Ştia ce spunea, ştiam şi eu că sosise clipa, am simţit că tot trupul mi se destindea, încetam a mai fi eu însămi — nu mai auzeam, nu mai vedeam, nu mai simţeam vreun gust — doar simţeam.
— Hai!
Şi m-am dus, împreună cu el. N-au fost unsprezece minute, ci o eternitate, era ca şi cum amîndoi am fi ieşit din trup şi am fi mers, într-o profundă bucurie, înţelegere şi prietenie, prin grădinile paradisului. Eu eram femeie şi bărbat, el era bărbat şi femeie. Nu ştiu cît a durat, dar totul părea cuprins de tăcere, de parcă universul şi viaţa ar fi încetat să existe şi s-ar fi transformat în ceva sacru, fără nume, fără timp.
Dar numaidecît timpul s-a întors, i-am auzit strigătele, am strigat împreună cu el, picioarele mesei se izbeau puternic de pardoseală şi nici unuia dintre noi nu ni s-a năzărit să ne întrebăm sau să aflăm la ce se gîndea restul lumii.
Şi a ieşit din mine dintr-o dată, şi rîdea, mi-am simţit sexul contractîndu-se, m-am întors spre el şi rîdeam şi eu, ne-am îmbrăţişat ca şi cum am fi făcut dragoste pentru prima oară în viaţa noastră.
— Binecuvîntează-mă — m-a rugat.
Şi l-am binecuvîntat, fără a şti ce făceam. I-am cerut să facă şi el acelaşi lucru, şi a făcut-o, zicînd, „binecuvîntată fie femeia aceasta, că mult a iubit”. Vorbele lui erau frumoase, ne-am îmbrăţişat iarăşi şi am stat acolo, fără a înţelege cum de se poate ca unsprezece minute să-i ducă pe un bărbat şi pe o femeie la toate acestea.
Nu eram obosiţi nici unul dintre noi. Ne-am dus în living, el a pus un disc şi a făcut exact ce mă aşteptam: a aprins şemineul şi m-a servit cu vin.
Apoi a deschis o carte şi a citit:
„Vreme este să te naşti şi vreme să mori;
vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.
Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti;
vreme este să dărîmi şi vreme să zideşti.
Vreme este să plîngi şi vreme să rîzi;
vreme este să jeleşti
şi vreme să dănţuieşti.
Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strîngi;
vreme este să îmbrăţişezi şi vreme să fugi de îmbrăţişare.
Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti;
vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.
Vreme este să rupi şi vreme să coşi;
vreme este să taci şi vreme să grăieşti.
Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti.
Este vreme de război şi vreme de pace.”
Totul suna ca o despărţire. Era însă cea mai frumoasă din toate cîte le putusem trăi în viaţa mea.
L-am îmbrăţişat, m-a îmbrăţişat, ne-am întins pe covor lîngă şemineu. Continua senzaţia de plenitudine, ca şi cum aş fi fost o femeie înţeleaptă, fericită, realizată în viaţă.
— Cum se face că te-ai putut îndrăgosti de o prostituată?
— La început, n-am înţeles. Dar astăzi, gîndindu-mă puţin, cred că, ştiind că trupul tău nu va fi niciodată doar al meu, mă puteam concentra să-ţi cuceresc sufletul.
— Şi gelozia?
— Nu se poate spune în cazul primăverii: „Numai să vină imediat şi să dureze destul.” I se poate spune doar: „Să vină, să mă binecuvînteze cu speranţa ei, şi să rămînă cît poate mai mult.”
Cuvinte risipite în vînt. Dar eu trebuia să le aud, iar el trebuia să le spună. Am adormit fără să ştiu exact cînd. Am visat nu o împrejurare sau pe cineva, ci un parfum, care inunda totul.
Cînd Maria deschise ochii, cîteva raze de soare începuseră să şi intre prin jaluzelele trase.
„Am făcut de două ori dragoste cu el”, gîndi ea, privindu-l pe bărbatul adormit de lîngă ea. „Şi totuşi parcă am fost dintotdeauna împreună şi el mi-a cunoscut dintotdeauna viaţa, sufletul, trupul, lumina, suferinţa.”
Se sculă ca să se ducă la bucătărie şi să facă o cafea. Văzu atunci cele două valize de pe culoar şi-şi aduse aminte de tot: de făgăduinţă, de rugăciunea din biserică, de viaţa ei, de visul care stăruie să se transforme în realitate şi să-şi piardă farmecul, de bărbatul perfect, de dragostea în care trupul şi sufletul erau unul şi acelaşi lucru, iar plăcerea şi orgasmul erau lucruri diferite.
Putea rămîne; nu mai avea nimic de pierdut în viaţă, doar o iluzie. Îşi aminti de poem: vreme să plîngi, vreme să rîzi.
Dar mai era o frază: vreme să îmbrăţişezi, vreme să fugi de îmbrăţişare. Pregăti cafeaua, închise uşa de la bucătărie, telefonă şi chemă un taxi. Îşi concentră forţa de voinţă, care o adusese atît de departe, izvorul de energie al „luminii” sale, care-i spusese ora exactă a plecării, care o proteja, care avea să o facă să-şi amintească pentru totdeauna de noaptea aceea. Se îmbrăcă, îşi luă valizele şi ieşi, trăgînd nădejde ca el să se trezească înainte de plecarea ei şi să o roage să rămînă.
El însă nu se trezi. În timp ce aştepta taxiul, pe trotuarul din faţă, trecu o ţigancă, cu un buchet de flori.
— Vreţi să cumpăraţi una?
Maria cumpără; era semnul că venise toamna, vara rămînea în urmă. Geneva, mult timp, nu avea să-şi mai scoată mesele pe trotuare şi să aibă parcurile pline de lume plimbîndu-se şi făcînd baie de soare. Nu era rău; pleca însă pentru că asta îi fusese opţiunea şi nu avea de ce să se plîngă.
Ajunse la aeroport, mai luă o cafea, aşteptă patru ore zborul spre Paris, gîndindu-se neîncetat că el avea să intre în orice clipă, de vreme ce, cîndva, înainte de-a adormi, îi spusese ora plecării. Aşa se întîmpla în filme: în momentul final, cînd femeia e gata să intre în avion, apare bărbatul disperat, o prinde în braţe, o sărută şi o readuce în lumea lui, sub privirile amuzate şi binevoitoare ale funcţionarilor companiei aeriene. Apare inscripţia „Sfîrşit”, şi toţi spectatorii ştiu că, de atunci încolo, vor trăi fericiţi toată viaţa.
„Filmele nu spun niciodată ce se întîmplă după”, îşi spunea în sinea ei, încercînd să se consoleze. Căsătorie, bucătărie, copii, sex tot mai expediat, descoperirea primului bileţel din partea amantei, hotărîrea de a face scandal, promisiunile că aşa ceva nu se va mai repeta, al doilea bileţel de la altă amantă, alt scandal şi ameninţarea cu despărţirea, de astă dată bărbatul nu mai reacţionează la fel de sigur, îi spune doar că o iubeşte. Al treilea bilet, de la a treia amantă, şi atunci opţiunea pentru tăcere, fiindcă s-ar putea ca el să-i spună că nu o mai iubeşte, că e liberă să plece.
Nu, filmele nu povestesc asta. Se termină înainte ca adevărata lume să înceapă. Mai bine să nu se mai gîndească.
Citi una, două, trei reviste. În cele din urmă fu anunţat şi zborul ei, după aproape o veşnicie în acel vestibul de aeroport, şi se îmbarcă. Îşi mai imagină şi faimoasa scenă în care, de îndată ce-şi dezleagă centura de siguranţă, simte o mînă pe umăr, priveşte înapoi şi iată-l pe el, surîzător.
Şi nu se întîmplă nimic.
Dormi pe durata scurtului răstimp care separa Geneva de Paris. Nu avu timp să se gîndească ce anume avea să spună acasă, ce întîmplări avea să povestească — dar cu siguranţă părinţii ei aveau să fie mulţumiţi că-şi vedeau fiica reîntoarsă, o fermă şi o bătrîneţe lipsită de griji.
Se trezi în zdruncinătura aterizării. Avionul rulă mult timp, stewardesa veni să-i spună că trebuia să schimbe terminalul, căci zborul spre Brazilia avea să plece de la terminalul F, or, ea se afla la terminalul C. Să nu-şi facă însă nici o grijă, nu erau întîrzieri, era încă destul timp şi, dacă avea vreo nelămurire, personalul din aeroport putea să o ajute să se orienteze.
În timp ce aparatul se apropia de punctul de debarcare, se gîndi că merita să petreacă o zi în oraşul acela, măcar ca să facă fotografii şi să le povestească celorlalţi că vizitase Parisul. Avea nevoie de timp ca să reflecteze, era doar ea singură, trebuia să-şi ascundă adînc amintirile nopţii trecute, astfel încît să le poată folosi ori de cîte ori avea să aibă nevoie să se simtă vie. Da, Parisul era o idee excelentă; o întrebă pe stewardesă cînd avea să plece următoarea cursă spre Brazilia, în cazul în care s-ar fi hotărît să nu se îmbarce în aceeaşi zi.
Stewardesa îi ceru biletul, regretă foarte mult, dar era un tarif care nu permitea acest tip de escale. Maria se consolă, gîndindu-se că vizitarea unui oraş atît de frumos ar deprima-o. Trebuia doar să-şi păstreze sîngele-rece, să-şi adune voinţa, n-avea să strice totul de dragul unui peisaj frumos şi-al unor nostalgii.
Debarcă, trecu prin controalele poliţiei; bagajele ei urmau să treacă direct în celălalt avion, nu trebuia să-şi facă nici o grijă. Porţile se deschiseră, pasagerii ieşeau şi se îmbrăţişau cu cei care-i aşteptau, soţia, mama, copiii. Maria se prefăcu că nimic din toate acelea nu o privea, dar în acelaşi timp se gîndi iarăşi la singurătatea ei; numai că de data asta avea un secret, un vis, nu era atît de mîhnită şi viaţa avea să-i fie mai uşoară.
— Parisul va fi mereu.
Nu era un ghid turistic. Nu era un şofer de taxi. Îi tremurară picioarele cînd auzi glasul acela.
— Parisul va fi mereu?
— Este o replică dintr-un film pe care-l ador. Ţi-ar plăcea să vezi Turnul Eiffel?
I-ar plăcea, sigur. I-ar plăcea mult. Ralf avea în mînă un buchet de trandafiri şi ochii plini de lumină, lumina pe care ea o văzuse din prima zi, cînd el o picta şi vîntul rece o făcea să se simtă inconfortabil.
— Cum de-ai ajuns aici înaintea mea? — întrebă ea doar ca să-şi ascundă surprinderea, răspunsul nu prezenta nici cel mai mic interes, dar avea nevoie de timp ca să-şi tragă sufletul.
— Te-am văzut citind o revistă. Aş fi putut veni lîngă tine, dar sînt romantic, iremediabil romantic, şi am crezut că era mai bine să iau prima cursă spre Paris, să mă plimb un pic prin aeroport, să aştept trei ore, să consult de nenumărate ori orarul zborurilor, să-ţi cumpăr florile, să spun fraza pe care Ricky i-a spus-o iubitei lui în Casablanca şi să-mi imaginez surprinderea de pe faţa ta. Şi să am certitudinea că asta este ceea ce-ţi doreai, că mă aşteptai, că nici toată decizia şi voinţa din lume nu sînt de-ajuns pentru a împiedica dragostea să-şi schimbe de la un ceas la altul regulile jocului. Nu-i deloc greu să fii romantic, ca în filme, nu crezi?
Nu ştia dacă era greu sau nu, dar acum cel mai puţin o interesa preţul — chiar dacă ştia că îl cunoscuse pînă la urmă pe bărbatul acela, făcuseră dragoste pentru prima oară în urmă cu cîteva ceasuri, le fusese prezentată prietenilor lui în ajun, ştia că el frecventase şi mai înainte localul unde lucra ea şi că fusese căsătorit de două ori. Nu erau recomandări impecabile. Pe de altă parte, ea avea bani ca să cumpere o fermă, tinereţea în faţa ei, o mare experienţă de viaţă, o mare independenţă sufletească. Fie şi aşa însă, cum destinul făcea totdeauna alegerea în locul ei, crezu că mai putea risca o dată.
Îl sărută, fără nici o curiozitate de a şti ce se întîmplă după ce apare „Sfîrşit” pe ecranele de cinematograf. Doar că, dacă într-o bună zi cineva se va hotărî să-i povestească istoria, avea să-l roage să înceapă aşa cum încep basmele, în care se spune:
Dostları ilə paylaş: |