Paul Goma jurnal '999

Copiii aceia kosovari au comis o mare porcărie. Ar merita să li se rupă urechile!

Da, dar ei fac altora ce li s-a făcut lor. Că răzbunarea este un lucru ruşinos? Da: răzbunarea, ea este foarte-foarte ruşinoasă – dar sănă-toasă. Celălalt să ştie ce-1 aşteaptă în viitor dacă va mai încerca să facă ce a to-ot făcut în trecutul apropiat.

Miercuri 4 august 1999 încă o noapte răcoroasă, în care m-am odihnit – cu intermitenţe (ieri după amiază mi-am opărit piciorul drept cu supă fierbinte).

Am luat un set de jurnale – cele de la Nemira – şi le-am luat la corectat. Greşeli de tipar sunt puţine, însă greşeli de-ale mele (dezacorduri, fraze confuze, neînţelegeri.) multe. În câteva locuri am „explicat” între paranteze drepte ce rămăsese neexplicat din pricina autorului. Nu mă alint iar, plângându-mă de faptul că şi la „forma finală (dactilografică, în vederea fotocopierii)” am lucrat singur, fără ajutorul unui ochi străin, deci proaspăt – însă nemulţumirea aceasta rămâne.

În rest, am găsit că Jurnal pe sărite este un volum destul de interesant: chiar bunişor pe alocuri – Radu Mareş nu va face o afacere chiar proastă când, în toamna anului 2000, are să scoată, la Dacia, a doua ediţie a Jurnal-ului.

Joi 5 august 1999

A trecut atâta timp de când n-am mai scris un articol şi nici nu simt nevoia.

Probabil pentru că la mine nu s-a creat acea „obligativitate” a ritmului (săptămânal, lunar, zilnic): pentru că eu, în colaborarea cu Cotidianul, nu mi-am văzut rezultatul: adică textul tipărit, decât după săptămâni sau chiar luni de la apariţie (ce să mai spun de la scriere.). Da, da: am fost lipsit şi de această satisfacţie a gazetăriei: re-citirea textului, citirea unor eventuale opinii despre un text.

Eh, asta este. Dar de câte alte satisfacţii, la urma urmei, mărunte, normale, sânt eu lipsit, „în cadrul muncii mele”.

Vineri 6 august 1999

Schimbarea la Faţă.

Mâine vom face 31 ani de la căsătorie.

Iar poimâne se vor face – cine ar fi crezut?: 31 ani şi o zi!

Pentru azi se anunţă caniculă straşnică. De la ora 7 dimineaţa am întins pânzele: sistemul de perdele, de parasol (care-o fi pluralul: parasoale?) de cearceafuri albe – dublând, ba chiar triplând materia împotriva spiritului soresc (ca să evit: solar).

Azi se mai duce Ana la Bibliotecă, apoi intră în concediu; unul din acela mic, de recuperare: dacă nu şi-1 consumă acum, îl pierde.

Sâmbătă 7 august 1999

Am terminat de citit Jurnal pe sărite. Îl luasem la-mână în scop de muncă: corectarea greşelilor de tipar, ale celor aparţinându-mi. Am găsit câteva, le-am marcat – apoi am renunţat: pe de o parte m-am plictisit, pe de alta m-am luat cu lectura.

Ţepeneag varsă venin şi scuipă onirisme când mă acuză de „traficare” (altfel a zis, dar în acelaşi sens) a jurnalului. Ce să trafiche-zi la propriul tău jurnal?

A-ha: timpul, momentul consemnării, al Scrierii, deci punctul de vedere al momentului însemnat pe hârtie. Acela, da. Ei bine, acela care comite o asemenea înşelăciune este chiar Ţepeneag. El şi-a traficat jurnalul, datând, de pildă: „1971” şi minţind cititorimea, dând drept adevărate gândurile şi opiniile sale mai târzii cu două decenii, din. 1999, când pregătea textul pentru tipar) – ca în „aprecierea” despre Ostinato. Inteligenţa lui este foarte ascuţită – dar numai la şah, nu şi la scris jurnal. Ana se şi întreabă dacă, „după Revoluţie” se exprimă acelaşi Ţepeneag pe care-1 ştiam noi (dinainte de primăvara 1978, când s-a despărţit de toţi – cu excepţia lui Păruit, care-i necesita la franciza-rea scrierilor în franţuzeşte) ori e dublul său, inversul, negaţia.

Ziceam de Jurnal pe sărite. Ultima oară l-am citit în 1997, după apariţie. Reluându-1, am avut aceeaşi, dar exact aceeaşi ezitare-apoi-hotărâre de a nu schimba, acum, punctul de vedere de atunci – ca în timp ce dactilografiam caiete, redactilografiam dactilograme. Am mai spus: fiind un egoist feroce, mă interesează persoana mea; iar persoana mea nu acceptă autocastrarea. Am pus pe hârtie ceva, cândva, aşa – aşa rămâne, chiar dacă e o prostie. Ca un „document de casă”; ca dovadă că îmi asum faptele (iar un jurnal este o faptă, nu?). Voi suprima doar cele două-trei răutăţi nedrepte (există şi răutăţi foarte drepte!) la adresa a două-trei persoane, dealtfel, episodice. Şi una (sau două?) inexactităţi de informaţie.

Am, în continuare, somnul oprimat de senzaţia de rău care mă pândeşte după colţul trezirii. Aşa mi-a fost somnul de când mă ştiu: nici o legătură cu visele, ci cu ştiinţa, convingerea (teama, teroarea) că, trezindu-mă, am să cad în lumea reală, de mizerie, de foame, de bătăi, de hăituiala, de nesiguranţă – reale. Dacă mă gândesc, acest înger Negru care îmi pândea trezirea (ca să mă avertizeze că mă aflu în realitatea – cea crudă şi nedreaptă – nu în vis), va fi început odată cu (când altcândva?) refugiul; adică în martie 1944. Iată s-au făcut 55 ani. O viaţă. În această primăvară am fost sigur că voi scăpa de Teroare -dispărând nesiguranţa, încă din noiembrie 1998. Au fost câteva dimineţi în care m-am deşteptat „inversat”, dar nu s-au mai repetat. Aşa că, în intervalul (şi de spaţiu) dintre somn şi trezie, lucrurile se complică, existând mai multe straturi – ultimul fiind constatarea: „Iată, realitatea nu e chiar atât de fioroasă!”

Nu, nu e – chiar atât de – fioroasă. Numai că mie încă nu mi-a intrat în inimă şi-n simţiri această uşurătoare veste.

Seara: se va face în curând anul de când Ceia mi-a adus volumul Polî (tico) fonâî al lui Iosif Sava, editat la Polirom în 1997. Ciudat: Ceia îmi atrăsese atenţia că Sava scrie ceva şi despre Jurnal-ul meu, eu am zis: „Bine, bine.” – şi bine-bine a rămas: cartea a zăcut pe o poliţă, în closet, din octombrie anul trecut până. Azi.

Mă întreb de ce nici măcar n-am deschis-o. Îmi răspund în două volete: nu mi-a plăcut titlul, găsindu-1 făcătură ieftină, pedestră; la emisiunea cu cei de la 22 (Adameşteanu, Palade, Cornea, Patapievici, Andreescu), Sava într-adevăr îi întărâtase pe invitaţi (care nu aveau nevoie de îndemn) pentru a vorbi de rău jurnal şi diarist. Dacă mai adaug prima impresie, un volum de alte emisiuni transcrise, dintre care mă oprisem la „dialogul” său cu Breban., iată şi următoarele.

Volumul poartă indicaţia: jurnal. Cum apare Jurnal-ul meu în al lui? Iată cum: „6 februarie 1997: (.) O nouă surpriză în teritoriul Jurnalelor literare: cele 3 volume ale lui editate de Nemira”: „8 februarie 1997: Deşi am atâtea treburi curente, mi-am petrecut ore ale nopţii citind Jurnalul lui Goma. Teribile pagini de adevăr şi subiectivitate”; „10 februarie 1997: (.) Am continuat să citesc Jurnalul lui Goma. Spune şi multe adevăruri”; „20 februarie 1997: (.) Pe măsură ce citesc Jurnalul lui mă îngrozeşte lipsa oricărei înţelegeri faţă de cele mai mici greşeli ale unor oameni, faţă de nevoia unora de a găsi căi de normală supravieţuire. De ce nu-şi acuză totuşi cu vehemenţa necesară slăbiciunea din '68, când a intrat de bună voie în partid?”

Nu simt deloc nevoia să amănunţesc, să explic, să mă justific. Fiindcă mi se adevereşte o bănuială mai veche: şi evreii din România, în ciuda faptului că erau respinşi, dar şi respingeau românismul – tot români sunt: ca şi băştinoşii, nu cunosc „subiectul” – dar îl „tratează”; necunoştinţa de cauză le-a devenit metodă de gândire şi de scriire.

Duminică 8 august 1999

Aceeaşi teroare difuză a somnului. Complicată de conştiinţa că visez şi că ar fi suficient să mă trezesc, pentru a scăpa de spaimă. Dar nu pot, nu se poate.

A plouat zdravăn azi-noapte. Aerul s-a răcorit, e respirabil.

I. Sava consemnează în jurnalul său şi ecourile la prestaţiile-i tele-vizuale. Atât articole de presă, cât şi scrisori primite de la telespectatori. Sunt consemnate şi câteva opinii (numai din presă, chiar dacă uneori nesemnate) critice la adresa lui, care ar fi „pus participanţii la emisiune să vorbească împotriva lui Goma”.

Asta a fost şi opinia mea – şi nu doar din transcrierea benzii prin grija lui Laszlo, dar şi din caseta propriu-zisă. Era limpede că Adameştenii de pretutindeni s-ar fi dispensat bucuroşi de o astfel de „temă”, dacă Sava n-ar fi insistat, nu i-ar fi provocat, aţâţat. S-au dedat cu delectare exerciţiului – o, cât de românesc, exprimat astfel: „N-am citit cartea (articolul, jurnalul, etc), dar este inadmisibil ca autorul să scrie ceea ce a avut neruşinarea să scrie.”; „N-am citit şi nici n-o să citesc ce scrie Cutare – ca să mă protejez de înjurăturile autorului la adresa tuturor celor buni.”; „Refuz să intru în polemică cu Cutare, care înjură pe toată lumea, insultă breasla, scrie numai şi numai minciuni.”

Cine crede că doar G. Adameşteanu foloseşte astfel de culturalis-me scritoriceşti – se înşeală. La fel, ca trase la indigo, sunt „opiniile” despre mine şi despre scrierile mele ale lui Manolescu, Liiceanu, Pleşu, Papahagi, Zaciu, Breban, Paler, Ştefănescu, Dimisianu, Eugen Simion, Pruteanu, Iorgulescu, Blandiana, Buzura – recent, Dorin Tudoran. S-a observat: „lista” reuneşte floarea intelighenţiei româneşti, cea clocită, cloştită de Monica Lovinescu (şi de Virgil Ierunca); „crema intelectualităţii române”, cea care, prin vârfurile-i, legitimează, dă certificate de naştere şi de bună purtare unor criminali ca Iliescu, VoicanSturdza; care vreme de zece ani nu a fost în stare să se ocupe de Casa E. Lovinescu; cea care şi-a dat examenul de licenţă prin publicarea, de către Liiceanu şi Blandiana a Cărţii negre a comunâsmulul, în româneşte.

Reîntorcându-mă: din această Politicofonie Sava nu-mi apare mai spălat. Deloc. Însă într-o comunitate analfabetă, analfabetizată de comunism, şi care nu a avut ea timp să se cultive muzical, acest Sava, înţeleg: dintr-o famile burgheză evreiască din Iaşi, a putut să se, în continuare, instruiască, fiind admis (ori propus) să-şi facă studii în URSS – nu ştiu dacă e şi adevărat, însă după cum se poartă, este un fost tânăr-tovarăş care „a studiat în Uniune”. Şi chiar dacă specialitatea lui nu era nici ideologică, nici tehnică: totul se trădează prin limbă. Aşadar, cu nimic mai dotat decât alţii, el nu a fost persecutat, nu a fost oprit, lui nu i s-a interzis. Aşa a ajuns la radio, la televiziune – în continuare, presupun, fiindcă nu-i cunosc scurta-biografie, dar i-o deduc. Prudenţa rasei, experienţa printre tot felul de cornute, care de care mai măi-tovarăşe – dar şi conştiinţa că muzica în general, muzicologia în special este un domeniu unde nu se pătrunde chiar aşa, încălţat cu ciubote (ei, ba nu!), 1-a făcut pe Sava insubmersibil; dop de plută: oricât de la fund l-ai băga, cum iei mâna de pe el, iese, ţâşneşte! „Imparţialitatea” – în fapt, prudenţa de şarpe – 1-a salvat şi după 89. Fiind el băiat hărnicuţ (nu ca românii noştri care sunt convinşi că este suficient să te cheme -eseu, pentru a nu te mai osteni să citeşti, pentru a fi scutit de a te mai şi informa.), iată-1 devenit indispensabil – cam ca geamănul său, „unicul specialist în teatru”: Valentin Sinistru, pseu-donimat: Silvestru. Printre autorii de scrisori se afla şi unul, critic, care-1 îndemna să se pensioneze, să mai lase locul şi altora. Un fel de a vorbi vorbe: dacă I. Sava a fost un strălucit mediocru, nu era mai puţin.

— Şi el!

— Unicul capabil să facă astfel de emisiuni, muzicalo-dezbatative. Fiindcă omul cunoştea muzică aproape cât un program de sală – cine printre români mai ştie muzică (am spus: ştie, fiindcă de ascultaaat.

— Am mai scris asta, nu? Când vorbeam, undeva, de neştiinţa romancierilor români de a construi un roman şi mai ales de afonia lor – cu excepţia lui Caragiale, Preda, Adameşteanu)? Aşa a supravieţuit tovarăşul I. Sava – în fond, un ignar şi un primitiv: e suficient să-i răsfoieşti volumele în care şi-a tipărit bălmăjelile televi-zuale (îmi vine acum în minte, doar transcrierea: Lotreanu a lui. Lautreamont, invocat de Dorin Tudoran.). Până când a murit „pe baricade” şi a fost plâns de floarea intelighenţiei româneşti – zic vorbele-relele că doar acea parte a ei care fusese invitată la serate.

Mi-a trimis dr. Olteanu un număr din România literară (20 iulie) cu „Despărţirea de Breban” a lui Grigurcu.

Şi iarăşi am avut dreptate! Bănuisem că Despărţitul Grigurcu va fi nesincer, incomplet – şi plângăcios.

Ei bine, Grigurcu cel de hârtie mai are o însuşire (pe care nu i-o intuisem): se desparte de Breban numai şi numai din pricina atitudinii directorului faţă de el, redactor şi colaborator al Contemporanului, nu aminteşte nici măcar în treacăt de atacurile aceluiaşi Breban la adresa „exilului parizian”, la „terorismul cultural al Tezelor şi Antitezelor” Monicăi Lovinescu, la a lui Negoiţescu – de cele destinate mie, cale de 16 luni încheiate, să nu mai vorbesc.

Stranie pasăre Grigurcu: tună şi fulgeră împotriva unor profitori-politici, a unor semănători de confuzii, dar de Breban (care intră în aceste categorii – şi în altele – nu s-a atins decât abia acum, când „Nicolae” 1-a dat afară de la Contemporanul în modul cel mai mârlă-nesc cu putinţă. În continuare, Grigurcu pare a apăra adevărul – pe care-1 ignoră cu superbie atunci când sunt puse în cumpănă persoane ca Monica Lovinescu (în „despărţirea” mea de monici); în continuare, nu Monica Lovinescu, nu Manolescu, nu Liiceanu – în chestiunea Caraion. Halal adevăr!

Îmi pare rău pentru el – însă nu-mi pare rău că l-am cunoscut.

Luni 9 august 1999

(.) La radio s-a anunţat că în regiunea Bordeaux ploaia şi furtuna şi grindina au făcut ravagii, vineronii au anunţat că ei cer declararea stării de calamitate naturală, că „aşa ceva nu s-a mai pomenit de nu ştiu câte decenii”, oricum, „înainte de război”. N-am notat în jurnale, fiindcă evenimentul este, din nefericire, ceva banal, banalizat: anul trecut, taman de Sfânta Măria (15 august) aceeaşi zonă a fost atinsă! Şi calamitată (oficial) – conced: nu chiar parcelele de astă noapte, ci de mai alături. Desigur, e un spectacol sfâşietor să-ţi vezi munca de un an (ori de mai mulţi, în cazul viilor, al livezilor) nimicită în câteva ceasuri. La porumb, la legume de câmp – într-adevăr, nu mai rămâne nimic bun după grindină. Şi la pomi fructiferi. Dar mai puţin la vie. Grindina ori ploaia puternică scuturând strugurii abia formaţi, „lucrează” în spiritul (sic) bunului vineron: cu cât sunt mai puţini struguri pe un „pied”, cu atât creşte calitatea viitorului vin (unii pretind: în progresie geometrică). Dealtfel ei înşişi, oamenii, în două-trei rânduri suprimă un număr de struguri abia formaţi, pentru a nu lăsa prea mulţi – fiindcă Franţuzul ştie: într-un vin, nu cantitatea de apă contează, vinul apos nu se vinde, din el se face doar suc de struguri. Ci esenţă. Or esenţa decurge, ca să spun aşa, din. Puţinătatea produsului.

Am adus vorba, fiindcă chiar ieri am primit de la un român din Germania o sticlă cu vin de Târnave – un riesling îmbuteliat de un american – pe etichetă scriind limpede: 1987; asta vine de dă: 13 ani. L-am desdopat, l-am gustat. Vai, o altă proorocire împlinită: vinul de 13 ani (care, orice-ar crede Românii: la cele albe nu are strict nici o legătură cu calitatea lor) era atât de apos, atât de ne-fâcut, în ciuda celor 13 ani, încât ai fi jurat că provine din recolta anului trecut. Pe aici, în supermagazine, se vând şi vinuri ungureşti – îmbuteliate de austrieci. Aceeaşi apozitate! Mi-a adus un ungur din Ungaria – nu din Ardeal – un Tokay autentic (provenind chiar de la Tokay). Doar că era ceva mai. Tare, altfel producea aceeaşi senzaţie dezagreabilă – de crud, de nefăcut, de rasolit – în gură. Păi dacă ai chef de apă de Tokay, îţi torni un pahar cu apă. De robinet – nu cu vin din Europa de Est. Singurele excepţii (înregistrate de mine, care nu cunosc decât ceea ce îmi aduc unii vizitatori): vinurile dulci – dar numai de Cotnari, Doamne fereşte să fie de Murfatlar şi vinurile (tot dulci) din Basarabia (cu etichete în engleză). Mai am încă pe limbă parfumele (violent-deli-cate) ale unui vin „traficat”, dres cu o iarbă aromată, trimis de văru-meu Leonid Popescu din Chiştelniţa, Orhei – omul care mi 1-a adus, spunea că acest vin e „făcut” în satul vecin, parcă Scorţeni, după o reţetă din bătrâni. Eu nu aveam ştire de astfel de vinuri – decât de „Pelinul de mai”, care este. Cinstit traficat şi nu se păstrează mai multe de o lună – dar ce bun, băut în luna mai! Or vinul ăsta orheian (avea pe etichetă un trandafir!); chiar dacă adia mai. Aparte, apoi acel aparte nu părea a fi fost adăugat (ca pelinul), ci doar. Activat, scos în evidenţă, urcat la lumina papilelor noastre din străfundurile. Strugurelui. Şi încă ceva: acel altceva – era mult mai discret decât fraga din vinul celebru în jurul Bucureştiului: „frăguţă”- şi vag amărui. Cine ştie ce vor fi pus în el basarabeţii mei din Scorţeni (lui Filip i-a plăcut peste poate butelia: o operă de artă: îngustă, înaltă.).

Mă gândesc cu indulgenţă: dacă gustul meu se va fi schimbat de când sunt în Franţa, nu doar pe seama acestei schimbări trebuie pusă „diferenţa” vinurilor româneşti băute aici (şi nu doar nemaiştiinţa de a face vinul). Ci şi faptul că vinurile româneşti ne-dulci nu suportă transportul. Este de notorietate faptul că vinurile italiene – sublime, dacă sunt băute pe loc, în Italia – devin foarte oarecari odată scoase din Peninsulă. Am experimentat-o pe pielea mea – în fine, pe limba mea: fusesem la un congres, la restaurant băusem un vin (alb) extraordinar şi, cum doar peste o oră luam avionul spre Paris, am cumpărat de la bar două butelii din acel vin. Cum am ajuns la Paris, am anunţat-o pe Ana că are să guste un alb-italian cum nu mai cunoscusem. De la prima sorbitură am înţeles că se petrecuse ceva rău, ceva nedrept cu vinul. Nu numai că îşi pierduse calităţile – dar căpătase toate defectele posibile -printre care cel mai grav: apozitatea, senzaţia de crud, de necopt, de nefăcut – de nenăscut.

Martf 10 august 1999

A înnebunit lumea – cu eclipsa. Am văzut una – în Bărăgan, la Lăţeşti. Probabil prin martie, fiindcă zăpadă nu mai era, dar nici verdeaţă. Nu lucram în acea zi, încă nu se găsea de lucru la fermă şi mă aflam „acasă”. Ieşisem în fundul grădinii, probabil ca să măsor ceva. Aveam pregătite două-trei cioburi de sticlă afumate la lumânare – aşa că o am văzut pre ea. Nu mai ţin minte dacă era (prin 1960? 61?

— Pe atunci nici vorbă să ţin jurnal.) completă ori parţială. Şi nici dacă cerul era total degajat ori existau oarecari nori. Însă ţin minte teroarea de care fusese cuprinsă lumea: lumina scăzuse-scăzuse, virase spre albastru, spre violet, spre vânăt, vântul – rece – începuse a sufla, câinii urlau, găinile. Dar cine le mai lua în seamă pe proastele de găini.

Asta a fost cu eclipsa în Bărăgan, acum treizeci şi. Aproape patruzeci de ani.

S-a răcit aerul. Cerul e mai mult acoperit, ieri a trebuit să fac slalom printre. Norii plouatici, ca să usuc cât de cât rufele. Iar azi nici nu mai încerc, are să plouă de cum am să le întind.

M-am gândit la Ţepeneag în aceste din urmă zile. Cu simpatie în compasiune: El, bietul, a suferit cumplit când a constatat că ţărişore-nii îl uitaseră (pasiv), „iar restul”, vorba cuiva: din contra – îl activ uitaseră; fiindcă le încurca aranjamentele de mult timp înrădăcinate, le bruia istoria pe care rezistenţii prin cultură tocmai o (re) scriau, ce să mai vorbim de istoria literară din care puii săi, oniricii ruşinoşi: textiliştii l-au dat afară, nu „Ieruncii şi Goma”, cum tot umbla el cu pantahuza prin târg. Abia acum un an Ţepeneag a izbutit să restabilească adevărul, anume că existase, în anii 60, un onirism românesc, iar tex-tualismul nu fusese inventat de Crăciun – care-1 cita doar pe strămoşu-său Radu Petrescu – ci de acelaşi Ţepeneag: existau chiar probe scrise!

Probe scrise. Li se rupe-n şaişpe românilor de probele-scrise, începând cu genialii scriitori români. In cele din urmă (însă după câte eforturi, după câţi ani de la „rivuluţie”?: cinci, şase, opt?), Ţepeneag a primit un fel de încuviinţare mormăită că da, domnule, o fi fost şi aşa, cum spui matale, ce să ne mai certăm pe locul-în-istoria-literară, ia şi d-ta de-aici on chil dă adevăr şi să ne-avem ca fraţii – dă, s' te pup. Dar punerea la punct din urmă nu a rezolvat chestiunea „paternităţii” (sau întâietăţii). Aceeaşi tară genetică, prefăcută în virtute: ieşirea din timp îi ţine pe ai noştri mioritici de nevindecat în. Autocronie; pentru ei istoria începe cu momentul în care ei au făcut ceva – de obicei, după 22 decembrie 1989, fiindcă Revoluţia ceea le-a adus lor libertatea de a deschide gura. Unii (printre aceia: eu) vor spune că nu este suficient să ai libertatea de a vorbi – trebuie să şi ai ce rosti. Ei bine, nu în universul românesc, în care ce-ul este presupus că va veni abia după ce maxilarele clămpăninde, îndrugând vrute şi nevrute, cantitate înspăimântătoare de vorbe-vorbe-vorbe, se vor (vorbele) fi încălzit.

La urma urmei, Ţepeneag este victima propriei „doctrine”. Propovăduind, teoretizând, pe când Crăciun era un oarecare pionier al Patriei şi, orice-am crede: înainte de coborârea pe pământ a neasemuitei Adriana Babeţi – ba, miracol-românesc: chiar şi înaintea lui Ciocârlie!

— Literatura-pură, textul nedatabil, a cules ce a semănat. (Abuzez: băieţii literatori crescuţi de Manolescu, Crohmălniceanu, Ciocârlie nu aveau nevoie să cunoască „ideologia textilistă” pentru a o aplica: în fiecare fricos, laş, dezertor există acest impuls de. Supravieţuire).

Miercuri 11 august 1999

Ziua Eclipsei. Acum, la orele 7 dimineaţa cerul e înnorat. Poate „acolo, la locul eclipsei” să fie degajat.

Am aflat când anume fusese cea petrecută în Bărăgan: la 15 februarie 1961. Să mă întorc, să văz ce ziceam în legătură cu data.„Probabil prin martie.”. Ei bine, nu era în martie, ci în februarie şi nu în 60, ci în 1961.

S-au înăsprit relaţii franco-albaneze la Kosovo. Era de aşteptat: de la început militarii francezi i-au favorizat, protejat vădit pe sârbi -la Priştina e aceeaşi situaţie, de împărţire a locului, favorizată de francezi. Nu trebuie uitată declaraţia (în fapt: „cererea de iertare” formulată de Kouchner la adresa „celor 14 martiri sârbi” – ceea ce nu a mai fost o gafă, ci o gravă eroare: despre nici un albanez nu au spus Francezii că fusese martir, chiar dacă după trecerea lui pe-acest pământ împuţit rămăseseră doar bocancii cu oasele rupte înăuntru). Ieri s-a dus Marele Georgică – aşa îi spun eu nătăfleţului care-i ministru al apărării Franţiei, un fel de Babiuc, însă prosticel, nu şi ticălos ca Victoraş, cel de la Comerţul Albastru şi Exterior.

— În Kosovo, să dea mâna cu soldaţii, să-i încurajeze. Câtă vreme nu va face decât să repete ordinul lui Chirac (comandantul suprem al armatei), de a-i menaja pe sârbi, în vederea obţinerii comenzilor de reconstruire a centralelor electrice din Serbia, nimic nu se va schimba. Ieri un soldat rus se hlizea: „Pe noi nu ne iubesc Albanezii, pe americani şi pe nemţi îi detestă sârbii. Dar ce contează atitudinea albanezilor – ei nu-i suportă nici pe francezi, aşa că.”

Aşa că.

— Aşa au ajuns Franţujii: în aceiaşi oală cu Ruşii – şi simetrici ai Americanilor şi ai Nemţilor.

— Iată o altă lecţie de diversiune de grad preşcolar din partea ciolovecilor.

Acum, la ora opt se observă câteva găuri în plafonul de nori. Mai ştii: poate că vor fi „favorizaţi” Francezii măcar de soare, că de albanezi. Ne-au înnebunit de aproape două săptămâni cu Eclipsa-Eclipsa-Eclipsa, bataj nemaipomenit, au prefăcut-o într-o chestie, cum altfel? Hexagonală!

Am mai înaintat cu creionul în mână în Jurnal pe Sărite. Deşi mă ţopăie să modific câte ceva, mă abţin. Nu intervin decât pentru a limpezi o frază, a corecta o scăpare gramaticală – şi o singură dată până acum, pentru a suprima o nedreptate vădită. Este şi asta o satisfacţie: să nu falsifici, acum, o însemnare, să nu escamotezi, cu atât mai puţin: „ştergi” o faptă de scris, chiar dacă nu mai crezi ca atunci; chiar dacă, între timp, ţi-ai nuanţat opiniile. Ţin minte că atunci când îmi dactilo-grafiam jurnalul, aveam cu totul altă părere despre Jurnalul de la Păltiniş al lui Liiceanu – însă am lăsat-o aşa cum era notată în momentul acela şi nu cum„evoluase”, cum devenise în mo-mentul acesta, al trecerii pe curat a însemnărilor.

Joi 12 august 1999

A trecut şi eclipsa – uf!

De vreo trei zile s-a răcit aerul, iar astă-noapte a fost aproape frig (drept care am dormit până la opra opt!)