Paul Johnson

Furia caracteristică a lui Marx, obieiurile sale dictatoriale şi acreala reflectau fără îndoială conştiinţa justificată a marii sale forţe şi intensa frustrare faţă de lipsa de abilitate în a şi le exercita cu mai multă eficienţă. În tinereţe dusese o viaţă boemă, adesea trândavă şi nu tocmai morală; în prima etapă a vârstei adulte îi mai era încă greu să lucreze serios şi sistematic, stând adesea treaz toată noaptea vorbind, pentru ca apoi să zacă mai toată ziua pe canapea, pe jumătate adormit. Spre sfârşitul perioadei adulte avea un program mai regulat, dar nu a ajuns niciodată să-şi impună autodis-ciplina în muncă. Cu toate acestea îi repugnau chiar şi cele mai mici critici. Era una dintre trăsăturile pe care le împărtăşea cu Rousseau – aceea de a avea tendinţa să se certe cu prietenii şi binefăcătorii săi, mai ales dacă aceştia îi dădeau sfaturi bune. Atunci când devotatul său coleg dr Ludwig Kugelmann i-a sugerat, în 1874, că nu ar mai avea dificultăţi în finalizarea Capitalului dacă şi-ar organiza ceva mai bine viaţa, Marx a rupt pentru totdeauna relaţiile cu acesta şi 1-a supus unor jigniri necontenite.44

Egoismul său furios avea atât rădăcini fizice, cât şi psihologice. A dus o viaţă extrem de nesănătoasă, făcând foarte putină mişcare, consumând hrană deosebit de condimentată, adesea în cantităţi mari, fumând din plin, bând mult, cu precădere bere englezească tare, ceea ce 1-a făcut să aibă, de regulă, probleme hepatice. Rareori se îmbăia şi nu prea agrea spălatul. Aceasta, plus dieta inadecvată, ar putea explica acele adevărate plăgi de furuncule care l-au chinuit vreme de un sfert de veac. Ele i-au sporit iritabilitatea naturală şi par să fi atins punctul culminant în perioada în care scria Capitalul. „Orice s-ar întâmpla”, i-a scris feroce lui Engels, „sper că burghezia va avea, atât cât va exista, motiv să-şi amintească de bubele mele.”45 Furunculele variau ca număr, mărime şi intensitate, dar câteodată îi apăreau pe toate părţile trupului, inclusiv pe obraji, pe rădăcina nasului, pe fund, ceea ce însemna că nu putea scrie, şi pe penis. In 1873, ele i-au provocat un colaps nervos, marcat de tremurături şi mari accese de furie.

Încă mai centrală furiei şi frustrării sale şi stând poate chiar la baza urii pe care o nutrea faţă de sistemul capitalist era grotesca sa incompetenţă de a umbla cu banii. In tinereţe aceasta 1-a făcut să ajungă pe mâinile cămătarilor care cereau dobânzi extrem de mari, iar dinamica emoţională a întregii sale filosofii morale era reprezentată de o ură pasională faţă de cămătărie. Faptul explică de ce a dedicat el atâta timp şi a alocat atâta spaţiu acestui subiect, de GL întreaga sa teorie a claselor se baza pe antisemitism şi de ce a inclus în Capitalul un pasaj lung şi violent denunţând camătă, preluat din una dintre diatribele antisemite ale lui Luther.46

Problemele financiare ale lui Marx au început în vremea studiilor universitare şi au durat întreaga sa viaţă. Ele proveneau dintr-o atitudine eminamente copilărească. Marx împrumuta fără socoteală bani, îi cheltuia, pentru a fi apoi permanent uluit şi furios atunci când venea scadenţa notelor de plată, plus a dobânzilor. Privea perceperea de dobânzi, importantă în cadrul oricărui sistem bazat pe capital, drept o crimă împotriva umanităţii, aflată la baza exploatării omului de către om, pe care întregul său sistem era menit a o elimina, în linii mari aşa stăteau lucrurile. Insă în contextul particular al propriului său caz, Marx răspundea acestor dificultăţi prin exploatarea oricui îi venea la îndemână şi, în primul rând, a familiei sale. Subiectul banilor îi domină corespondenţa de familie. Ultima scrisoare de la tatăl său, datând din februarie 1838 – când acesta era deja pe moarte – reia reproşul acestuia cum că Marx era indiferent în ceea ce privea familia, cu excepţia cazurilor în care sconta pe ajutorul ei, şi se plânge: „Eşti acum în cea de-a patra lună a cursului de drept şi ai cheltuit deja 280 de taleri. Nu am câştigat atât toată iarna.”47 Trei luni mai târziu nu se mai număra printre cei vii. Marx nu s-a obosit să meargă la înmormântare. A început în schimb să facă presiuni asupra mamei sale. Adoptase deja un stil de viaţă susţinut de împrumuturi de la prieteni şi sume de bani smulse periodic familiei. Argumenta că familia era „destul de bogată” şi avea datoria să-1 susţină în munca sa importantă. In afara jurnalismului practicat când şi când şi al cărui scop era mai curând politic decât de a câştiga bani, Marx nu a încercat niciodată cu adevărat să obţină o slujbă, deşi o dată, la Londra (în septembrie 1862), a candidat pentru un post de funcţionar la căile ferate, fiind respins pe motivul că avea un scris prea urât. Lipsa de interes a lui Marx de a urma o meserie pare a fi fost principalul motiv pentru care familia lui era lipsită de bunăvoinţă faţă de cererile sale de transferuri băneşti. Mama lui nu numai că a refuzat să-i plătească datoriile, considerând că atunci el ar fi făcut pur şi simplu altele, dar în cele din urmă i-a tăiat complet orice venit. După aceasta, relaţiile dintre cei doi s-au redus la minimum. Ei i se atribuie dorinţa exprimată cu atâta amărăciune: „Karl ar acumula mai bine capital decât să scrie doar despre el.”

Totuşi, într-un fel sau altul, Marx a obţinut prin moştenire sume considerabile de bani. Moartea tatălui său i-a adus 6000 franci de aur, din care a cheltuit o parte înarmându-i pe muncitorii belgieni. Moartea mamei sale, în 1856, i-a adus mai puţin decât se aştepta, dar aceasta datorită faptului că aşteptase moştenirea împrumutând de la unchiul Philips. A mai primit, în 1864, o sumă considerabilă provenind de la proprietatea lui Wilhelm Wolf. A mai încasat şi alte sume de bani din partea soţiei şi a familiei acesteia (ea a mai adus, ca zestre, un serviciu de masă de argint cu blazonul strămoşilor ei Argyll, tacâmuri încrustate şi aşternuturi), în plus, ei au primit destui bani, investiţi cu cap pentru a le oferi o situaţie bună şi în nici un moment venitul lor real nu a scăzut sub 200 de lire pe an, de trei ori salariul mediu al unui muncitor calificat. Insă nici Marx, nici Jenny nu a prezentat vreun alt interes faţă de bani în afara aceluia de a-i cheltui. Moştenirile şi împrumuturile le-au venit cu târâita şi niciodată nu au fost cât de cât considerabile. Erau cu adevărat veşnic înglodaţi în datorii, adesea mari, iar serviciul de argint lua în mod regulat drumul muntelui de pietate alături de multe altele, inclusiv îmbrăcămintea familiei. La un moment dat, Marx era în postura de a părăsi casa, cu doar o pereche de pantaloni pe el. Familia lui Jenny, la fel ca şi a lui Marx, a refuzat să ajute în continuare un ginere pe care îl priveau ca fiind incorigibil de leneş şi de risipitor. In martie 1851, scriindu-i lui Engels pentru a-i anunţa naşterea unei fiice, Marx se plângea: „Pur şi simplu nu mai am o leţcaie în casă.”48

Bineînţeles, la acea vreme Engels era noul obiect al exploatării. De la jumătatea anilor 1840, când s-au întâlnit pentru prima dată, şi până la moartea lui Marx, Engels a fost principala sursă de venit a familiei Marx. El i-a dat acestuia probabil mai mult de jumătate din ceea ce primea la rândul său. Suma totală este însă imposibil de apreciat deoarece vreme de un sfert de veac Engels a oferit familiei Marx sume neregulate, încrezător în asigurările repetate ale acestuia că, dat fiind că următoarea donaţie era pe punctul de a sosi, îi va restitui curând datoriile. Relaţia era una de exploatare din partea lui Marx şi cu totul inegală deoarece Marx era întotdeauna factorul dominator, dacă nu chiar despotic. Şi totuşi, în mod ciudat, fiecare avea nevoie de celălalt, aidoma unei perechi de actori dintr-un duet, incapabili de a juca individual, bombănind adesea, dar rămânând în cele din urmă întotdeauna împreună. Relaţia aproape că s-a rupt în 1863, când Engels a simţit că parazitismul lipsit de bun-simţ al lui Marx mersese prea departe. Engels ţinea două case în Manchester, una pentru întâlnirile de afaceri, cealaltă pentru amanta sa, Mary Burns. Când aceasta a murit, Engels a fost profund afectat. Mânia 1-a cuprins când a primit de la Marx o scrisoare lipsită de sentiment (datată 6 ianuarie 1863), prin care acesta îi transmitea sec condoleanţe, după care trecea imediat la chestiuni mai importante, cerându-i bani.49 Nimic nu ilustrează mai bine egocentrismul de neclintit al lui Marx. Engels a răspuns cu răceală şi incidentul aproape că a pus capăt relaţiei lor. Din anumite puncte de vedere, legătura dintre cei doi nu a mai fost niciodată ca înainte, căci 1-a făcut pe Engels să devină conştient de limitele caracterului lui Marx. Pare să se fi convins cam în acea perioadă că Marx nu va fi niciodată capabil să capete vreo slujbă sau să-şi întreţină familia şi nici să-şi pună cât de cât ordine în treburi. Singurul lucru care rămânea de făcut era să-i plătească regulat o alocaţie. Aşa se face că, în 1869, Engels a vândut afacerea, asigurându-şi pentru sine un venit de ceva mai mult de 800 de lire pe an. Din aceştia, 350 mergeau la Marx. Astfel, în ultimii cincisprezece ani de viaţă, Marx a fost pensionarul unui rentier şi s-a bucurat de o anumită siguranţă. Cu toate acestea, el pare să fi trăit la un nivel de circa 500 de lire pe an, sau chiar mai mult, justificându-se faţă de Engels: „chiar şi privit din punct de vedere pur negustoresc, un mod de viaţă proletar n-ar fi indicat acum”50. Iar scrisorile cerându-i lui Engels fonduri suplimentare au continuat.51

Dar principalele victime ale nechibzuinţei şi lipsei de in-' teres pentru o slujbă de care dădea dovadă Marx au fost membrii familiei, şi în primul rând soţia sa. Jenny Marx este una dintre figurile tragice, demne de milă ale istoriei socialiste. Avea coloritul luminos tipic scoţian, tenul palid, ochii verzi şi părul arămiu al bunicii paterne, descendentă a celui de-al doilea conte de Argyll, ucis la Flodden. Era o frumuseţe şi Marx a iubit-o – poeziile sale o dovedesc – iar ea 1-a iubit cu pasiune, luptându-se atât cu familia ei, cât şi cu a lui; a fost nevoie de mulţi ani de amărăciune pentru ca dragostea ei să moară. Cum de a putut un egoist ca Marx să inspire atâta afecţiune? Răspunsul, cred, este că era puternic, impunător, chipeş în tinereţe şi în prima parte a maturităţii, deşi mereu murdar; nu este mai puţin adevărat că era amuzant. Istoricii acordă puţină atenţie acestei calităţi care ajută însă adesea la explicarea unei atracţii altfel misterioase (era, în fapt, şi una dintre calităţile lui Hitler, atât în particular, cât şi ca orator public). Umorul lui Marx era adesea muşcător şi sălbatic. Şi totuşi glumele sale excelente îi făceau pe oameni să râdă. Dacă ar fi fost lipsit de umor, multele sale trăsături neplăcute i-ar fi refuzat orice discipol, iar femeile i-ar fi întors spatele. Glumele sunt însă calea cea mai sigură către inimile femeilor mult încercate, ale căror vieţi sunt chiar mai grele decât ale bărbaţilor. Marx şi Jenny râdeau adesea împreună din tot sufletul, iar mai târziu glumele lui Marx – mai mult decât orice altceva – au fost cele care le-au legat pe fiicele sale de el.

Marx era mândru de descendenţa scoţiană nobilă a soţiei sale (pe care o exagera) şi de postura ei de fiică de baron şi funcţionar superior în cadrul guvernului prusac. Invitaţiile tipărite pe care le-a trimis el, la Londra, în anii 1860, pentru un bal se referă la ea ca „nee vonWestphalen”. Afirma adesea că se simţea mai bine cu aristocraţii veritabili decât cu burghezia hrăpăreaţă (un cuvânt pe care-1 pronunţa, spun martorii, cu un dispreţ extrem de aspru). Insă, odată ce i s-a revelat îngrozitoarea realitate a căsătoriei cu un revoluţionar apatrid, lipsit de slujbă, Jenny s-ar fi mulţumit bucuroasă cu o existenţă burgheză, oricât de măruntă ar fi fost. Pentru cel puţin zece ani, începând cu 1848, viaţa ei a fost un coşmar. Pe 3 martie 1848, împotriva lui Marx a fost emis un ordin de expulzare din Belgia şi a ajuns la închisoare; Jenny şi-a petrecut şi ea noaptea într-o celulă, alături de o mulţime de prostituate; a doua zi familia a fost dusă, sub escorta poliţiei, la frontieră. O bună parte a anului care a urmat Marx a fost fie fugar, fie a făcut obiectul unor procese. In iunie 1849 ajunsese pe drumuri. Luna următoare avea să-i mărturisească unui prieten: „iar ultima bijuterie a soţiei mele a luat deja drumul Muntelui de Pietate”52. Şi-a păstrat însă echilibrul printr-un optimism revoluţionar absurd, peren; îi scria lui Engels: „în ciuda tuturor celor întâmplate, niciodată o izbucnire mai colosală a vulcanului revoluţionar nu a fost mai iminentă. Detalii mai târziu.” Pentru ea nu exista însă vreo asemenea consolare; în plus, mai era şi gravidă. Au găsit securitatea în Anglia, dar şi degradarea. Ea avea acum trei copii, Jenny, Laura şi Edgar, şi a dat naştere unui al patrulea, Guy sau Guido, în noiembrie 1849. Cinci luni mai târziu erau evacuaţi din camerele din Chelsea pentru neplata chiriei, fiind daţi afară pe trotuar (scria Jenny) în faţa „întregii gloate din Chelsea”. Paturile le-au fost vândute pentru a plăti măcelarul, lăptarul, farmacistul şi brutarul. Şi-au găsit adăpostul într-o pensiune germană serioasă din Leicester Square, unde, în timpul iernii, bebeluşul Guido a murit. Jenny a lăsat o relatare disperată a acelor zile, de pe urma cărora starea ei de spirit şi afecţiunea faţă de Marx nu s-au mai refăcut niciodată.53

Pe 24 mai 1850, ambasadorul britanic la Berlin, contele de Westmoreland, a primit o copie a raportului întocmit de un inteligent spion al poliţiei prusace, care descria în detaliu activităţile revoluţionarilor germani grupaţi în jurul lui Marx. Nimic mai elocvent pentru a vedea situaţia căreia trebuia să-i facă faţă Jenny: [Marx] duce existenţa unui intelectual boem. Spălatul, pieptănatul şi schimbatul lenjeriei sunt lucruri pe care le face rar, şi este adesea beat. Deşi este deseori liber zile la rând, lucrează neobosit zi şi noapte atunci când are mult de lucru. Nu ţine o oră fixă de culcare sau de sculare. Adesea stă treaz toată noaptea şi apoi în miezul zilei zace îmbrăcat pe canapea şi doarme până seara, nederanjat de lumea care intră şi iese din camera lor [erau doar două în total]. Nu există nici o piesă decentă şi întreagă de mobilier. Totul este stricat, zdrenţuit şi rupt, cu aproape doi centimetri de praf peste tot şi pretutindeni [domneşte] cea mai mare dezordine. In mijlocul [camerei de zi] se află o masă mare, demodată, acoperită cu muşama, iar pe ea zac manuscrise, cărţi şi ziare, ca şi jucării de-ale copiilor, cârpe şi zdrenţe din coşul de lucru al soţiei sale, câteva căni ciobite, cuţite, furculiţe, lămpi, o călimară, carafe de apă, pipe de lut olandeze, tutun, scrum. Un negustor de vechituri s-ar ruşina să ofere o asemenea colecţie remarcabilă de nimicuri. Când intri în camera lui Marx, fumul şi mirosul de tutun te fac să lăcrimezi. Totul este murdar şi acoperit de praf, aşa că statul jos devine o întreprindere riscantă. Aici se află un scaun cu trei picioare. Pe alt scaun copiii se joacă de-a gătitul. Scaunul acesta are întâmplător patru picioare. Este cel care îi este oferit vizitatorului, însă „gătitul” copiilor nu a fost şters şi dacă iei loc îţi rişti o pereche de pantaloni.54

Acest raport, datând din 1850, descrie probabil situaţia financiară cea mai dezastruoasă pe care a cunoscut-o familia Marx. In anii care au urmat au venit însă şi alte lovituri. O fată, Franziska, născută în 1851, a murit în anul următor. Edgar, fiul mult iubit, favoritul lui Marx, pe care-1 numea Musch (Musculiţă), s-a molipsit de gastroenterită în acele condiţii insalubre şi a murit în 1855, o lovitură năprasnică pentru amândoi. Jenny nu şi-a revenit niciodată. „In fiecare zi”, scria Marx, „soţia mea îmi spune că ar vrea să zacă în mormânt.” Cu trei luni în urmă se născuse o altă fiică, Elea-nor, dar pentru Marx nu era acelaşi lucru. Dorise fii şi acum nu mai avea niciunul; fetele erau lipsite de importanţă pentru el, exceptând rolul de asistente sociale.

În 1860, Jenny s-a îmbolnăvit de varicelă şi şi-a pierdut şi ceea ce-i mai rămăsese din farmecul de odinioară. De atunci şi până la decesul ei, survenit în 1881, s-a veştejit încet în fundalul vieţii lui Marx, o femeie obosită, deziluzionată, recunoscătoare pentru mici favoruri: argintăria luată înapoi de la amanet, o casă a ei. In 1856, datorită lui Engels, familia s-a putut muta din Soho într-o casă cu chirie, din Grafton Terrace nr. 9, în Haverstock Hill. Nouă ani mai târziu, din nou mulţumită lui Engels, au luat una mult mai bună, în Maitland Park Road nr. 1. Din acel moment nu au avut niciodată mai puţin de doi servitori. Marx a început să citească în fiecare dimineaţă The Times. A fost ales în comitetul religios local. In duminicile frumoase se punea în fruntea unei solemne plimbări de familie prin Hampstead Heath, el păşind în frunte, soţia, fiicele şi prietenii în spate.

Îmburghezirea lui Marx a dus însă la o altă formă de exploatare, de această dată a fiicelor sale. Toate trei erau inteligente. Ar fi fost de aşteptat ca, pentru a le compensa copilăria agitată şi sărăcăcioasă de odrasle ale unui revoluţionar, el să urmeze cel puţin logica radicalismului său încurajându-le să aibă o meserie. Dar el le-a refuzat o educaţie mulţumitoare, a refuzat să le permită orice pregătire, şi a interzis în mod absolut meseriile. Aşa cum aceea care îl iubea cel mai mult, Eleanor, i-a spus lui Olive Schreiner: „ani lungi şi nefericiţi, între noi a existat o umbră”. În schimb, fetele au fost ţinute acasă, au învăţat să cânte la pian şi să picteze acuarele, aidoma fiicelor negustorilor. În timp ce fetele creşteau, Marx continua să meargă cu prietenii săi revoluţionari la reuniuni ocazionale de cârciumă; însă, conform celor spuse de Wilhelm Liebknecht, a refuzat să le permită acestora să cânte în casa sa cântece deocheate, deoarece fetele puteau auzi.55

Ulterior nu a fost de acord cu curtezanii fetelor, care proveneau din propriul, său mediu revoluţionar. Nu le putea împiedica, sau nu a făcut-o, să se mărite, dar a îngreunat lucrurile, iar rezistenţa pe care a opus-o a lăsat urme. L-a numit pe Paul Lafargue, soţul Laurei, care venea din Cuba şi avea ceva sânge de negru, „Negrillo” sau „Gorila”. Nu i-a plăcut nici Charles Longuet, care s-a însurat cu Jenny. Din punctul lui de vedere, ginerii săi erau idioţi: „Longuet este ultimul proudhonist, iar Lafargue este ultimul bakunist – la dracu cu amândoi!”56 Eleanor, mezina, a suferit cel mai mult de pe urma refuzului său de a le permite fetelor să urmeze o meserie şi a ostilităţii sale faţă de curtezanii lor. Fata fusese educată să-i privească pe bărbaţi – adică pe tatăl ei – drept centrul universului. De aceea nu trebuie poate să ne mire că s-a îndrăgostit în cele din urmă de un bărbat care era mai egocentric chiar decât tatăl ei. Edward Aveling, scriitor şi viitor politician de stânga, era un fustangiu şi un parazit, specializat în seducerea actriţelor. Eleanor dorea să devină actriţă şi a fost o victimă predestinată. Printr-una din micile ironii picante ale poveştii, el, Eleanor şi George Bernard Shaw au luat parte la prima lectură în cerc restrâns, la Londra, a strălucitei pledoarii a lui Ibsen pentru eliberarea femeii, Casa cu păpuşi, Eleanor interpretând-o pe Nora. Cu puţin înaintea morţii lui Marx, ea a devenit amanta lui Aveling şi, de atunci înainte, sclava lui chinuită, precum mama ei fusese cândva pentru tatăl ei.57

Şi totuşi Marx avusese poate mai multă nevoie de soţia sa decât îi plăcea să recunoască. După moartea acesteia, în

1881, el s-a topit la rândul său rapid, nemailucrând nimic, făcând cure de băi în diferite staţiuni europene sau călătorind la Alger, Monte Carlo şi în Elveţia în căutarea soarelui sau a aerului curat. În decembrie 1882 a jubilat în faţa influenţei sale crescânde în Rusia: „Nicăieri succesul meu nu este mai încântător.” Rău până la sfârşit, s-a lăudat că „îmi dă satisfacţia că subminez o putere care, după Anglia, este adevărata fortăreaţă a vechii societăţi”. Trei luni mai târziu avea să moară în halat, pe când stătea în preajma focului. Una dintre fiicele sale, Jenny, murise cu câteva săptămâni mai înainte. Sfârşitul celorlalte două fete a fost şi el tragic. În 1898, cu inima zdrobită de comportamentul soţului ei, Eleanor a luat o supradoză de opiu, posibil într-un pact suicidar din care el s-a fofilat. Treisprezece ani mai târziu, Laura şi Lafargue au căzut şi ei de acord în privinţa unui pact suicidar, pe care ambii l-au dus la bun sfârşit.

A existat totuşi un supravieţuitor curios, obscur, al acestei familii tragice, produsul celui mai bizar act de exploatare a unei persoane săvârşit de Marx. Pe parcursul tuturor cercetărilor sale asupra nedreptăţilor săvârşite de capitaliştii britanici el a dat peste multe exemple de muncitori prost plătiţi, dar nu a reuşit niciodată să descopere unul care să nu primească practic nimic. Şi totuşi un astfel de lucrător a existat, şi chiar în propria lui gospodărie. Atunci când Marx îşi lua familia în plimbările ceremonioase săptămânale, o siluetă feminină îndesată încheia cortegiul, purtând coşul cu merindele pentru picnic şi alte bagaje. Era Helen Demuth, cunoscută în familie sub numele „Lenchen”. Născută în 1823, într-o familie de ţărani, la vârsta de opt ani ea s-a alăturat familiei von Westphalen, în calitate de servitoare la copii. Primea casă şi masă, dar nici un ban. In 1845, baroneasa, care era plină de tristeţe şi anxietate în ceea ce o privea pe fiica ei măritată, i-a dat-o lui Jenny pe Lenchen, pe atunci în vârstă de douăzeci şi doi de ani, să-i uşureze munca. Fata a rămas în familia Marx până a murit, în 1890. Eleanor o numea „cea mai delicată cu ceilalţi dintre fiinţe şi o stoică pe tot parcursul vieţii”58. Era de o vrednicie îndârjită, ocupându-se nu doar cu gătitul şi frecatul ci şi cu gestiunea bugetului familiei, ceea ce Jenny nu era în stare să facă. Marx nu i-a plătit niciodată nici măcar un penny. În 1849-1850, în timpul celei mai întunecate perioade din existenţa familiei, Lenchen a devenit amanta lui Marx şi a conceput un copil. Micuţul Guido murise de curând, iar Jenny era la rândul ei însărcinată din nou. Întreaga familie trăia în două camere şi Marx trebuia să ascundă starea lui Lenchen nu doar privirilor soţiei sale ci şi de nesfârşiţii săi vizitatori revoluţionari. În cele din urmă Jenny a aflat sau probabil i-a spus cineva şi, după toate necazurile ei din vremea respectivă, aceasta a marcat probabil sfârşitul dragostei pe care i-o purta lui Marx. A numit faptul „un eveniment asupra căruia nu voi mai insista, deşi a atras după sine o agravare semnificativă a necazurilor noastre publice şi particulare”. Acest pasaj apare într-o schiţă autobiografică pe care a scris-o în 1865 şi din ale cărei treizeci şi şapte de pagini ne-au parvenit douăzeci şi nouă: restul, descriind certurile ei cu Marx, au fost distruse, probabil de Eleanor.59

Copilul lui Lenchen s-a născut la adresa din Soho, Dean Street, nr. 28, pe 23 iunie 1851.60 Era un fiu, înregistrat ca Henry Frederick Demuth. Marx a refuzat să-şi recunoască vreo responsabilitate, atunci sau mai târziu, şi a negat pur şi simplu zvonurile potrivit cărora el ar fi fost tatăl. Poate că ar fi vrut să se comporte a la Rousseau şi să plaseze copilul într-un orfelinat sau să-1 dea spre adopţie, însă Lenchen avea o personalitate mai puternică decât amanta lui Rousseau. A insistat să recunoască ea băiatul. Acesta a fost dat în grija unei familii de muncitori pe nume Lewis, dar i s-a permis să viziteze familia Marx. I s-a interzis totuşi să folosească uşa din faţă şi era obligat să-şi vadă mama numai în bucătărie. Marx era îngrozit că paternitatea lui Freddy ar putea fi descoperită şi aceasta i-ar aduce un prejudiciu fatal în postura sa de lider şi vizionar revoluţionar. S-a păstrat în scrisorile sale o referire obscură la eveniment; altele au fost suprimate de diferite persoane. L-a convins însă în cele din urmă pe Engels să-1 recunoască în particular pe Freddy, ca poveste destinată acoperirii evenimentului în ochii familiei. Asta era ceea ce credea, de exemplu, Eleanor. Însă Engels, deşi pregătit ca întotdeauna să se supună cererilor lui Marx în numele activităţii lor comune, nu era dornic să ia secretul cu el în mormânt.

Engels avea să moară pe 5 august 1895, de cancer la gât. Incapabil să vorbească, dar nedorind ca Eleanor (sau Tussy, cum i se zicea) să continue să-şi considere tatăl nepătat, a scris pe o tăbliţă: „Freddy este fiul lui Marx. Tussy vrea să facă din tatăl ei un idol.” Secretara-menajeră a lui Engels, Louise Freyberger, a declarat într-o scrisoare adresată lui August Bebel şi datată 2 septembrie 1898, că Engels i-a spus personal adevărul, adăugând: „Freddy seamănă ridicol de mult cu Marx şi, cu chipul acela tipic evreiesc şi părul negru-albăstrui, doar cineva orbit de prejudecăţi ar fi putut vedea în el vreo asemănare cu generalul” (numele pe care i-1 dădea ea lui Engels). Eleanor a acceptat personal că Freddy era fratele ei vitreg şi s-a ataşat de el; s-au păstrat nouă dintre scrisorile pe care ea i le-a adresat.61 Nu i-a adus însă nici un noroc băiatului, căci iubitul ei Aveling a reuşit să împrumute economiile de-o viaţă ale lui Freddy, pentru a nu i le mai înapoia niciodată.