Paulo coelho, scriitor brazilian, născut la Rio de Janeiro în 1947

-O să dormim aici azi, iar mâine plecăm că­lare. Maşina mea nu poate trece prin nisipul stepei.

Suntem într-un fel de buncăr de prin Al Doilea Război Mondial. Un domn, cu soţia şi nepoata, ne-a întâmpinat şi ne-a arătat o cameră simplă, dar curată.

Dos a continuat:

• 
  Şi nu uitaţi: alegeţi un nume.
  
• 
  Nu cred să-1 intereseze, răspunse Mihail.
  
• 
  Ba sigur că-1 interesează, insistă Dos. Am fost la soţia dumneavoastră de curând. Ştiu cum gân­deşte, ştiu ce a descoperit, ştiu ce aşteaptă.
  

Vocea lui Dos era plăcută, dar în acelaşi timp ho­tărâtă. Da, o să-mi aleg un nume, o să fac tot ce mi se sugerează, o să las povestea mea personală deo­parte şi o să intru în legenda mea — chiar dacă nu­mai şi numai din oboseală.

Eram sfârşit, dormisem numai două ore azi-noap-te: corpul meu încă nu se obişnuise cu uriaşa dife­renţă de fus orar. Ajunsesem la Alma Ata pe la 11 noaptea — ora locală — când în Franţa era şase sea­ra. Mihail mă lăsase la hotel, am picotit puţin, m-am trezit cu noaptea-n cap, am privit luminile de jos, mă gândeam, că la ora asta la Paris era ora cinci, mi-era foame, am întrebat dacă serviciul de cameră îmi pu­tea aduce ceva: „sigur, dar ar trebui să faceţi un efort

295

să încercaţi să dormiţi, altfel organismul dumnea­voastră o să funcţioneze după ora Europei".

Pentru mine, cea mai mare tortură este să încerc să dorm; am mâncat un sandvici şi am decis să ies să mă plimb. Am pus eterna întrebare recepţionis-tului: „e periculos să ies la ora asta?" El mi-a spus că nu, aşa că eu am început să mă plimb pe străzile pustii, pe uliţele strâmte, pe bulevardele largi — un oraş ca oricare altul, cu reclame luminoase, maşini de poliţie care treceau când şi când, un cerşetor ici, o prostituată colo. Eu trebuia să-mi repet mereu cu voce tare: „sunt în Kazahstan!" dacă nu, aş fi ajuns să cred că nu eram decât într-un cartier din Paris pe care nu-1 cunoşteam foarte bine.

„Sunt în Kazahstan!" spuneam eu oraşului pus­tiu, când deodată o voce îmi răspunse:

— Sigur că sunteţi în Kazahstan.

M-am speriat. Lângă mine, aşezat pe o bancă din piaţetă, la ora aceea din noapte, un bărbat cu un ruc­sac lângă el. Se ridică, se prezentă ca fiind Jan, năs­cut în Olanda, şi completă:

— Şi ştiu de ce aţi venit aici.

Un prieten de-ai lui Mihail? Cineva din poliţia se­cretă care mă urmărea?

• 
  De ce am venit?
  
• 
  Pentru acelaşi lucru pe care l-am început şi eu, de la Istanbul, în Turcia: să parcurgeţi Drumul Mătăsii.
  

Am răsuflat uşurat. Am hotărât să continui dis­cuţia.

• 
  Pe jos? Din câte înţeleg, traversaţi toată Asia.
  
• 
  Aveam nevoie de aşa ceva. Eram nemulţumit de viaţă — am bani, nevastă, copii, sunt patronul unei fabrici de ciorapi de damă din Rotterdam. O
  

vreme, am ştiut pentru ce luptam: stabilitatea fami­liei mele. Acum nu mai ştiu; tot ce înainte mă mul­ţumea, acum mă dezgustă, mă plictiseşte. In numele căsniciei mele, a iubirii pentru copiii mei, a entuzias­mului pentru muncă, am hotărât să-mi rezerv două luni pentru mine însumi, să-mi privesc viaţa de la distanţă. Şi asta dă roade.

• 
  Şi eu am făcut la fel în ultimele luni. Sunt mulţi pelerini pe aici?
  
• 
  Mulţi. Foarte mulţi. Sunt şi unele probleme de siguranţă, pentru că unele ţări sunt într-o situaţie politică foarte complicată şi-i urăsc pe occidentali. Dar oamenii încearcă: în toate timpurile cred că pe­lerinii sunt respectaţi, după ce fac dovada că nu sunt spioni. Dar din câte înţeleg, nu acesta e obiectivul dumneavoastră: ce faceţi la Alma Ata?
  
• 
  Acelaşi lucru ca şi dumneavoastră: îmi închei un drum. Nici dumneavoastră n-aţi reuşit să dor­miţi?
  
• 
  Tocmai m-am trezit. Cu cât mă scol mai de­vreme cu atât ajung mai repede în oraşul următor — dacă nu, va trebui să-mi petrec noaptea următoare în frigul stepei, cu vântul care nu se opreşte nicio­dată.
  
• 
  Atunci, drum bun.
  
• 
  Mai staţi puţin: trebuie să vorbesc cu cineva, să-mi împărtăşesc experienţa. Majoritatea pelerini­lor nu vorbesc engleza.
  

Şi începu să-şi povestească viaţa, în timp ce eu încercam să-mi amintesc ce ştiam despre Drumul Mătăsii, vechiul drum comercial care lega Europa de ţările din Orient. Drumul cel mai bătut pleca din Beirut, trecea prin Antiohia şi mergea până pe ma­lul Fluviului Galben, în China, dar în Asia Centrală


296

297

se transforma într-un fel de ţesătură, cu cărări în mul­te direcţii, astfel încât au permis stabilirea unor no­duri comerciale care mai târziu au devenit oraşe şi care au fost distruse de luptele dintre triburile ri­vale, reconstruite de locuitorii lor, iar distruse şi iar reînviate. Deşi pe aici treceau practic de toate — aur, animale exotice, fildeş, seminţe, idei politice, gru­puri de refugiaţi din războaiele civile, bandiţi înar­maţi, armate de mercenari care apărau caravanele — mătasea era produsul cel mai rar şi cel mai râvnit. Datorită unei ramificaţii a Drumului, budismul a că­lătorit din China în India.

• 
  Am plecat din Antiohia numai cu două sute de dolari, mi-a spus olandezul după care a descris munţii, peisajul, triburile exotice, nesfârşitele pro­bleme cu patrulele de poliţie din diverse ţări. Nu ştiu dacă înţelegeţi ce vreau să spun, dar simţeam ne­voia să aflu dacă eram în stare să redevin eu însumi.
  
• 
  înţeleg mai mult decât vă închipuiţi.
  
• 
  Am fost obligat să cerşesc, să cer de pomană: spre surprinderea mea, oamenii sunt mult mai ge­neroşi decât ne închipuim.
  

Să cerşească? Am cercetat cu atenţie rucsacul şi hainele lui, să văd dacă nu regăseam simbolul acela al „tribului", dar n-am observat nimic.

• 
  Aţi fost vreodată la un restaurant armenesc la Paris?
  
• 
  Am fost în multe restaurante armeneşti, dar niciodată la Paris.
  
• 
  II cunoaşteţi pe un anume Mihail?
  
• 
  E un nume foarte răspândit în regiunea asta. Dacă l-am cunoscut, nu-mi mai aduc aminte şi din nefericire nu vă pot ajuta.
  

• 
  Nu este vorba despre asta. Sunt surprins însă de unele coincidenţe. Se pare că mulţi oameni, în multe locuri din lumea asta, devin conştienţi de ace­laşi lucru şi se poartă într-un fel foarte asemănător.
  
• 
  Prima senzaţie, când începi o astfel de călăto­rie, este că nu vei ajunge niciodată la capătul drumu­lui. A doua este că începi să te simţi singur, părăsit, zi şi noapte te bate gândul să renunţi. Dacă rezişti o săptămână, mergi până la capăt.
  
• 
  Am rătăcit pe străzile aceluiaşi oraş, dar abia acum am ajuns într-un loc diferit. Pot să vă binecu­vântez?
  

El m-a privit ciudat.

• 
  Nu călătoresc din motive religioase. Sunteţi preot?
  
• 
  Nu sunt preot, dar am simţit că trebuie să vă binecuvântez. Cum bine ştiţi, unele lucruri nu prea au logică.
  

Olandezul numit Jan, pe care nu-1 voi mai vedea în viaţa mea, a lăsat capul în jos şi a închis ochii. Eu mi-am pus mâinile pe umerii lui şi vorbind în lim­ba mea natală pe care el n-o va înţelege nicicând — am cerut să ajungă la capătul drumului în deplină siguranţă, să lase pe Drumul Mătăsii tristeţea şi sen­zaţia că viaţa nu are sens şi să se întoarcă la familia lui cu suflet curat şi ochi strălucitori.

El mi-a mulţumit, şi-a luat rucsacul, s-a întors spre China şi şi-a continuat drumul. M-am întors la ho­tel gândindu-mă că niciodată în viaţa mea nu bine­cuvântasem pe cineva. Dar urmasem un impuls, iar pornirea mea era bună, rugăciunea îmi va fi înde­plinită.

A doua zi Mihail a apărut cu un prieten numit Dos, care avea să ne însoţească. Dos avea maşină, o


298

299

cunoştea pe soţia mea, ştia stepele şi voia şi el să fie aproape atunci când aveam să ajung în satul unde se afla Esther.

Am vrut să protestez: la început Mihail, acum prietenul lui, iar când o să ajung acolo o să am după mine o mulţime care să mă urmeze, să aplaude sau să plângă — una din două, în funcţie de ce avea să mă aştepte. Dar eram prea obosit ca să mai scot o vorbă: în ziua următoare îi voi cere lui Mihail să-şi ţină promisiunea — nu voi lăsa pe nimeni să fie mar­tor al acelui moment.

Ne-am suit în maşină, am mers o vreme pe Dru­mul Mătăsii — m-au întrebat dacă ştiam ce era ace­la, le-am spus că întâlnisem un pelerin în noaptea precedentă, iar ei mi-au spus că tipul acesta de că­lătorie devenea din ce în ce mai obişnuit, în scurt timp avea să înceapă să facă mult bine industriei tu­ristice a ţării.

Două ore mai târziu am părăsit şoseaua princi­pală şi am intrat pe una secundară, până ce ne-am oprit la „bunker-ul" unde suntem acum şi mâncăm peşte ascultând adierea care suflă deasupra stepei.

• 
  Esther a fost foarte importantă pentru mine, explică Dos, arătându-mi o fotografie cu un tablou de-al lui în care se vedea o bucată de pânză pătată de sânge. Eu visam să plec de aici, ca Oleg...
  
• 
  Spune-mi mai bine Mihail, ca să înţeleagă mai bine.
  

—Visam să plec de aici, la fel ca mulţi alţii de vâr­sta mea. într-o zi, Oleg — sau mai bine zis Mihail — mi-a telefonat. Mi-a spus că binefăcătoarea lui se ho­tărâse să petreacă o vreme în stepă şi mă ruga să o ajut. Am acceptat, zicându-mi că asta era şansa mea şi că voi obţine aceleaşi favoruri: viză, drum plătit

şi un loc de muncă în Franţa. Mi-a cerut s-o duc în­tr-un sat foarte izolat, pe care-1 cunoscuse într-una din vizitele ei. N-am întrebat motivul, m-am supus cererii. Pe drum a insistat să trecem pe la casa unui nomad pe care-1 vizitase mai înainte: spre surprin­derea mea, voia să se întâlnească cu bunicul meu! A fost primită cu ospitalitatea celor care trăiesc în acest spaţiu infinit. El i-a spus că nu era cu-adevărat tristă, aşa cum credea ea, ci sufletul ei se bucura de fapt, era liber, forţa iubirii începuse din nou să cir­cule. A asigurat-o că acest lucru se va răsfrânge asupra întregii lumi, inclusiv asupra soţului ei. A învăţat-o multe lucruri despre cultura stepei şi mi-a cerut şi mie să o învăţ ce a mai rămas. în sfârşit, a hotărât că ea îşi putea păstra numele, contrar celor cerute de tradiţie. Ea învăţa de la bunicul meu, eu de la ea, şi am înţeles că nu trebuia să mă duc prea departe, ca Mihail: misiunea mea e să rămân aici, în spaţiul aces­ta gol — stepa — şi să-i înţeleg culorile, transfor-mându-le în tablouri.

• 
  Nu prea înţeleg ce-avea soţia mea de învăţat. Bunicul dumitale spusese că trebuie să uităm tot.
  
• 
  Vă arăt mâine, spuse Dos.
  

Şi a doua zi a făcut-o, fără a fi nevoie să spună ceva. Am văzut stepa nesfârşită care părea un pus­tiu, dar era plină de viaţa ascunsă în vegetaţia târâ­toare. Am văzut orizontul plat, uriaşul spaţiu gol, zgomotul copitelor cailor, vântul neîncetat şi în rest nimic, absolut nimic în jurul nostru.

Am privit cerul albastru, mi-am scos ochelarii de soare şi m-am lăsat inundat de lumina aceea, de sen­zaţia că mă aflam niciunde şi pretutindeni în ace­laşi timp. Am călărit tăcuţi, oprindu-ne numai ca să

300

301

adăpăm caii la pâraie pe care doar oamenii locului le ştiau. Când şi când apăreau în zare alţi călăreţi, păstori cu turmele, înrămaţi între câmpie şi cer.

încotro mergeam? Habar nu aveam şi nici nu mă interesa să ştiu; femeia pe care o căutam se găsea în spaţiul acela nesfârşit, îi puteam atinge sufletul, pu­team auzi melodia pe care o îngâna în timp ce ţesea covoare. Acum înţelegeam de ce alesese acest loc: nimic, absolut nimic care să distragă atenţia, golul pe care atâta 1-a căutat, vântul care sufla încetişor do­rul ei până departe. Oare şi-o fi închipuit că într-o bună zi aveam să apar aici călare, în căutarea ei?

Dintr-odată am avut senzaţia Raiului coborât pe pământ. Iar eu sunt conştient că trăiesc un moment de neuitat în viaţa mea — această conştiinţă pe care de multe ori o atingem după ce a trecut momentul magic. Sunt aici cu totul, fără trecut, fără viitor, pe deplin concentrat asupra acelei dimineţi, asupra mu­zicii copitelor de cal, asupra blândeţii cu care vân­tul îmi mângâie trupul, asupra graţiei neaşteptate ce-mi permite să contemplu cerul, pământul, oame­nii. Intru într-un fel de adoraţie, de extaz, de gratitu­dine pentru că sunt viu. Mă rog în şoaptă, ascultând vocea naturii şi înţeleg că lumea invizibilă se ma­nifestă totdeauna în lumea vizibilă.

Pun câteva întrebări cerului, aceleaşi pe care i le puneam mamei când eram copil:

De ce-i iubim pe unii oameni şi-i urâm pe alţii?

Unde mergem după moarte?

De ce ne naştem, dacă tot murim?

Ce înseamnă Dumnezeu?

Stepa îmi răspunde cu foşnetul constant al vântu­lui. Şi este de ajuns: să ştii că întrebările fundamen­tale ale vieţii nu vor primi niciodată răspuns, dar că şi aşa putem merge mai departe.

Când munţii s-au ivit la orizont, Dos s-a oprit. Am observat că era un pârâu ce trecea prin apro­piere.

— Să facem popas aici.

Am luat rucsacurile de pe cai, am montat cortul. Mihail a început să sape o gaură în pământ:

— Aşa făceau nomazii: săpau o gaură, o umpleau

cu pietre, mai puneau pietre şi pe margini şi aveau
un loc de aprins focul fără ca vântul să-i deranjeze.

La sud, între munţi şi noi, a apărut un nor de praf şi imediat am înţeles că era făcut de galopul cailor. Le-am atras atenţia: cei doi tovarăşi ai mei au sărit brusc şi au rămas pe loc încordaţi. Dar după ce au schimbat între ei câteva cuvinte în ruseşte, s-au li­niştit, Dos s-a întors la montarea cortului, iar Mihail aprindea focul.

• 
  Puteţi să-mi explicaţi ce se întâmplă?
  
• 
  Deşi pare că suntem înconjuraţi de un spaţiu pustiu, aţi observat că am trecut pe lângă păstori, râuri, broaşte ţestoase, vulpi, călăreţi? Şi chiar dacă aveaţi senzaţia că vedeţi torul în jur — de unde ve­neau fiinţele astea? Unde sunt casele lor? Unde-şi ţin turmele? Pustiul ăsta e o iluzie: observăm tot timpul şi suntem observaţi. Pentru un străin care nu cunoaş­te semnele stepei, totul se află sub control, şi tot ce poate distinge sunt caii şi călăreţii. Noi, care am cres­cut aici, ştim să vedem iurtele — casele acelea ro­tunde care se pierd în peisaj. Ştim să citim ce se întâmplă, observând cum se mişcă şi în ce direcţie
  

302

303

o iau călăreţii; în vechime, supravieţuirea tribului de­pindea de puterea aceasta — pentru că existau duş­mani, invadatori, contrabandişti. Şi acum, vestea rea: au descoperit că mergem spre satul din munţi şi tri­mit oameni care să-1 ucidă pe vrăjitorul care are vi­ziuni cu copile şi pe bărbatul care vine să tulbure pacea femeii străine.

Izbucni într-un hohot de râs.

— Aveţi răbdare, o să înţelegeţi în curând.
Călăreţii se apropiau. Curând, am putut să dis­
ting ce se întâmpla.

— Nu-i normal. O femeie urmărită de un bărbat.

— Nu-i normal. Dar face parte din viaţa noastră.
Femeia trecu printre noi învârtind un bici lung,

scoase un strigăt şi-i zâmbi lui Dos — ceva ca un fel de salut de bun-venit — şi începu să galopeze în cerc în jurul locului unde ne pregăteam tabăra. Bărbatul, asudat dar zâmbitor, ne salută şi el repede, în timp ce încerca să ţină pasul cu femeia.

• 
  Nina ar trebui să fie mai amabilă — spuse Mi-hail. Nu era nevoie de toate astea.
  
• 
  Păi tocmai de asta: pentru că nu e nevoie, ea nu trebuie să fie amabilă—răspunse Dos. E de ajuns că e frumoasă şi are un cal bun.
  

• 
  Dar prea face asta cu toată lumea.
  
• 
  Eu am descălecat-o, spuse Dos, mândru.
  
• 
  Nu înţeleg nimic.
  

Femeia râdea, călărea mereu mai iute, iar râsul ei umplea stepa de veselie.

— Este doar o formă de cucerire. Se numeşte Kyz

Kuu, sau „să descaleci fata". Noi toţi, într-un anu­
me moment din viaţa noastră, am participat la asta.

Bărbatul care o urmărea era din ce în ce mai aproa­pe, dar toţi vedeam cum calul lui nu mai putea.

• 
  Mai târziu, o să vă spun câte ceva despre cul­tura Tengri, cultura stepei, continuă Dos. Dar cum dumneavoastră vedeţi acum scena, lăsaţi-mă să vă explic ceva foarte important: aici, pe pământurile astea, femeia comandă totul. Totdeauna este prima. Ea primeşte jumătate din dotă, chiar dacă a fost ho­tărârea ei să divorţeze. Când un bărbat vede o fe­meie care are turban alb, ştie că e mamă şi trebuie să-şi ducă mâna la inimă şi să-şi plece capul în semn de respect.
  
• 
  Şi ce legătură are asta cu „să descaleci fata"?
  
• 
  în satul de la poalele munţilor un grup de băr­baţi s-a strâns în jurul acestei fete care se numeşte Nina, cea mai dorită din regiune. Au început jocul acesta, Kyz Kuu, apărut în timpuri străvechi, când femeile din stepă, numite amazoane, erau şi ele răz­boinice, în vremurile acelea nimeni nu cerea voie familiei să se căsătorească: pretendenţii şi fata se în­tâlneau într-un anume loc, toţi călare. Ea dădea ocol bărbaţilor, râzând, provocându-i, rănindu-i cu biciul. Până când cel mai viteaz se încumeta să o urmăreas­că. Dacă o scăpa din vedere, flăcăul trebuia să ceară pământului să-1 acopere pentru totdeauna — va fi considerat un călăreţ prost, suprema ruşine pentru un războinic. Dacă ajunge aproape, înfruntând bi­ciul, şi reuşeşte să tragă fata jos de pe cal, este un bărbat adevărat, o poate săruta şi se poate căsători cu ea. Sigur că, atât pe vremuri cât şi acum, fetele ştiau de cine să scape şi de cine să se lase prinse.
  

Era clar că Nina nu voia decât să se distreze. Se depărtase iar de flăcău şi acum se întorcea spre sat.

— A venit numai ca să ne facă o demonstraţie.

Ştie că sosim şi noi, acum o să ducă vestea.


304

305

— Am două întrebări. Prima poate să para o
prostie: încă îşi mai aleg soţii aşa?

Dos spuse că în zilele noastre asta nu era decât o joacă. Aşa cum în Occident oamenii se îmbrăcau într-un anume fel şi se duceau la baruri sau prin locuri la modă, în stepă jocul seducţiei era Kyz Kuu. Nina umilise deja un mare număr de flăcăi — şi se lăsase dată jos de pe cal de alţii — cum se întâmplă în cele mai bune discoteci din lume.

— A doua întrebare va părea încă şi mai tâmpită:
soţia mea este în satul de la poalele munţilor?

Dos făcu un semn afirmativ cu capul.

— Şi dacă suntem la numai două ore distanţă, de
ce nu mergem să înnoptăm acolo? Mai este până să
se lase întunericul.

— într-adevăr, suntem la două ore distanţă şi exis­

tă două motive. Primul: chiar dacă Nina n-ar fi venit
până aici, cineva tot ne-a văzut şi îşi ia sarcina să-i
spună Estherei că venim. Astfel, ea poate să hotăras­
că dacă vrea să ne vadă sau doreşte să plece pentru
câteva zile într-un sat vecin — în cazul acesta, noi
nu o vom urma.

Mi-a sărit inima.

• 
  După tot ce am făcut ca să ajung aici?
  

• 
  Să nu mai spuneţi asta niciodată, pentru că în­seamnă că n-aţi înţeles nimic. Ce vă face să credeţi că efortul dumneavoastră trebuie să fie recompen­sat cu supunere, mulţumire, recunoştinţă din partea persoanei pe care o iubiţi? Aţi venit până aici pentru că acesta era drumul dumneavoastră, nu ca să cum­păraţi iubirea soţiei.
  

Oricât de injust părea, avea dreptate. Am între­bat care era al doilea motiv.

— încă nu v-aţi ales al doilea nume.

• 
  Nu este important, insistă din nou Mihail. Tot nu înţelege şi nici nu face parte din cultura noastră.
  
• 
  E important pentru mine, spuse Dos. Bunicul mi-a spus că trebuie să o apăr şi să o ajut pe femeia străină, la fel cum m-a apărat şi m-a ajutat ea. îi da­torez Estherei pacea ochilor mei şi vreau ca şi ochii ei să rămână liniştiţi. Va trebui să-şi aleagă un nume. Va trebui să uite pentru totdeauna povestea lui de durere şi suferinţă, şi să accepte că este altcineva care tocmai a renăscut şi va renaşte în fiecare zi de acum încolo. Dacă nu va face aşa şi va reîncepe să trăiască alături de ea, va redobândi iar tot ce a pătimit din cauza ei.
  
• 
  Mi-am ales deja un nume azi-noapte, i-am răs­puns.
  
• 
  Atunci aşteaptă zorii ca să mi-1 spui.
  

Cum a ieşit puţin soarele la orizont, ne-am dus într-un loc din stepă care era practic un deşert, cu dune uriaşe de nisip. Am început să aud un foşnet diferit, un fel de rezonanţă, de vibraţie intensă. Mi­hail mi-a spus că aici era unul dintre puţinele locuri din lume unde dunele cântau:

— Când eram la Paris şi am povestit asta, m-au

crezut numai pentru că un american a spus că vă­
zuse aşa ceva în nordul Africii; nu există decât 30
de locuri ca acesta în lumea întreagă. Azi, tehnica
explică tot: din cauza configuraţiei unice a locului,
vântul pătrunde printre grăunţele de nisip şi creea­
ză zgomotul ăsta special. De altfel, pentru strămoşi,
era unul dintre locurile magice ale stepei şi este o
onoare că Dos 1-a ales ca să vă schimbaţi aici numele.

Am început să suim o dună şi pe măsură ce ur­cam foşnetul era mai intens, vântul mai puternic.

306

307

Când am ajuns acolo sus, puteam vedea munţii mai clar spre sud şi uriaşa câmpie din jurul nostru.

— întoarce-te spre apus şi aruncă hainele, spu­

se Dos.

Am făcut ce-mi cerea el, fără să întreb de ce. A început să-mi fie frig, dar ei nu păreau deloc preo­cupaţi de starea mea. Mihail a îngenuncheat şi pă­rea că se roagă. Dos privi cerul, pământul, pe mine, şi-şi puse mâinile pe umerii mei — cu acelaşi gest pe care eu îl făcusem, inconştient, cu olandezul.

— în numele Sfintei, te jertfesc. Te jertfesc Pămân­
tului, care este Sfânta. în numele calului, te jertfesc.
Te jertfesc lumii şi-i cer să te ajute să mergi. In nu­
mele stepei, care este nesfârşită, te jertfesc. Te jert­
fesc înţelepciunii infinite şi cer ca orizontul tău să
fie mai larg decât acela pe care-1 cuprinzi cu ochii.
Ţi-ai ales un nume şi-1 vei pronunţa acum pentru
prima oară.

— în numele stepei nesfârşite, eu îmi aleg un

nume, am răspuns, fără să întreb dacă făceam după
cum cerea ritualul, dar lăsându-mă călăuzit de foş­
netul vântului printre dune. Cu multe secole în ur­
mă, un poet a descris peregrinările unui om, Ulise, *
în drumul de întoarcere spre insula numită Itaca,
unde îl aştepta preaiubita lui soţie. A înfruntat mul­
te pericole, de la furtuni, la ispita confortului. La un
moment dat, când era într-o peşteră, a întâlnit un
monstru cu un singur ochi în frunte. Monstrul 1-a
întrebat care-i este numele: „Nimeni", spune Ulise.
Se luptă, şi el reuşeşte să-i străpungă singurul ochi
cu spada, şi închide peştera cu o stâncă. Alţi mon­
ştri auzind strigătele îi vin în ajutor. Văzând stân­
ca la intrare, îl întreabă cine era cu el. „Nimeni!
Nimeni!", răspunde monstrul. Ceilalţi pleacă,

pentru că nu mai exista nici o ameninţare pentru co­munitate, iar Ulise îşi poate continua drumul spre femeia care îl aşteaptă.

• 
  Numele tău e Ulise?
  
• 
  Numele meu e Nimeni.
  

Corpul îmi tremură, ca şi cum mii de ace îmi pă­trund în piele.

— Concentrează-te asupra frigului până ce în­

cetezi să mai tremuri. Nu-1 lăsa să-ţi ocupe toate
gândurile până ce nu mai rămâne loc pentru nimic,
concentrează-te până ce şi el îţi va deveni tovarăş şi
prieten. Nu încerca să-1 controlezi. Nu te gândi la
soare — va fi mult mai rău — pentru că vei şti că
există altceva, cum ar fi căldura, şi astfel frigul va
simţi că nu e dorit, nici iubit.

Muşchii mi se strângeau şi se relaxau ca să pro­ducă energie, pentru ca astfel să reuşesc să-mi men­ţin organismul în viaţă. Dar am făcut ce-mi cerea Dos, pentru că aveam încredere în el, în calmul lui, în duioşia, în autoritatea lui. Am lăsat acele să-mi pătrundă prin piele, muşchii să mi se zbată, dinţii să-mi clănţăne, în timp ce le repetam în minte: „nu mai luptaţi; frigul este prietenul nostru". Muşchii nu ascultau, şi am rămas aşa aproape cincisprezece minute, până ce şi-au pierdut forţa, au încetat să-mi mai scuture corpul şi am intrat într-un fel de toro­peală; am vrut să mă aşez, dar Mihail m-a tras şi m-a pus în picioare, în timp ce Dos vorbea cu mine. Cu­vintele lui păreau că vin de foarte departe, de acolo de unde stepa se întâlneşte cu cerul:

— Fii bine-venit, nomadule ce traversezi stepa.
Fii bine-venit în locul unde se spune totdeauna că
cerul e albastru, chiar dacă e cenuşiu, pentru că ştim
culoarea care se află dincolo de nori. Fii bine-venit


308

309

în regiunea Tengri. Fii bine-venit la mine, care mă aflu aici pentru a te primi şi cinsti pentru căutarea ta.

Mihail se aşeză pe jos, îmi ceru să beau ceva care imediat mi-a încălzit sângele. Dos mă ajută să mă îmbrac, am coborât de pe dunele care conversau în­tre ele, ne-am suit pe cai şi ne-am întors la tabăra im­provizată. Mai înainte chiar de a începe să pregătim masa, am căzut într-un somn profund.

• 
  V-e e asta? încă n-a răsărit soarele?
  
• 
  A răsărit de mult: dar acum e o furtună de ni­sip, nu-ţi face griji. Pune-ţi ochelarii de soare, pro-tejează-ţi ochii.
  
• 
  Unde este Dos?
  
• 
  S-a întors la Alma Ata. Dar să ştii că rh-a im­presionat ceremonia de ieri: într-adevăr, nu trebuia să facă tot ce-a făcut, pentru dumneata trebuie că a fost o pierdere de vreme şi posibilitatea de a face pneumonie. Sper că înţelegi că a fost felul lui de a arăta cât de bine-venit te consideră. Ia uleiul.
  
• 
  Am dormit mai mult decât trebuia.
  
• 
  Nu sunt decât două ore de mers călare. Vom ajunge acolo înainte ca soarele să fie sus pe cer.
  
• 
  Trebuie să fac o baie. Să-mi schimb hainele.
  
• 
  Imposibil: suntem în mijlocul stepei. Pune ule­iul în cratiţă, dar mai înainte să-1 oferim Sfintei — este produsul cel mai valoros după sare.
  
• 
  Ce este Tengri?
  
• 
  Cuvântul înseamnă „cultul cerului", un fel de religie fără religie. Pe aici au trecut budiştii, hinduşii, catolicii, musulmanii, sectele, credinţele, superstiţiile. Nomazii se converteau ca să scape de represiuni — dar continuau, şi continuă să creadă că Divinitatea există în toate, la orice ceas. Nu se poate retrage din natură ca s-o punem în cărţi, între patru pereţi. De,
  

311

când am călcat pe pământul ăsta mă simt mai bine, e ca şi cum chiar aş fi avut nevoie de alimentul ăsta. îţi mulţumesc pentru că m-ai lăsat să vin cu dum­neata.

• 
  Şi eu îţi mulţumesc pentru că m-ai prezentat lui Dos. Ieri, când mă jertfea, am simţit că e foarte special.
  
• 
  A învăţat cu bunicul lui, care a învăţat cu ta­tăl lui, care a învăţat de la tatăl tatălui lui şi aşa mai departe. Felul de viaţă al nomazilor şi lipsa unei limbi scrise până la sfârşitul secolului al XlX-lea au făcut să se dezvolte tradiţia akyn, cineva care trebuia să-şi amintească de toate şi să ducă mai departe istorisi­rile. Dos este un akyn.
  

Totuşi, când spun că „a învăţat", sper că nu înţe­legi că „a acumulat cunoştinţe". Iar istorisirile nu au nimic de-a face cu date, nume sau fapte reale. Sunt legende cu eroi şi eroine, animale şi bătălii, simbo­luri ale esenţei omului, nu doar ale faptelor lui. Nu este o poveste cu învingători şi învinşi, ci una cu oa­meni care străbat lumea, contemplă stepa şi se lasă atinşi de forţa iubirii. Toarnă uleiul mai încet că-1 verşi peste tot.

• 
  M-am simţit binecuvântat.
  
• 
  Ce bine ar fi să mă simt şi eu aşa. Ieri am vizi­tat-o pe mama la Alma Ata, m-a întrebat dacă eram bine, dacă şi câştigam. Am minţit, i-am spus că eram foarte bine, că prezentam un spectacol teatral de mare succes la Paris. Azi mă întorc în satul meu, mi se pare că am plecat mai ieri şi că tot timpul cât am fost departe n-am făcut nimic. Vorbesc cu cerşetorii, umblu cu triburile, organizez întâlniri la restaurant — şi care sunt rezultatele? Nimic. Nu sunt ca Dos, care a învăţat cu bunicul lui. Nu am decât prezenţa
  

care mă călăuzeşte şi uneori cred că toate astea nu sunt decât halucinaţii: poate că într-adevăr, nu am decât crize de epilepsie, atât şi nimic mai mult.

• 
  Acum un minut îmi mulţumeai că ai venit cu mine, iar acum se pare că asta te face foarte neferi­cit. Hotărăşte: ce simţi?
  
• 
  Simt amândouă lucrurile, nu trebuie să hotă­răsc, pot naviga între polii mei opuşi, între contra­dicţiile mele.
  
• 
  Vreau să-ţi spun ceva, Mihail. Şi eu am navi­gat între multe opoziţii, de când te-am cunoscut. Am început prin a te urî, apoi te-am acceptat, şi pe mă­sură ce-ţi urmam paşii, acceptarea mea se transfor­ma în respect. Eşti încă tânăr, iar ceea ce simţi este absolut normal: neputinţă. Nu ştiu pe câţi oameni i-a afectat munca dumitale, dar un lucru e sigur: mie mi-ai schimbat viaţa.
  

• 
  Nu te interesa decât să-ţi găseşti soţia.
  

• 
  Şi mă interesează în continuare. Dar asta m-a făcut să traversez mai mult decât stepele Kazahsta-nului: am străbătut trecutul meu, am văzut unde am greşit, unde m-am poticnit, am văzut în ce moment am pierdut-o pe Esther — în momentul pe care in­dienii mexicani îl numesc „obişnuinţă". Am văzut lucruri pe care niciodată nu mi-am închipuit că le voi trăi la vârsta mea. Şi toate astea pentru că dum­neata ai fost lângă mine şi m-ai călăuzit, chiar dacă nu erai conştient de asta. Şi mai ştii ceva? Cred cu adevărat că auzi voci. Cred că ai avut viziuni când erai copil. Totdeauna am crezut multe lucruri, dar acum cred încă şi mai multe.
  

• 
  Nu mai eşti acelaşi om pe care l-am cunoscut.
  
• 
  Nu. Şi sper ca Esther să fie mulţumită.
  
• 
  Dumneata eşti?
  

312

313

• 
  Sigur.
  
• 
  Atunci e de ajuns. Hai să mâncăm, să aştep­tăm să se mai potolească furtuna şi să ne continuăm drumul.
  
• 
  Să înfruntăm furtuna.
  
• 
  Bine. Facem cum vrei: furtuna nu este un semn, este numai consecinţa distrugerii Mării Arai.
  

JTuria vântului s-a mai potolit şi caii par să iu­ţească pasul. Intrăm într-un fel de vale, şi deodată peisajul se schimbă complet: orizontul infinit a fost înlocuit cu stânci înalte şi lipsite de vegetaţie. Pri­vesc la dreapta şi văd un arbust plin cu panglici.

• 
  Aici! Aici ai văzut...
  
• 
  Nu. Arbustul meu a fost distrus.
  
• 
  Atunci ce este asta?
  

—Un loc unde s-a petrecut ceva foarte important.

Descăleca, deschide rucsacul, scoate un cuţit, taie o bucată din mâneca cămăşii şi o leagă de o ramură. Privirea i s-a schimbat, poate că este cu prezenţa lân­gă el, dar nu vreau să-1 întreb nimic.

Fac şi eu acelaşi lucru. Cer să mă apere, să mă ajute, simt şi eu o prezenţă lângă mine: visul meu, lunga mea călătorie de întoarcere la femeia pe care o iubesc.

încălecăm iar. El nu-mi spune nimic despre ce a cerut şi nici eu nu vorbesc despre dorinţa mea. Cinci minute mai târziu, apare un sătuc cu case albe. Un bărbat ne aşteaptă, i se adresează lui Mihail şi vor­beşte cu el ruseşte. Cei doi discută o vreme, apoi omul pleacă.

— Ce voia?

315

— Mi-a cerut să vin acasă la el, să-i vindec fata.
Nina le-a spus probabil că sosim azi, iar bătrânii încă
îşi mai amintesc de viziunile mele.

Pare nesigur pe el. Nu se mai vede nimeni, pro­babil că este oră de muncă sau de repaus. Am tra­versat strada principală, care parcă ducea la o clădire albă în mijlocul unei grădini.

• 
  Aminteşte-ţi dimineaţa de azi, Mihail. Poate că nu eşti decât un om suferind de epilepsie, care refuză să-şi accepte boala şi care şi-a lăsat subcon­ştientul să creeze o întreagă poveste legată de asta. Dar se poate să ai şi o misiune pe pământ: să-i înveţi pe oameni să-şi uite poveştile personale, să fie mai deschişi spre iubire ca energie pură, divină.
  
• 
  Nu te înţeleg. De atâtea luni de zile de când ne cunoaştem, nu vorbeai decât despre acest moment — s-o întâlneşti pe Esther. Şi deodată, începând cu di­mineaţa asta, te preocupă mai mult persoana mea decât orice altceva. Oare ritualul lui Dos o fi avut vreun efect?
  

— Sunt sigur că da.

Voiam să spun că mi-e foarte frică. Vreau să mă gândesc la orice, mai puţin la ceea ce trebuie să se întâmple peste câteva minute. Azi sunt omul cel mai generos de pe faţa Pământului, pentru că sunt aproa­pe de ţinta mea, mi-e groază de ce mă aşteaptă şi atunci felul meu de a mă purta este să încerc să-i ajut pe ceilalţi, să-i arăt lui Dumnezeu că sunt bun, că merit binecuvântarea atât de greu de obţinut.

Mihail descăleca şi-mi cere să fac la fel.

— Merg până la casa omului cu copilul bolnav,

iar apoi voi avea grijă de cal cât timp dumneata vor­
beşti cu ea.

Arătă spre căsuţa dintre copaci.

— Acolo.