre care răposatul Ion Jalea spunea că este „capul” cel mai asimetric din câte îi fusese dat să modeleze – iar aceasta se întâmpla în urmă cu peste un deceniu.) – fiindcă aflasem că bolile nu-1 cruţă nici pe el, nemuritorul, apoi, oricât ar fi de „veşnic tânăr şi ferice”, bate binişor spre 70 ani. Aşadar, nu înfăţişarea Lui ne-a izbit; ci a Ei: cumsecadele flăcău care este Cancelarul, zâmbind – şi nu doar pentru fotografi şi cameramani îi invita, prin gesturi elocvente, pe iluştrii vizitatori să ia loc pe fotolii, în cele interminabile zece secunde, Cancelarul nu a făcut decât să tot invite, să tot arate înspre fotoliile cu pricina, iar oaspeţii nu au făcut decât să. Nu înţeleagă nici gesturile gazdei şi nici – dar aceasta este o ipoteză – să nu înţeleagă nici unde se află şi nici „pentru de ce”. În cele zece secunde – care, la televizor, pot deveni eternitate – Nicolae Ceauşescu şi-a tot rotit capul, dinspre dreapta lui – unde Cancelarul dădea, neobosit, din mâini, indicând fotoliile – înspre stânga (în afara cadrului ar fi putut să fie un traducător sau un consilier – însă privirea lui nu se oprea, fie şi în treacăt, asupra presupusului reper), cu gura căscată, pieziş, cu ochii denivelaţi şi inegal deschişi, cu pielea obrazului flencănind în contratimp.

Dar încă o dată: nedumerirea neliniştită a lui Nicolae Ceauşescu pălea în comparaţie cu ceea ce se petrecea în stânga ecranului. Să o spunem, cu umilinţă: nu am recunoscut-O. Pe Ea. Pe, adică, Elena Ceauşescu. În primele clipe, am crezut că fiinţa de sex feminin este Doamna Aslan. Sau Tovarăşa Gâdea. Ba chiar ne-a trecut, fulgerător, prin cap, că – de ce nu? Doar suntem într-o epocă a miracolelor – persoana în chestiune ar putea fi Golda Meir. La o adică, Baba Iaga. Dar nu: acea formă fără formă, compusă – cum ar spune Urmuz – dintr-un fel de romb scalen (!) şi un fel de calotă-perucă, de sub care ieşea, ca o ţeava de mitralieră-de-bord o excrescenţă. Nazală, nu putea fi decât Prima-şi-Ultima – judecând după acea poşetă ţinută apăsat cam prin dreptul Tropicului Capricornului (sau al Racului, forma fiind lipsită de puncte cardinale). Până una-alta, se rotea în jurul unui ax, oarecum paralel cu silueta cancelarului. Cancelar care mereu arăta – spre amândoi oaspeţii, dar şi spre fiecare în parte locul acelor fotolii, desigur, nemergând până la a şi explica la ce anume folosesc ele, fotoliile. Se vede însă că, „independenţa” practicată vreme de două decenii le interzicea „independenţilor” să se supună „diktat”-elor. Uite-aşa, după modelul daco-romanelor având o oarecare vârstă şi care, în anecdotele circulând în spaţiul mioritic, refuză să treacă strada!

S-a terminat imaginea „primirii” la Cancelarul Kohl, s-a terminat şi rubrica închinată României, s-a terminat şi telejurnalul – s-a terminat şi emisiunea pe acea zi a televiziunii franceze. Insă cele două personaje continuă să se mişte: El – nedumerit-neliniştit, cu falca atârnândă, căutând, cu ochii pe nivele diferite, ceva de care să se agate

— Şi negăsind; Ea – dându-şi sieşi târcoale, mărunţel şi ticăit şi tenace şi nevăzând nimic şi puţin păsându-i unde se află şi „pentru de ce”, ştiind una şi bună: cel mai scurt drum între două puncte (să zicem: între prezent şi viitor) este. Circumferinţa.

Aceştia să fie, oare, vinovaţii? Cei care, fiindcă aşa au voit ei, au ruinat economia şi au devastat peisajul, au înfometat şi pedepsit cu bezna şi cu frigul un popor întreg? Cei care, din înaltul tronului, când dădeau un ordin sau o „indicaţie preţioasă” – sau doar o vorbă, scăpată, cum scapă vorba când vorbeşti prea mult şi nu mai ai timp să gândeşti

— În următoarele 24 ore acea „indicaţie” era „tradusă în fapt”? Acesta să fie, oare, Atotputernicul, Atotştiutorul, Atotfacătorul, care a făcut ceea ce a făcut din România şi din români? Trupul acesta – a cărui mână a „indicat” atâtea căi-măreţe, a cărui gură a „deschis” tot căi-măreţe” (de gândire.) – trupul acesta, în paragină, într-o rână, gata să se întoarcă în ţărâna din care (până şi el!) a fost făcut, trupul acesta (vorbim de cele două care fac unu.) se va orizontaliza, în curând, în patul lui – şi nu pe un prici de puşcărie, îşi va urma procesul de putrezire – de tot, şi nici măcar de formă (de formă, pentru că spiritul, cât va fi fost, a plecat, demult) nu i se va cere socoteală, nu va fi chemat la dreapta judecată.

Aşa au sfârşit – în paturile lor – şi Stalin şi Mao şi Hodgea şi Gheorghiu-Dej. Aşa vor sfârşi Ceauşeştii. În paturile lor. Iar românii vor respira uşuraţi. Ba chiar, peste decenii (Doamne fereşte!), îi vor regreta, ca pe Dej, îi vor ierta. Creştineşte.

Fireşte, creştinul iartă celui care i-a făcut rău. Dar credem că un creştin-român, dacă are dreptul (şi datoria) să-1 ierte pe cel care i-a făcut rău lui şi numai lui, nu este dator şi nici în drept să ierte pe cel-cei care au făcut rău şi altuia şi altora – tuturor.

Nu ne gândim neapărat la răzbunare, la pedepsire. Dar dacă românii şi de astă dată vor ierta (în sensul de a uita) crima împotriva poporului român de care se fac vinovaţi Ceauşeştii, însemnează că, aşa cum spun răuvoitorii, nu alcătuiesc un popor.

Cine crede că are dreptul să ierte – n-are decât. (26 noiembriel 985)

HORAŢIU COMANICIU: „ÎN LUPTA NEAMULUI” – AMINTIRI, FREIBURG, CORESI, 1985

Text apărut în revista Contrapunct nr. 4, decembrie 1985 în ciuda faptului că deceniile 3 şi 4 din acest secol au fost trăite pe viu de mulţi dintre noi, istoria lor rămâne încă rău cunoscută, dacă nu cu totul ignorată. Pe de o parte, fiindcă „istoriografia” comunistă ne-a confiscat memoria – prin tăcere şi prin „interpretarea” din punctul ei de vedere a evenimentelor; pe de altă parte, mai cu seamă pentru această perioadă – să o limităm, oarecum arbitrar, între 1937 şi 1947 -fiindcă şi anticomuniştii au consemnat-o cu totul subiectiv, iar anume momente-cheie le-au expediat în grabă, dacă nu le-au omis pur şi simplu.

Schematizând, această perioadă a fost dominată de personaje-per-sonalităţi, fie şefi de partide politice (Codreanu, apoi Sima, pentru Mişcarea Legionară, Iuliu Maniu pentru naţional-ţărănişti) fie „polarizatori” precum regele Carol al II-lea şi generalul Ion Antonescu. După cum se ştie, între partizanii acestor personalităţi relaţiile au fost încordate – ca să folosim un eufemism. Iar mărturiile sunt şi ele divergente, când nu sunt de-a dreptul contradictorii.

De aceea am primit cu interes Amintirile lui Horaţiu Comaniciu, publicate recent de editura Coresi din Freiburg. Pentru că H. Comaniciu a fost legionar militant, dar a colaborat cu Antonescu şi, din 1942, cu Maniu, el fiind acela care a încercat (şi parţial a reuşit) să realizeze o apropiere între legionarii rămaşi în ţară după Rebeliune şi naţional-ţărăniştii.

Fireşte, nu i se poate cere fostului legionar H. Comaniciu să fie tandru cu regele Carol al II-lea – şi nici nu este nevoie să fii ori să fi fost legionar, ca să ai aceleaşi (re) sentimente. După cum nu i se poate cere să admită că degradarea, apoi înmormântarea României ca stat civilizat european se datoreşte în exclusivitate conflictului dintre rege şi Garda de Fier: violenţă/represiune violentă; asasinate/răspuns tot prin asasinat. Intre aceste două forţe oarbe, partidele, curentele, oamenii care făcuseră România Mare au fost marginalizaţi, descurajaţi, anihilaţi – iar unii, vai, asasinaţi.

Insă ceea ce ni se pare deosebit la Comaniciu: faptul că şi-a făcut o regulă de conduită legionară din ceea ce i se atribuia post-mortem lui Codreanu că ar fi dorit de la legionari, anume apărarea unui „sistem intermediar între democraţie şi autoritarism”. De aceea, împreună cu alţi „moderaţi”, este invitat la Palat – Carol al II-lea încerca să-i îmbuneze. Din păcate, Comaniciu nu datează această întrevedere, notează doar: „. /la scurt timp/patru legionari au intrat în guvernul Gigurtu: Sima, Bidian, Noveanu şi Budişteanu”.

Or guvernul Gigurtu a fost format la 4 Iulie 1940, după cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord prin ultimatumul sovietic din 26 Iunie. Desigur, legionarii din guvern nu aveau responsabilităţi importante, iar în cazul cedării Basarabiei şi Bucovinei erau puşi în faţa unui fapt împlinit. Însă, deşi Sima s-a retras în curând („ca să organizeze debarcarea regelui printr-o acţiune de forţă”) totuşi legionarii au făcut parte din acel guvern, în timpul căruia a fost cedat Ardealul de Nord. Este foarte adevărat că, legionarii, încă din cursul lunii August organizaseră „debarcarea” regelui – Comaniciu însuşi fiind trimis la Timişoara, în vederea ocupării cu armele a punctelor strategice. De asemenea adevărat, că legionarii l-au silit pe rege să cedeze şi să facă apel la generalul Antonescu – şi, în sfârşit, să abdice, întrebarea – retorică – este alta şi, după cunoştinţa noastră, nici un legionar nu i-a dat răspuns: cum se explică filogermanismul Mişcării, chiar după ciuntirea Ardealului? Până şi Comaniciu a avut nevoie să aştepte momentul Rebeliunii, ca să înţeleagă ce fel de protector şi model îşi alesese Garda de Fier.

El, Comaniciu, a avut într-un fel noroc: după o scurtă trecere pe la vicepreşedinţia Consiliului de Miniştri a fost trimis prefect la Bârlad, imediat după cutremurul din 9-10 Noiembrie, deci departe de masacrele de la Jilava, de asasinarea lui Iorga şi Madgearu, departe şi de Rebeliune. Dar nu numai noroc, pentru că iată ce scrie: „Din capitală veneau ordine de rezistenţă. La Bârlad nu am primit ordine de a ataca armata, dar chiar dacă ar fi venit, nu le-aş fi executat. Nu eram de acord cu o ciocnire cu armata ţării mele, un asemenea ordin l-aş fi considerat o mare eroare, o crimă”. Aşa că la Bârlad nu s-a întâmplat nimic. Drept care Comaniciu nu a fost implicat în procesele legionarilor. Dar, din câte relatează el, a început cu sine şi cu alţi legionari un proces de conştiinţă, tradus prin „o acţiune de a democratiza Mişcarea şi de a o orienta spre democraţiile occidentale prin reluarea legăturilor cu Iuliu Maniu”. In continuare: „Am primit mandat de a merge la Maniu şi de a-i mărturisi alăturarea noastră la democraţie. Vizita mea la Maniu a avut loc în Septembrie 1942, însă terenul era pregătit, prin demersurile altor legionari”. Maniu i-ar fi spus: „Dacă acceptaţi democraţia ca doctrină de guvernare şi vă orientaţi în politica externă spre democraţiile occidentale, putem merge împreună”. Comaniciu ţine să sublinieze: „întreaga elită legionară aflată în ţară/s.n. /a fost asociată actului, iar căpetenia supremă, Radu Mironovici, şi-a dat consimţământul în scris”, ceea ce vrea să spună că legionarii „din afară”, mai ales Horia Sima, erau ostili.

Şi iată şi mult discutatul Apel Comaniciu: în 26 August 1944, după consultări cu alţi legionari, este lansat un apel prin care legionarii sunt îndemnaţi „să recunoască schimbările produse” şi să se ralieze regelui, guvernului său – sub protecţia lui Maniu. Notăm în treacăt penultimul paragraf: „Dorim ca în această Românie Nouă să se întroneze o dreptate socială care să distrugă pentru totdeauna exploatarea omului de către om!” Apelul este semnat: „Pentru Comandamentul fostei mişcări legionare, Horaţiu Comaniciu”.

La acest apel, Maniu a răspuns printr-o scrisoare publicată în presă la 29 August 1944: „Membri autorizaţi ai Mişcării Legionare au recunoscut că regimul dictatorial şi totalitar nu corespunde temperamentului poporului român iar actualele evenimente din România întăresc această opinie/. /Sunt foarte bucuros că/. /v-aţi alăturat din primul moment, în mod public, spre a arăta şi proclama opiniile Dvs. şi exprima decizia de a începe o nouă epocă/. /Pentru toate aceste raţiuni eu cred că toate energiile de valoare ce s-au grupat în jurul Mişcării Legionare ar face mai bine de-a încerca să se alăture altor grupări politice, aşa cum conştiinţa şi convingerile lor le dictează”.

Cum anume s-a tradus această înţelegere? Chiar şi din cartea lui Comaniciu înţelegem că Maniu i-a „acoperit” pe acei legionari care acceptau principiile democratice, dându-le legitimaţii de membri ai P. N. Ţ, intervenind direct în cazuri precise – mai ales ale celor ameninţaţi de „epurare”. Pe de altă parte, legionarii şi-au pus la dispoziţie „logistica” lor pentru organizarea muncitorilor (prin Ilie Lazăr) şi a studenţilor (prin Veţeleanu).

Imediat după instaurarea guvernului Groza, şi Comaniciu a fost silit să se ascundă şi abia în 1947 a izbutit să fugă, prin Ungaria, împreună cu Sabin Mănuilă.

Este foarte adevărat, în condiţii de „ilegalitate” nu mai poţi activa ca om liber, însă afli ce se întâmplă „afară”, mai ales că el se întâlnea pe ascuns cu cei care nu fuseseră încă obligaţi să se ascundă chiar şi cu Maniu. Or, ceea ce nu consemnează Comaniciu sunt totuşi evenimente de importanţă capitală şi controversate.

Am fi dorit de pildă să aflăm opinia lui Horaţiu Comaniciu despre ceea ce s-a numit Pactul legionaro-comunist din primăvara lui 1946, când, se spune, la sediul Ministerului de Interne s-ar fi întâlnit legionarii Pătraşcu, Negulescu şi Chioreanu cu Teohari Georgescu, Nikolski şi Ana Pauker. Să fie adevărat că atunci legionarii ar fi cerut să fie liberaţi ai lor, lăsaţi să revină cei din străinătate, în schimbul „ajutorului electoral” în alegerile din Noiembrie – adică abandonarea democraţilor, în special a lui Maniu, şi „trecerea” la comunişti? Comaniciu scrie doar atât: „Unii vorbesc de o înţelegere între Pătraşcu şi comunişti, dar orientarea lui sinceră era spre rezistenţa naţională. De-aici viaţa-i zbuciumată” – ceea ce nu explică mare lucru. De asemenea, Comaniciu nu scrie nici un cuvânt despre alegerile din Noiembrie 1946 (bineînţeles, era ascuns, dar ştia ce se petrece „afară”). Şi chiar dacă, atunci, în acel prezent din 1947, a aflat de arestarea lui Maniu din ziare, câteva decenii mai târziu, când şi-a redactat amintirile, Comaniciu „a uitat” amănuntul înscenării de la Bădăcin. Cam multe uitări pentru un admirator, chiar un fidel, al lui Iuliu Maniu. Oricum, Amintirile lui Horaţiu Comaniciu prezintă un interes deosebit pentru noi, cei care vrem să ne cunoaştem propria istorie. Nu neapărat pentru că ar fi mărturia unui „convertit” (sau „trădător”, cum îl consideră unii din foştii lui camarazi), ci pentru că este o mărturie autentică – chiar prin „uitări”.

GUSTAW HERLING-GRUDZINSKI:

O ALTĂ LUME – DENOEL, 1985 Difuzat la postul de radio Deutsche Welle, ianuarie 1986

Destinul lui Gustaw Herling-Grudzinski: un destin oarecare şi totodată excepţional. Oarecare, fiindcă, precum alte milioane şi milioane de oameni, fusese prins între roţile dinţate ale N. K. V. D.; Excepţional – mai întâi, pentru că a supravieţuit; apoi, pentru că odată liber, a aşternut pe hârtie ceea ce ştia. În fine, excepţional, în sensul rău al termenului, a fost destinul mărturiei, al cărţii sale: scrisă desigur, în poloneză – între 1949-1950 – a fost tradusă în engleză şi publicată în 1951. Insă nu şi în franceză. Cu toate că intervenise în favoarea editării – mai ales pe lângă Gaston Gallimard – însuşi Albert Camus. „Nu era momentul.” Şi, ciudat, chiar după „uraganul Soljeniţân”, reticenţele faţă de această carte rămăseseră: autorul acestor rânduri a încercat şi el, în 1980, să provoace traducerea şi publicarea – la Hachette. Răspunsul, repetat: „Publicarea, în franceză, este – deocamdată – inoportună.” în sfârşit, Denoel (în fapt, o sucursală a editurii Gallimard), s-a hotărât să o publice – în 1985. Dar traducerea nu s-a făcut după originalul polonez, ci după. Traducerea engleză din 1951.

Din fericire, scrisul lui Gustav Herling nu a căpătat un singur rid: poate pentru că ZK-ul (deţinutul, în limba. Sovietică) era, înainte de arestare, un scriitor şi a rămas; poate pentru că ZK-ul amintit era un ne-rus – vom încerca să explicăm ceva mai încolo.

Dar cine era şi ce i se întâmplase tânărului polonez? După invadarea Poloniei de Vest, de către germani (1 sept. 1939) şi a celei de Est, de către sovietici (17 sept., acelaşi an), proaspătul absolvent al Facultăţii de Litere de la Universitatea din Varşovia (şi care debutase cu câteva studii despre Gombrowicz), încearcă, în martie 1940, să ajungă în Franţa, ca să se alăture detaşamentelor poloneze. Este prins la frontiera cu Lituania (încă liberă). Primul contact cu „o altă lume” îl are polonezul, europeanul, logicul Gustaw Herling în momentul anchetei: „De ce-ai vrut să treci, clandestin, frontiera sovieto-litua-niană?” îl întreabă anchetatorul sovietic. „Frontiera pe care am vrut s-o trec este polono-lituaniană şi am vrut s-o trec. Pur şi simplu”, răspunde Herling. „Nu, frontiera este sovieto-lituaniană – de ce-ai vrut s-o treci?” „Ca să ajung în Franţa, să lupt împotriva germanilor.” „Nu se poate!”, zice sovieticul, „noi avem un pact de prietenie cu Germania”. „Da, dar nu sunteţi în război nici cu Franţa, nici cu Anglia”. „Ce contează – eşti acuzat de tentativă de trecere a frontierei sovieto-litua-niene, în scopul de a lupta împotriva Uniunii Sovietice – punct!”

De la acest „punct” a început odiseea polonezului: Vitebsk, Vologda, Arhanghelsk – şi acolo, pe malul Mării Albe, în complexul de lagăre Kargopol. Din fericire, în urma atacării URSS de către Germania, la Londra s-a semnat acordul Sikorski-Maiski, prin care sovieticii se angajau să libereze pe toţi militarii polonezi aflaţi „pe teritoriul URSS”, şi care doresc să lupte împotriva germanilor. Drept care, în 1942, prin Ural, pe Marea Caspică şi prin Iran, supravieţuitorii polonezi au fost recuperaţi de către britanici. Herling a participat printre alte campanii şi la cea din Italia – mai ales la Monte Cassino. Motiv pentru care, după război, s-a stabilit în Italia.

Publicată, în limba franceză atât de (prea) târziu, cartea lui Herling-Grudzinski nu aduce noi informaţii (erau noi, în urmă cu 35 ani), ci doar confirmă cele ştiute, din alte mărturii.

Şi totuşi.

Dacă frigul, foamea, boala, munca peste puteri, promiscuitatea.

— Şi, în fine, moartea – sunt cele din alte mărturii, ale ruşilor: Soljeniţân, Evghenia Gintzburg, Şalamov, Bukovski, Kuzneţov (i-am amintit doar pe cei care au provocat şocul informativ din anii '60 şi '70), totuşi, acestea sunt altfel percepute de către martorii ne-ruşi. La urma urmei, însuşi titlul cărţii polonezului Herling-Grudzinski: O altă lume este definitoriu. Cu toate că este sugerat de părintele literaturii de ocnă rusească, Dostoievski – de altfel, toate capitolele cărţii sale poartă motto-uri din Amintiri din casa morţilor, vrea să spună ceea ce şi spune el, ca polonez – deci, ca european, ca ne-rus: că întreg universul sovietic este, nu o variantă, nu o treaptă – sau „un cerc” al Infernului (aici facem aluzie la Soljeniţân), ci. O altă planetă: o altă lume.

Ne vom grăbi să spunem că polonezul Herling este cel mai. Ne-polonez dintre toţi polonezii, în sensul ca nu este deloc un anti-rus. In cartea sa nu se va găsi nici măcar o propoziţiune interpretabilă ca defăimătoare la adresa poporului rus, a mentalităţii, a obiceiurilor sale – din contră: înţelegere şi compasiune. Dar, atenţie: compasiune, în sensul. Occidental, şi nu mila rusească. Insă înţelegătorul, tolerantul, ne-polonezul polonez Grudzinski, constată şi comunică esenţa constatărilor martorilor ne-ruşi trecuţi prin Gulagul sovietic. Fără nici o umbră de perfidie, prin. Chiar Dostoievski.