Paul Goma jurnal '999

Desigur, nu este de acord cu atacurile mele la adresa altui evreu, Petran. Ce simpatic, Sami: îşi imaginează că dacă i-a atacat (cu pixul lui, personal) pe evreii Corbea şi Ornea, gata, Evreii răi au fost lichidaţi, deci nimeni să nu mai aducă vorba despre ei!

Are dreptate: am greşit în notaţia „inspirată” de Dr. Olteanu în legătură cu „fuga” lui de la o tentativă de cenaclu. O regret din suflet.

Şi greşesc grav pentru că scriu jurnalul de faţă – chiar aşa: n-oi fi având altceva de făcut? Iar dacă chiar ţin jurnal, să o fac după reţeta lui Balotă – bine, nu chiar după a lui Balotă, ci după a lui Ciocârlie.

Pe promontoriul din Liman – pe axa vest-est – în cel mai avansat punct răsăritean al Europei (am mai spus asta, în 1993 – ei şi? Tot nu s-a reţinut) se va afla o bornă, un semnal materializat: până aici a fost Europa, de aici încolo începe Asia. Pe aceeaşi longitudine se mai află Kiev şi St. Petersburg – localităţi mult în interiorul. Asiei.

Multă vreme am crezut că voi putea plasa acolo o piramidă elansată (111 m.) în care să fie găzduită biblioteca universităţii. Am desenat-o, am rotit-o, am privit-o.

— Nu-i bună! Biblioteca trebuie să se afle în centrul universităţii, la îndemână.

Dar ce pun (em) pe promontoriu? Ce întrebare! Emblema (neoficială) a Basarabiei: o moară de vânt!

Ce poate fî mai potrivit pentru o utopie ca aceasta – decât moara de vânt?

Ce mi-am zis eu: punem, nu una, ci trei (să fie, de rezervă, nu se ştie când ai nevoie.):

O moară de vânt. Stilizată, având un corp, patru aripi şi cârmă

— Aceasta va fî „principala” – şi mult mai înaltă (66 m.) şi mai. Lată-n spete (am să revin);

O eoliană cu elice tripală, cum se văd frecvent în Occident

(20 m.);

O eoliană cilindrică mai scundă (10 m.).

Moara de vânt: un turn troncpiramidal (secţiune octogonală sau dodecagonală);

Aripi (40 m. diametru), aşezate pe un cadru circular mobil sprijinit pe un suport – şi el circular – fix;

La 33, la 44 şi la 55 metri câte un „inel” amenajat şi ca restaurant-bufet;

Ultimul inel va fi doar pentru. Privit: la răsărit, peste Limanul Nistrului, pe timp frumos, se vede Odessa (abia 40 km.); la Nord Nord-Vest: Tiraspol, Tighina; la Sud Sud-Vest: Arcis, Braţul Chilia, cu oraşul Chilia, poate şi Ismail.; în Sud; Marea Neagră, de la stânga (Odessa) la dreapta (Sulina) şi litoralul Basarabiei de Sud, cu lacul Budachi şi Lagunele de atâtea ori şi atâta. Desenate de mine şi populate tot de acela.

Corpul Morii de Vânt: alb strălucitor (placaj marmoră) iar inelele în culori vii.

Dacă aş păstra o singură eoliană cu elice (de sămânţă), aş planta mai multe cilindrice: simple verticale, duble orizontale. Avantajul acestora: nu au nevoie de catarge înalte, apoi corpurile lor în rotaţie pot constitui superbe pete de culoare – n-am spus bine: trebuia să vorbesc, nu de pete de culoare, ci de iluziile optice create de cilindrii rotitori pictaţi – mă gândesc la dublele orizontale, învârtindu-se în sens opus pe axul orizontal şi „în cerc” pe cel vertical.

Iar m-a tulburat Ileana Vrancea (am recitit cu creionul în mână ultima culegere de eseuri scoase de Solacolu. Le cunoaşteam pe toate: unele au fost publicate tot în Dialog, din ultimul („I. Petrovici”) citisem fragmentul din 22 – însă nu cunoşteam dedesubturile, necinstea structurală a Gabrielei Adameşteanu.

Despre unele „victime” ale Ilenei Vrancea: Radu Florian, Volovici, Ed. Reichmann, Lilly Marcou, Radu Ioanid aveam de multă vreme păreri proaste – am şi scris-o. Eseurile ei mi le-a confirmat. În legătură însă cu Shafir. A fost o surpriză pentru mine. Îl credeam un om şi delicat şi onest, la locul lui, textul despre Tudoran mă descumpănise, însă cum nu cunoşteam proposta lui Tudoran, rămăsesem în espectativă.

— Mai degrabă înclinând, mărturisesc, spre Shafir.

Or iată că Ileana Vrancea arată, cu citate, că Shafir a falsificat. Citate! Şi nu doar el, ci şi alţi comentatori ai Holocaustului: Eskenasy, Fischer-Galaţi, Andrei Cornea, Radu Florian – să nu mai vorbesc de rabinul Rosen.

— Toţi, pe după cap cu. I. C. Drăgan!

Aşadar, în România, nu doar Românii „povestesc” ce-i taie pe ei capul (şi ce le convine), dar fără a produce citate: Pruteanu, D. C. Mihăilescu, Alex. Ştefănescu, N. Manolescu, G. Dimisianu – ci şi Evreii! Obosit fiind, iată, abia mă stăpânesc să nu repet gluma îndoielnică, întrebând cine de la cine a învăţat să fie puturos, necinstit – iar la urmă să re-re-povestesc anecdota cu copilul evreu dat la o stână, ca să înveţe româneşte.

Aşadar aveam dreptate când, povestind „aventurile” (indirecte) mele cu Israelienii (de pildă faptul că, înainte de '89, personalul companiei ELAL cerea călătorilor care urmau să coboare la Bucureşti, să predea cărţile lui Goma publicate în Occident), afirmam:

Faţă de acei intelectuali evrei de origine română care apără, nu adevărul – ci interesele (schimbătoare, cum altfel?) ale statului Israel, nutresc, vorba lui Raicu, mefienţă. Ba chiar profund dispreţ. Judecând după fapte de scris, care ar fi diferenţa dintre Shafir şi Pruteanu: că unul este evreu, celălalt ne-? Dar există un adevăr. Etnic evreesc? În opoziţie cu adevărul mioritic?

Marţi 14 septembrie 1999

Azi-noapte, fix la 12 s-a pornit o ploaie năpraznică. A ţinut-o aşa până la 3,30. Zgomotul e amplificat, aici, de doi, ca să zic aşa, factori: în colţul stâng al balconului este înzidit burlanul colector al apei de ploaie: face un zgomot şuvoial (i-aş zice: closetal) la fiecare cădere de apă plouatică; în al doilea: am amenajat, pentru flori, o poliţă pe care am învelit-o în plastic: când pică picătura pe ea, îţi găureşte timpanele – noroc că ale mele sunt ciuruite.

Altfel, tot cu Moara de vânt (am pus-o la singular, ca să fie la generic).

Am corectat: am făcut o singură moară de vânt – pe un corp de. Far (ce, strică un far, la Capătul Lumii Europene?), vrei trei cu elice (bi, triple pale), restul: cilindrice. Am mai zis, îmi face plăcere se re-zic: spectacolul vizual produs de eolienele cilindrice va fi. Va fi! Unde mai pui că frumoasele vor fi şi lăptoasele: vor produce atâta electricitate cât să fie luminate noaptea ele însele şi, cu o amplificare. Amplă, şi farul.

Un careu (400/500m., pe Canalul Mare, l-am rezervat Caselor străine (după modelul Centrului Universitar Internaţional de la Paris). Există 24 parcele în care ţările doritoare să colaboreze universitariceşte vor putea să-şi ridice o Casă (a Franţei, a Italiei, a Germaniei, etc); acolo va exista: centru cultural, cu, mai ales, o bibliotecă în limba respectivă, un spaţiu pentru spectacole, expoziţii şi unul de găzduire: câteva camere, studiouri, apartamente, atât pe studenţii acelei ţări, cât şi pentru profesori şi vizitatori.

Am să încerc o numărătoare, ca să se constate că nu toate ţările (deci limbile şi culturile) vecine (ori apropiate) vor accepta să-şi ridice o casă. De pildă: Ucraina: cu toate că va exista o secţie de ucraineană, cu studenţi ucraineni din România – ba chiar şi cu ucraineni din Ucraina – nu va consimţi; Bielorusia nici nu va fi solicitată, acolo circulă limba rusă.

Aşadar, încep cu romanicele:

1. Franţa, 2. Italia, 3. Spania, 5. Portugalia. Germanice: 6. Germania, 7. Anglia 8. Olanda, 9. Scandinavia. Slave: 10. Rusia, 11. Polonia, 12. Cehia 13. Serbo-croata, 14. Bulgaria. Apoi: 15. Grecia, 16. Albania, 17. Ungaria. O iau din Extremul Orient: 18. Japonia, 19. Coreea, 20. China, 21. India, 22. Iran, 23. Turcia, 24. Egipt (pentru lumea arabă).

Ar mai fi încă vreo duzină – foarte bine, dacă se arată doritoare, se va găsi teren pentru ele. Central.

Indispensabilă va fi Imprimeria Universitară Laguna (am revenit la o denumire de acum un deceniu şi). Îngemănată, fireşte cu Editura aceleiaşi. Are un spaţiu important, unde se vor construi, atât linii de mare tiraj, cât şi „ateliere” de artă (dealtfel, va exista un Institut de arte grafice, independent de Academia de belearte).

Se va afla în sudul Campusului, alături de port.

Tot lângă port va fi şi Centrul de arte aplicate. Care va lucra, mai cu seamă pentru Universitate.

Vor mai exista şi alte, multe chestii.

Miercuri 15 septembrie 1999

Până acum nu am scris în jurnal cum anume desenez Utopia Magna; mai corect: cum anume o fac – din creion şi din gumă.

Mai cu seamă din gumă.

Nu sânt desenator, nici arhitect, nici măcar tehnician constructor, ca să folosesc, din când în când guma de şters. Sânt un biet mânuitor de cuvinte care a dat în mintea conceptorului.

Dacă anume „invenţii”: instalaţia de desalinizare, serele etajate (mi-a folosit la ceva preţioasa indicaţie ceauşină.), eolienele, etc, după ce le găsesc o formă-stadiu acceptabile – le las aşa, desenate; însă altfel se petrec lucrurile când este vorba, nu de obiecte (aici şi farul-Moară de Vânt şi Biserica piramidală şi Biblioteca sunt obiecte), ci de aşezarea lor în spaţiu. De a le găsi un loc în lume.

Fireşte, topografia, în mare, este respectată: aici fiind vorba de o

Universitate ridicată pe malul Limanului Nistrului, la sud de oraşul Cetatea Albă şi la nord de Şaba. Acolo există un „pinten” care înaintează spre est, îngustând laguna. Deci „amplasamentul este real. Vreau să spun: veridic.

Însă când umblu cu creionul la aşezarea, în spaţiul dat, a elementelor componente, începe aventura.

Fiindcă, pe hârtie, umblu cu creionul mult mai puţin decât cu guma. Să verifice oricine: să ia rigla, să o aşeze pe cartonul de desen şi să tragă o linie. Câte mişcări a făcut? Două plus două pregătitoare (luare şi aşezarea riglei, a creionului) şi una. Finalizatoare: trasarea liniei. Iar acum, fără a mai socoti căutarea gumei de şters: câte mişcări vor fî necesare pentru a şterge o linie de cinci centimetri? Cinci? Şapte? Unsprezece? După care alte trei-patru cinci, „măturarea” firimiturilor rezultate.

Hărţile campusului: patru. Trec la altă coală de desen, nu atunci când îmi schimb optica asupra unui detaliu-important (este adevărat: nici nu am mai mult de patru coli.) ci atunci când asta este inutilizabilă: atâta a fost ştearsă, încât hârtia, fostă plană, a devenit ciuruită de bolfe, presărată de concavităţi (în raport cu mine), iar urmele de creion au devenit indelebile.

Atunci ce fac eu?

Ce să fac: scriu-desenez pe nisip. Sau: pe tăbliţă de ardezie. Scriu-şterg, scriu-şterg – şterg.

Chiar dacă, printr-un accident, ceea ce imaginez este realizabil, nu rămâne nimic din succesivele „variante” ale posibilului.

În această împrejurare nu mai blestem sărăcia care mă împiedecă să-mi cumpăr coli de desen după poftă (şi nevoie): mă consolez că am lăsat un fel de însemnări eliptice, prescurtate, codificate – în jurnal, cu ajutorul cuvintelor.

La mânuirea lor mă oarecum pricep, măcar pentru că fac treaba asta de o viaţă.

După amiază: îmi telefonează un poliţist de la postul din rue Rambuteau (200 metri de poarta noastră). Că sânt convocat pentru proces. Care proces? „Insultes et menaces”, îmi explică el. Întreb pe cine am insultat-ameninţat – el îmi răspunde că am să văd eu acolo, la Tribunal. Bine, dar pe cine am insultat-ameninţat? Acelaşi răspuns: că o să aflu la tribunal. Întreb: la ce dată a fost înregistrată plângerea? După o pauză lungă îmi spune că nu ştie, dar dacă vreau amănunte să vin „la secţie”.

Tocmai atunci intra Ana, întoarsă de la slujbă, auzise ultima parte a convorbirii.

„Pe cine-ai mai insultat?” mă întreabă.

„Pe cine-am mai insultat?” i-am „răspuns”.

La poliţie m-a primit un tânăr simpatic, sportiv, tuns legionnaire, cu cercel în ureche. Mi-a dat un dosărel – din care am aflat că recla-manatul este Vădim Tudor (aşa figurează în acte, făr' de Corneliu) şi că sânt chemat la Tribunalul din Bucureşti, la 14 decembrie ăst an. Poliţistul s-a apucat să bată la ordinator. Fără să se întrerupă m-a întrebat cine-i „le plaignant: un flic de chez vous?” Mirat – nu-i spusesem nimic despre viaţa mea cea fericită de pe meleagurile plaiurilor dealvaletice – am corectat într-un târziu, că nu e „flic”, ci „securist.

— Eram pregătit să-i explic ce-i acela, dar încercelatul m-a asigurat că bănuise el. După care – nu mă întreba, îmi comunica. Că nu mă prezint.

— Nu: să nu mă prezint. Am confirmat – la care el mi-a zis că era sigur!

Mi-a dat o copie după Procesul verbal de notificare – şi m-a condus până jos, la poartă.

Ca să vezi! Securistul V. C. Tudor mă cheamă la tribunal! Şi-a găsit pe cine să dea el în judecată, că alţii pe el: legioane! Nici nu mă întreb cum va fi motivat plângerea (Francezii n-au primit decât convocarea la Bucureşti, fără explicaţii), presupun că în vreun text din Jurnal 4e apocrif va fi găsit că îl insult (şi ameninţ, cu ce: cu bătaia?).

Necazul fiind că nu am unde publica un text în care să fac o punere la punct. Cotidianul s-a căcănărit de tot, chiar aseară îi spusesem lui Lulu că nu mai trimit nimic acolo.

O să văd. Până atunci, mai trebăluiesc câte ceva la Universitatea Laguna, de la Cetatea cea Albă. (.)

Luni 20 septembrie 1999

Mi se întâmplă frecvent în ultima vreme: deschid ordinatorul, „scot” jurnalul, scriu data. Şi, fulgerător, găsesc piatra filosofali-cească: tăcerea. Când nu ai nimic a spune – taci. Taci şi atunci când, deşi ai ce spune, ţi-e lehamite: atâta ai dat din falcă, spus, scris, bănănăit – şi tot degeaba.

Să nu uit: am împlinit ieri (sau alaltăieri?) zece ani de când nu mai fumez. Doctorul Metzianu m-a convins – în fine, aproape obligat, prin jurământ „pe capul băiatului”. Zece ani în care o singură dată am pus o ţigară în gură, am aprins-o, apoi i-am dat-o Anei – care avea mâi-nile ocupate, ori ne-curate. Dar n-am tras măcar un sfert de fum. Deşi, Doamne, ce l-aş mai fi înghiţit.

Mâine are să fi Echinoxul de toamnă. Au şi început furtunile: astă noapte a fost prăpăd – la Paris doar ploaie violentă, însă în alte părţi: inundaţii, dezrădăcinări de arbori, acoperişuri zmulse.

Dacă am să fiu cuminte, de mâine (deşi marţi.), am să las Laguna în pace, o vreme. Şi am să încerc să scriu şi despre cărţile autorului de mine, nu doar despre viaţa autorelui.

Există însă o piedecă greu de trecut, evitat, ocolit: în primul rând nu-mi place să vorbesc, eu, despre cărţile mele, pe acelea le scriu; în al doilea: nu mai ţin minte decât cu totul vag cum le-am scris, cum s-a petrecut cu publicatul fiecăreia; în al treilea: sânt convins că, „povestind” cutare roman, aş comite o a n-a variantă – binişor diferită de cea care a fost editată.

Să admitem că în viitor se vor găsi câţiva cititori interesaţi de „bucătărie”. Da, dar în scrisul pe hârtie e ca şi în. Bucătărie. Numai bărbaţii şi nefrancezii cred că gătitul se învaţă, citind reţete: pui atâta din cutare, atâta din cutare, focul să fie aşa, ordinea aceasta. Foarte bine: respectând „reţeta”, rezultă mâncarea ta, nu cea gustată în altă parte, ori dedusă din reţetă. Nu, soro: literatura, ca şi gastronomia (am folosit deliberat termenul) e făcută de autor, de „şef. Este foarte adevărat: Francezii au ceea ce noi, Românii, nu avem: plăcerea de a vorbi alimentele: ei fac, din cuvinte, pat, covor, culcuş – pentru vinul ce va fi băut, mâncarea cutare care va fi ingurgitată, brânza cutare. În această chestiune e ca şi cu găina-oul: nu se poate spune dacă noi sân-tem lipsiţi de darul de a vorbi alimentele (decât rudimentar, cantitativ şi. Exclamativ – ca Sadoveanu, ca Păstorel Teodoreanu, ca Muşates-cu-Fiul), fiindcă am fost lipsiţi de aceste alimente, ori, negân-dindu-ne că acestea ar putea procura şi emoţiuni estetice, nu doar îndestulare, nici nu ne-am aplecat spre cultivarea (biologică) a „materiei prime”.

M-am îndepărtat, m-am rătăcit.

Sper ca mâine – cu prilejul Echinoxului – am să-mi găsesc cuvintele.

Marţi 21 septembrie 1999

A plouat tot timpul. Cutremur cumplit în Taiwan.

Am primit scrisoare şi fotografii de la nepotul meu Andrei Dulgher, aflat la Londra. M-au bucurat fotografiile (cu toate că ştiu: o fotografie poate fi adânc mincinoasă). Dar ce se vede: o mamă frumoasă şi trestioară, ca o eroină din Cehov (doar o cheamă Nadia!), un bărbat zdravăn, arătos (seamănă cu mamă-sa şi verişoară a mea, Nina) şi doi băieţi. Cel mare, Adrian, e doar arătos, însă mezinul, Dan, roşcovan şi pistruian, arată curat saxon, din preistoria insularilor! Cu el de mână, în Anglia, te simţi, nu chiar celt-celt, dar oareşcâtuşi băştinaş. Să fi avut noi roşcaţi în familie? De ce nu.

Am pregătit un plic în care am pus două cărţi: Altina şi Roman intim, o fotografie, o scrisoare. Am să le pun la poştă mâine. Deie Domnul să le fie bine, că de rău or fi sătui.

Miercuri 22 septembrie 1999

Am trecut pe versantul umbrit: de azi, noaptea e mai lungă decât ziua. Ce ţi-e şi cu ziua asta! Ca să fim metafizici.

M-am tot gândit (pe când dormeam): nu, n-am să-mi comentez cărţile. Nu am nimic demn de interesul, în primul rând al meu – de comentat. Chiar de-aş face-o: cât adevăr ar cuprinde „comentariile”? Pe deasupra, ar fi penibil un asemenea demers. O carte: un copil (repet repetiţia altora, atâtora). L-ai făcut, l-ai aranjat pe ici, pe colo şi gata: el pleacă în lume, să se descurce singur. Frumos, urât, inteligent ori din contra – ăsta e, altul (în locul lui) nu mai faci. O nouă variantă a cărţii? Altă carte, cu viaţa şi norocul ei.

Să te apuci să explici cum ai făcut tu cartea cutare. Nici un interes: nici pentru scriitori – care îşi văd de făcutul cărţilor lor, după propriile „reţete” – nici cititorilor care, oricum, n-or să scrie cărţi, deci dezvăluirile tale nu le dezvăluie nimic.

Luni 27 septembrie 1999

De sâmbătă am televizor.

Mi-au venit scrisori – ciudăţenie:

De la Focşani Luca Piţu a expediat în 17 septembrie – a ajuns aici sâmbătă 25 septembrie;

Elvira Iliescu a trimis din Constanţa la 20 septembrie – tot la 25 septembrie mi-a parvenit;

Tot de la Constanţa a scris Fănel Davidescu – scrisoarea lui a ajuns azi, 27 – patru săptămâni a făcut.

Luca Piţu îmi scrie câteva cuvinte bune despre Jurnal de apocrif. Găseşte că nu e rea formula găsită, „alternanţă de însemnare cotidiană cu misive, replici şi textul e libertare”. Este şi el descurajat de halul în care se află România, dar, „dacă Goma, în ţară venind, ar pune de-o mişcare, de-o alianţă, de-o asociere a solitarilor, i-aş da totuşi o mână, un picior, o gură, un pix. De ajutor” – asta a propos de îndemnul de la sfârşitul unui text, de a pune mâna cei curaţi şi de a face un partid.

Elvira Iliescu îmi urează La mulţi ani! De ziua mea ce va să vină (în 2 octombrie), îmi mai dă câteva preţioase indicaţiuni horoscopice şi pune în plic şi un text – trimis lui N. Florescu, presupun.

Fănel Davidescu: a avut mari necazuri în ultima vreme: sănătatea lui tot mai şubredă, moartea prietenei lui, trădarea celor pe care-i crezuse curaţi şi buni. împreună cu Sabin Ivan şi-a dat demisia din ACDN Constanţa – dezamăgit de „intelectualul cu misie”, trimisul Ciorbii: regizorul (bun, se zice) Daneliuc. Pentru întâia oară îmi scrie: „ar fi fost cea mai mare greşeală [dacă te-ai fi întors în ţară], să dai „răul„ de acolo pe „binele„ de aici. În afară de câţiva supravie-ţu-itori, nimeni nu te-ar fi meritat” (.) „Până şi Sabin care acum câţiva ani susţinea că ai făcut greşeala că nu te-ai repatriat şi-a retras spusele.”

Necazul: vorbele bune ale lui Fănel nu mă reconfortează, nu mă oblojesc. Am să rămân până în clipa cea din urmă cu sfâşietoarea durere de a nu mă fi întors în ţară – fiind, în continuare, hotărât să nu mă întorc.

Miercuri 29 septembrie 1999

Ieri am primit Lumea liberă de la New York. Fusesem avertizat de Cornel Dumitrescu, la telefon, încă de acum o săptămână, că Mirela Roznoveanu a scris „ceva” despre mine. Mi-am închipuit că despre Roman intim – pe care i-1 trimisesem, prin Pleşea. Ei bine, nu e cronică, e ditiramb.

Fiind însă fată inteligentă, Mirela a făcut ca laudele nemăsurate (titlul textului: „Un mit românesc: „) să devină mai puţin rebarbative – asta o spune interesatul, lăudatul – mitificatul. Poate pentru că nu ezită să scoată în evidenţă şi lipsurile-mi, nu doar „părţile” – exemple: „în scrisul său totul este public şi expus, chiar şi intimitatea, deoarece el a ales aceasta. Expunerea publică a adevărului – care este pentru el ceea ce ştie din conversaţii directe, aude, vede, citeşte, a fost sau este martor – irită profund. Apariţia jurnalelor lui a provocat polemici şi ură, pentru că a ales să nu tăinuiască nimic, nici măcar taina.”

Şi: „Deşi om şi nu sfânt, deci impur şi supus greşelii ca toţi oamenii.” – continuă cu o laudă pe care n-o mai reproduc.

Cum să împac capra cu varza (şi chiar cu pistolul cel turc)? Pe Mirela Roznovski o cunosc din octombrie 1965 (iată: 34 ani!), fiin-du-mi una din numeroasele adolescente colege în anul I la Filologia reluată. Am nutrit pentru ea sentimente. Paterne (cu gânduri, dacă nu pidosnice, atunci sigur: incestuoase.). Abandonând facultatea în 1968, am pierdut-o din vedere. În februarie 1977, ducându-mă la Breban, în scopuri provocatoare (dar Nicolae nu s-a lăsat!), am dat de Mirela acolo – scria ceva despre romancierul cu acelaşi titlu. Atunci am aflat că publică şi semnează cu numele uşor modificat. Prin 1990, când a „ieşit' şi ea, mi-a propus, telefonic, să scrie despre mine. Modest, am descurajat-o. Mai apoi a devenit pe contul ei indezirabilă printre breslaşii dâmboviţei, ceea ce m-a scutit pe mine de autoreproşuri şi în legătură cu ea.

Acest ocol amintiristic, pentru a ajunge la: care să fie primirea cu care s-o tratez, după scrierea textului de mai sus (care poartă, la urmă, urarea cu prilejul aniversării mele)?

Ea a scris, desigur, din convingere ceea ce a scris; la urma urmei, mult dezumflate, rămân câteva adevăruri din cele spuse.

Or mie îmi fac fizic rău laudele (prefer criticele – c-aşa-s eu). Însă nu mă lasă inima să-i scriu că a aşternut pe hârtie vorbe umflate.

Neştiind cum să scot cămaşa, aleg soluţia laşului: nu-i scriu Mirelei o scrisoare de mulţumire (ci una de confirmare a recepţiei.), iar sfâşiarea o pun aici, în jurnal: dacă am noroc editorial, are s-o citească în anul 2000, aşa, prin iunie.

Şi s-a făcut ora cinci. Mă duc la culcare.

OCTOMBRIE

Sâmbătă 2 octombrie 1999

Am împlinit adineauri 64 ani. Am fost tentat să scriu: „Am făcut-o şi pe asta”, mi-am dat seama că o mai scrisesem de câteva ori.

Alaltăieri, la telefon, un spaniol vorbind o românească hiperrr-corrrectă, mi-a spus că mi-a citit toate cărţile, că ar vrea să traducă Patimile (Jupă Piteşti. Ieri i-am trimis (la Alicante!) un exemplar. Să vedem ce va ieşi.

Ieri am primit un fax de la Dacia. „Colectivul editurii” mă felicită „cu ocazia”, apoi (mâna lui Mareş) adăugă:„Scrisuri e pe ţeava, pentru 2000”

Un minunat cadou de aniversare. Trebuie să le re-atrag atenţia că titlul este Butelii aruncate în mare, să nu folosească nici în glumă Scrisuri.

Marţi 5 octombrie

N-am mai frecventat jurnalul: am făcut vaccin împotriva gripei, dar nu şi împotriva răciturelilor felurite. Drept care, sensibel, mie-mi spui? Mi-am răcicit-o.

De ziua mea aniversară am primit telefoane de felicitare: Păţi Doicescu, Ştefana, Ilie Mihalcea, Cornel Dumitrescu, Valentina Caraion, Mariana Sipoş (aflată la ei, în Elveţia), Niculiţă şi Aura Damaschin – sper să nu fi uitat pe cineva, această omisiune fiind de neiertat la un jurnal atât de. Înjurător ca al meu. Şi două faxuri: de la Radu Mareş şi ai său dacioţi, apoi de la Rodica Pop. Ieri a telefonat, lung, Mirela Roznoveanu.

Tot ieri vizită simpatică: Ceia cu Dana şi cu o verişoară din Italia.

Miercuri 6 octombrie 1999

Nu înţelegeam de ce, astă-noapte, chiar dacă îmi era rău, îmi era bine. Abia când m-am trezit am aflat: dăduseră căldură, măgarii care ne lăsaseră să îngheţăm în ultimele trei zile.

Şi ieri am zăcut, ca un bolnav ce sânt.

Intre timp am făcut alte, multe variante ale Bibliotecii. Am renunţat la „carte”, am trecut la „cometă”: un turn cu o coda descres-cândă, şi în spirală; apoi la turn pur şi simplu (111 m); apoi la un octogon bine turtit; acum sânt în faza aşa-zisului (aici merge aşazisa) octogon extrem de turtit, aproape o lamă – şi mai scund (77 m.).