Pădurea norvegiană

— Da, când m am operat la piept, spuse Naoko, zâmbind. Normal că mi amintesc. Aţi venit cu moto­cicleta şi mi aţi adus ciocolată. Era topită şi m am mânjit toată când am mâncat o. A trecut mult de atunci...

— Cam aşa e... Parcă scriai o poezie atunci, nu? O poezie lungă...

— Toate fetele scriu poezii la vârsta aia, chicoti Naoko. Dar de ce ţi ai amintit tocmai de acest episod?

— Nu ştiu. Briza mării, parfumul florilor... mi au venit brusc în minte. Ia spune mi, Kizuki venea deseori la tine, la spital?

— La mine, la spital? Aproape deloc şi ne am certat din pricina asta... mai târziu. A venit o dată singur şi o dată cu tine. Asta a fost tot. Îngrozitor! Prima oară când a venit, a stat ca pe ace vreo zece minute. Mi a adus portocale, a mormăit ceva de n am înţeles nimic, mi a curăţat o portocală, a mai bombănit ceva şi dus a fost. A spus că nu i plac spitalele. Era tot copil şi gata! Normal, nimănui nu i plac spitalele, nu? De aceea te şi duci în vizită la cei internaţi, ca să i faci să uite, măcar un pic, de pro­blemele lor, să i încurajezi... Dar Kizuki nu vedea lucrurile astfel. Mi a zis doar să mă fac bine, repede.

— Dar când am fost eu cu el, n a fost atât de îngrozitor. S a purtat normal, nu?

— Pentru că erai şi tu de faţă. Întotdeauna se purta normal când erai prin preajmă. Încerca să şi ascundă metehnele. Sunt sigură că ţinea foarte mult la tine şi făcea tot posibilul să i cunoşti doar părţile bune. Cu mine nu se purta aşa, îşi dădea arama pe faţă şi era cumplit de capricios... ba trăncănea, ba cădea, în următoarele secunde, în butoiul cu melan­colie. Aşa a fost de mic copil. A încercat el să se schimbe, dar...

Naoko îşi schimbă poziţia pe canapea.

— A încercat din răsputeri, dar n a reuşit şi asta îl înfuria şi l întrista şi mai mult. Avea şi părţi bune, era capabil de atâtea lucruri frumoase, dar n a reuşit niciodată să găsească încrederea de care avea atâta nevoie. Mereu zicea: „Trebuie să fac aşa, tre­buie să mă schimb aici..." Până în ultimul moment. Bietul Kizuki!

— Totuşi, dacă el mi a arătat doar părţile bune, înseamnă că a reuşit într un fel. Eu nu i am cu­noscut decât această faţă.

Naoko zâmbi.

— Ce mult s ar bucura dacă ar auzi asemenea cuvinte. Ai fost unicul lui prieten adevărat.

— Şi Kizuki a fost singurul meu prieten, am spus. N a mai existat nimeni în viaţa mea, nici înaintea lui, nici după el, pe care să l fi putut considera prieten.

— De aceea îmi plăcea să fiu cu voi amândoi. Nu i vedeam decât calităţile. Eram foarte relaxată şi nu mă mai îngrijora nimic atunci când eram toţi trei. Erau momentele mele cele mai fericite, cu toate că nu prea îmi dau seama cum te simţeai tu atunci.

— Iar eu mă întrebam mereu cum priveşti tu situaţia, am zis eu, dând uşor din cap.

— Problema este că o situaţie ca aceea nu avea cum să dureze la nesfârşit. Asemenea cerculeţe per­fecte nu se pot menţine o veşnicie. Kizuki ştia lucrul acesta, îl ştiam şi eu, îl ştiai şi tu, nu i aşa?

Am dat din cap.

— Ca să mărturisesc cinstit, continuă Naoko, îmi plăceau şi părţile lui slabe, îmi plăceau la fel de mult ca şi cele bune. Nu era deloc rău şi meschin. Era slab şi atâta tot. Am încercat să l conving de lucrul acesta, dar nu m a crezut. A zis că îl consi­deram astfel pentru că ne cunoşteam de când aveam trei ani, că îl ştiam prea bine şi că nu eram capabilă să fac vreo deosebire între ce e bun şi ce e rău. Orice mi spunea, nu mă deranja. Eu l am iubit tot timpul şi nu m a interesat niciodată altcineva.

Naoko m a privit cu un zâmbet trist.

— Şi relaţia dintre noi a fost cam neobişnuită. Aveam senzaţia că suntem legaţi fizic şi dacă se întâmpla să ne despartă ceva, parcă acţiona imediat o forţă gravitaţională care ne unea. Apropierea fizică dintre noi mi s a părut cel mai normal lucru din lume. Nu a fost nimic deliberat. Ne am sărutat prima oară la vârsta de doisprezece ani şi am început să ne pipăim la treisprezece. Mergeam în camera lui sau venea el la mine şi îi provocam orgasmul cu mâinile. Nu mi a dat niciodată prin minte că suntem precoci. Consideram că ceea ce făceam noi era un lucru cât se poate de firesc. Dacă voia să se joace cu sânii sau cu vaginul, nu mă deranja deloc, iar dacă voia să ejaculeze, îl ajutam cu cea mai mare non­şalanţă. Cred că am fi fost amândoi miraţi sau ne am fi înfuriat dacă ne ar fi reproşat cineva că nu e bine ceea ce facem, pentru că noi consideram că e bine. Făceam exact ceea ce gândeam noi că trebuie făcut. Ne cunoşteam trupurile reciproc, până în cele mai ascunse colţişoare, de parcă am fi fost unul. Nu am mers mai departe de atât, pentru că îmi era totuşi teamă să nu rămân însărcinată şi nu ştiam ce mă­suri de contracepţie să iau. Aşa am crescut eu îm­preună cu Kizuki, mereu nedespărţiţi şi nu am cunoscut nici complexităţile vieţii sexuale, dar nici frustrările pubertăţii. După cum ţi am spus şi adi­neauri, eram complet deschişi unul faţă de celălalt în ceea ce priveşte sexul. Înţelegi ce vreau să spun?

— Cred că da.

— Nu suportam să stăm unul fără celălalt. Dacă ar fi trăit Kizuki, sunt sigură că am fi fost tot îm­preună, că ne am fi iubit şi am fi devenit, treptat, nefericiţi.

— De ce nefericiţi?

Naoko îşi trecu degetele prin păr de câteva ori. Îşi scosese agrafa şi părul îi cădea pe faţă când îşi pleca fruntea.

— Pentru că ar fi trebuit să restituim lumii ceea ce îi datoram, spuse Naoko, ridicând ochii şi privindu mă. Nu dusesem o existenţă obişnuită şi nici n am plătit pentru asta la momentul potrivit. Pro­babil că ar fi venit scadenţa. De aceea a murit Kizuki aşa cum a murit şi de aceea mă aflu eu aici. Am fost ca doi copii care au trăit, goi, pe o insulă pustie: când ne era foame, culegeam o banană; când ne simţeam singuri, ne aruncam unul în braţele celui­lalt şi dormeam liniştiţi. Or, aşa ceva nu durează o veşnicie. Ne am maturizat repede şi trebuia să intrăm în societate şi de aceea tu ai fost atât de important pentru noi. Tu erai legătura noastră cu lumea din afară şi noi încercam, prin tine, să ne adaptăm cât puteam mai bine. Până la urmă, n a mers...

Am dat din cap.

— Nu vreau totuşi să crezi că ne foloseam de tine. Kizuki chiar a ţinut la tine foarte mult, dar aşa s a întâmplat ca tu să fii legătura noastră cu exte­riorul. Şi încă mai eşti. Kizuki e mort, dar tu însemni pentru mine acelaşi lucru ca şi pe vremuri: inelul de legătură cu lumea de afară. Aşa cum te a iubit Kizuki, te iubesc şi eu. N am avut nici cea mai mică intenţie să te jignim vreodată, dar probabil că am făcut o. Nu ne a trecut niciodată prin cap că s ar putea întâmpla aşa ceva.

Naoko îşi plecă iar privirile şi tăcu.

— N ai vrea o ceaşcă de cacao? a întrebat Reiko.

— Bună idee, spuse Naoko.

— Dacă nu vă deranjează, eu aş bea nişte coniac din rucsac.

— A, nu ne deranjează, spuse Reiko. Îmi dai şi mie un pic?

— Bineînţeles, am spus, râzând.

Reiko a adus două păhărele şi am dat noroc. A plecat apoi în bucătărie ca să pregătească cacaua.

— N am putea vorbi despre ceva mai vesel? a întrebat Naoko.

Nu prea aveam nimic vesel la îndemână. Mă gân­deam că ar fi fost bine să l am pe Cavalerist prin preajmă şi atunci aş fi fost capabil să fac să curgă poveştile despre el, poveşti care amuzau pe oricine. Singurul lucru despre care am fost în stare să le vorbesc a fost mizeria din cămin. Mi se făcuse greaţă de asemenea istorioare, dar Naoko şi Reiko s au tăvălit de râs, pentru că erau lucruri cu totul noi pentru ele. Apoi, Reiko i a imitat pe câţiva dintre pacienţii de la sanatoriu. Şi asta ne a amuzat. Naoko a început să caşte pe la ora unsprezece, aşa că Reiko a desfăcut canapeaua, mi a dat o pernă, cearşafuri şi pături.

— Dacă ţi se face poftă în toiul nopţii să ne violezi, ai grijă să nu ne încurci, spuse Reiko. Cea neridată, din stânga, e Naoko.

— Mincinoaso! Eu dorm în dreapta, spuse Naoko.

— Apropo, am aranjat să fim libere mâine după amiază, adăugă Reiko. N aţi vrea să mergem toţi trei la iarbă verde? Ştiu un loc grozav prin apropiere.

— Nemaipomenit! am exclamat eu.

Fetele s au spălat pe dinţi şi s au retras în dor­mitor. Eu mi am mai turnat nişte coniac, m am întins pe canapea şi m am gândit la tot ce s a întâmplat în ziua aceea, de dimineaţa până seara. Mi s a părut o zi tare lungă. Luna nu pălise încă, aşa că strălucirea ei îmi ţinea de urât. Din dormitorul în care dormeau Reiko şi Naoko nu se auzea decât un uşor scârţâit al patului, din când în când. Am închis ochii şi prin faţa lor au început să joace, în întuneric, tot felul de umbre, iar în urechi îmi mai stăruiau acordurile chitarei. Încet încet m a cuprins somnul. Am visat sălcii. Ambele versante ale muntelui din vis erau mărginite de sălcii. Incredibil de multe sălcii. Vântul bătea destul de puternic, dar nu se unduia nici măcar o crenguţă. Oare de ce? mă între­bam eu. Apoi am văzut că toate crengile erau încăr­cate cu păsărele. Probabil că ele ţineau crengile sălciilor în echilibru. Am luat un băţ şi l am aruncat într o creangă din dreptul meu, în speranţa că voi alunga păsărelele de pe ea şi în felul acesta o voi vedea unduindu se, dar păsărelele nu şi au luat zborul, ci s au transformat în nişte păsărele metalice care au căzut la pământ, cu zgomot.

Când am deschis ochii, mi s a părut că văd conti­nuarea visului. Luna avea aceeaşi sclipire albă, gingaşă. M am ridicat fără să vreau ca să caut pe jos păsărelele din metal, dar bineînţeles că ele nu erau acolo. Am văzut o, în schimb, pe Naoko la picioarele patului, stând nemişcată şi singură, cu ochii aţintiţi pe fereastră. Şedea cu genunchii la gură şi arăta ca un copil orfan. Am întins mâna după ceasul pe care l pusesem lângă pernă, dar nu era unde ştiam eu că trebuie să fie. După cum bătea lumina în cameră, mi am imaginat că ar fi ora două sau trei. Mi s a făcut cumplit de sete, dar m am hotărât să rămân nemişcat şi să o privesc pe Naoko. Era îmbrăcată în acelaşi halat în care o lăsasem când plecase în dor­mitor, iar părul îi era prins într o parte cu agrafa în formă de fluture, scoţând şi mai mult în evidenţă frumuseţea chipului ei în lumina lunii. Ciudat, gân­dii eu. Parcă îşi scosese agrafa când s a dus la culcare.

Naoko nu s a mişcat deloc. Arăta ca un animal mic ce ieşise din cuib, atras de lumina lunii. Datorită ei, buzele se conturau chiar exagerat. Părea o umbră vulnerabilă ce vibra cu fiecare bătaie a inimii, de parcă voia să şoptească întunericului cuvinte neauzite.

Îmi înghiţeam saliva în speranţa că mi domolesc setea, dar sunetele pe care le scoteam răsunau incre­dibil de tare în tăcerea desăvârşită a nopţii. Ca şi când sunetele ar fi constituit semnalul, Naoko s a ridicat şi a venit la capul patului. Halatul ei a foşnit uşor. A îngenuncheat lângă perna mea, fixându mă cu privirile. Am privit o şi eu, dar ochii ei nu mi spuneau nimic. Ciudat de transparenţi, arătau ca două ferestre spre lumea de dincolo. Am pătruns în adâncul lor dar n am descifrat nimic. Feţele noastre se aflau la o distanţă de doar trei centimetri, dar ea mi se părea la o depărtare de ani lumină.

Am întins mâna şi am încercat să o ating, dar Naoko s a retras brusc. Am perceput un tremur uşor al buzelor ei şi atât. O clipă mai târziu, a ridicat mâinile şi a început să şi descheie nasturii. Erau şapte în total. În timp ce priveam degetele subţiri şi frumoase descheind nasturii, unul câte unul, de sus până jos, am avut senzaţia că ceea ce văd este o continuare a visului. Şapte nasturi mici şi albi. După ce i a descheiat pe toţi, Naoko şi a aruncat halatul asemenea unei insecte care se leapădă de pielea năpârlită. Nu purta nimic pe sub halat. Doar agrafa sub formă de fluture, pe cap. În pielea goală, a înge­nuncheat lângă pat şi m a privit. Scăldată în lumina blândă a lunii, trupul lui Naoko avea strălucirea uimitoare a unui nou născut. Când se mişca — deşi mişcările erau aproape imperceptibile — jocul luminii şi al umbrelor pe trupul ei era fascinant. Conturul sânilor, al sfârcurilor, adâncitura buricului, şoldurile, umbrele granuloase aruncate de părul pubian, toate se modelau şi se remodelau uşor, asemenea supra­feţei lacului unduindu se în bătaia lină a vântului.

Câtă perfecţiune! gândii eu. De când arată Naoko atât de bine? Unde a dispărut trupul pe care l am ţinut în braţe în noaptea aceea de primăvară?

În noaptea în care o dezbrăcasem uşor şi ea plânsese, trupul ei nu mi se păruse perfect. Sânii erau tari, sfârcurile proeminente, şoldurile ciudat de rigide. Era o fată frumoasă, bineînţeles, iar trupul ei era minunat şi atrăgător. Din punct de vedere fizic, m a stimulat şi m a excitat, ducându mă pe culmile cele mai înalte ale plăcerii, dar în timp ce o sărutam şi o mângâiam, am avut o ciudată senzaţie de imperfecţiune. Am fost tentat atunci să i explic că fac dragoste cu ea, că am intrat în ea, dar că asta nu însemna nimic, că nu era vorba decât de un joc al trupurilor şi ceea ce făceam noi era să ne spunem lucruri pe care nu le puteam spune decât prin unirea a două trupuri imperfecte. În felul acesta, ne împăr­tăşeam ceea ce era imperfect în fiecare dintre noi. Bineînţeles că nu i am spus nimic până la urmă, pentru că nu eram convins că o să mă înţeleagă. Am tăcut şi am ţinut o doar în braţe, strâns. În mo­mentele acelea am simţit în ea ceva rugos, straniu, ceva cu care nu aveam să mă obişnuiesc. Senzaţia m a făcut să mi fie dragă Naoko şi orgasmul a fost deosebit de puternic.

Trupul pe care mi l etala acum Naoko nu semăna deloc cu cel din noaptea aceea. Trecuse probabil prin multe transformări până să renască sub chipul acestei perfecţiuni, scăldată de lumina lunii. Formele dur­dulii de după moartea lui Kizuki au fost înlocuite de cele ale unei femei mature. Trupul ei era acum atât de frumos, atât de perfect, încât nici nu mi stârnea pofte sexuale. Priveam doar, uimit, curba superbă a şoldurilor, rotunjimea perfectă a sânilor, silueta suplă, mişcările uşoare ale abdomenului cu fiecare răsuflare şi umbra neagră, pubiană.

Şi a expus trupul gol, în faţa mea, timp de cinci şase minute, după care şi a îmbrăcat iar hala­tul şi şi a încheiat toţi nasturii. Apoi s a ridicat şi a păşit uşor spre dormitor, a deschis încet uşa şi a dispărut înăuntru.

Am rămas nemişcat în pat, mut de uimire, o bună bucată de timp. M am ridicat şi mi am recuperat ceasul din locul unde căzuse, l am îndreptat spre lumina lunii şi am văzut că era ora trei şi patruzeci de minute. M am dus la bucătărie şi am băut câteva pahare cu apă, apoi m am băgat iar în pat, dar nu a fost chip să adorm până când primele raze ale soarelui au pătruns în toate ungherele încăperii, topind urmele palide ale lunii. Eram undeva între veghe şi somn când Reiko a venit la mine şi m a bătut uşor pe obraz, spunându mi „bună dimineaţa".

În timp ce Reiko aranja patul, Naoko a intrat în bucătărie ca să pregătească micul dejun. Mi a zâm­bit şi mi a spus „bună dimineaţa". I am răspuns la salut. O priveam cum pune apa la fiert şi taie nişte felii de pâine, dar nici un gest de al ei nu trăda ceea ce se întâmplase peste noapte.

— Ai ochii roşii, mi a spus ea în timp ce mi turna cafeaua. Ţi e bine?

— M am trezit în toiul nopţii şi nu am mai putut adormi.

— Am sforăit? a întrebat Reiko.

— Nu, deloc, am răspuns.

— Ce bine! adăugă Naoko.

— Cât e de politicos! zise Reiko, căscând.

La început am crezut că Naoko făcea pe nevi­novata din jenă faţă de Reiko, dar atitudinea ei a rămas neschimbată şi după ce a plecat Reiko din cameră, pentru câteva momente. In ochii ei nu pu­team citi absolut nimic.

— Cum ai dormit? am întrebat o pe Naoko.

— Buştean, răspunse ea, simplu. Purta o agrafă simplă de data aceasta.

Aveam o senzaţie ciudată de neîmplinire, pe care am simţit o pe tot parcursul mesei. În timp ce mi ungeam pâinea cu unt sau îmi cojeam oul, o tot priveam pe Naoko în speranţa că voi găsi totuşi un semn cât de mic pe chipul sau în atitudinea ei.

— De ce te uiţi aşa la mine? a întrebat ea.

— Cred că e îndrăgostit, zise Reiko.

— Eşti îndrăgostit? mă întrebă Naoko.

— S ar putea, am răspuns, zâmbind.

Când cele două au început să mă tachineze şi să facă glume pe seama mea, am renunţat să mă mai gândesc la cele întâmplate peste noapte şi mi am văzut de pâine şi de cafea.

După micul dejun, Reiko şi Naoko au zis că se duc să hrănească păsările. M am oferit să merg şi eu cu ele. Au îmbrăcat nişte haine de lucru şi s au încălţat cu cizme din cauciuc, albe. Colivia era, de fapt, o adevărată „casă" cu păsări, amplasată într un părculeţ din spatele terenului de tenis. Era încon­jurată de straturi de flori, tufişuri şi bănci. Am văzut acolo puişori, porumbei, păuni, papagali şi multe alte păsări. Doi bărbaţi, între patruzeci şi cincizeci de ani, probabil şi ei pacienţi ai sanatoriului, greblau frunzele de pe alei. Reiko şi Naoko s au îndreptat spre ei ca să i salute, iar Reiko a reuşit să le mai smulgă un hohot de râs cu o glumă de a ei. Înflo­riseră şi florile numite „cosmos", iar tufişurile erau extrem de bine îngrijite. Când au văzut o pe Reiko, păsările au început să ciripească vesel şi s au dus, cuminţi, la locurile lor.

Fetele au adus din magazia de alături un sac cu grăunţe şi un furtun. Naoko a înşurubat furtunul la un robinet şi a deschis apa. Au intrat amândouă în colivia uriaşă, având grijă să nu iasă nici o pasăre. Naoko spăla murdăria făcută de păsări, iar Reiko freca pe jos cu o perie aspră. Stropii de apă sclipeau orbitor în lumina soarelui. Păunii zburau agitaţi, de teamă să nu fie stropiţi. Un curcan şi a înălţat capul şi m a privit asemenea unui moşneag cu toane, iar un papagal de pe stinghie şi a exprimat nemulţu­mirea prin bătăi de aripi şi ţipete ascuţite. Reiko s a strâmbat la papagal, mieunând ca o pisică, iar acesta s a furişat într un colţ, ţipând: „Mulţumesc! Nebuno! Rahatule!"

— Nu ştiu cine l a învăţat asemenea cuvinte, spuse Naoko, oftând.

— În nici un caz eu, se apără Reiko. Eu n aş face aşa ceva în ruptul capului. Reiko s a strâmbat iar la papagal, mieunând, şi acesta tăcu brusc.

— Exemplarul acesta o fi avut, cândva, o alter­caţie cu vreo pisică, spuse Reiko, râzând. Altfel nu mi explic de ce este speriat de moarte de mieu­naturi.

După ce au terminat curăţenia, fetele au pus uneltele deoparte şi au început să umple fiecare recipient cu mâncare. Împroşcând apa din băltoacele de pe duşumea, curcanul îşi croi drum spre vasul propriu, vârându şi capul cu totul în el, deşi Naoko încerca să l necăjească, plesnindu l uşor peste coadă.

— Faceţi lucrul acesta în fiecare dimineaţă? am întrebat o pe Naoko.

— Absolut în fiecare dimineaţă. De obicei, treaba aceasta o fac femeile nou venite, pentru că e uşoară. Vrei să vezi iepurii?

— Bineînţeles.

Coteţul iepurilor era în spatele coliviei uriaşe. Am văzut vreo zece iepuri, dormind în paie. Naoko a măturat, le a pus mâncare în cutii şi a luat în braţe un pui de iepure, frecându l de obraz.

— Vezi ce drăgălaş e? zise Naoko, veselă. Apoi mi l a dat şi mie să l ţin. Boţul acela mic de carne şi blană s a lipit de mine, mişcând, caraghios, din urechi.

— Să nu ţi fie frică! Nu ţi face nimic! spuse Naoko, mângâindu i căpşorul cu un deget şi zâmbindu mi. A fost un zâmbet atât de radios, încât nu am putut să nu zâmbesc şi eu.

Unde o fi Naoko de peste noapte? mă întrebam. Eram absolut sigur că n a fost vis şi că Naoko cea adevărată s a dezbrăcat şi mi a arătat trupul ei gol.

Reiko fluiera, frumos, melodia Proud Mary şi între timp aduna gunoiul, îl băga în saci şi lega sacii la gură. Le am ajutat să ducă uneltele şi sacii cu grăunţe în magazie.

— Îmi plac grozav dimineţile, spuse Naoko. Parcă totul este proaspăt şi nou. Încep să mă întristez pe la prânz şi nu pot să sufăr apusul soarelui. Trăiesc cu senzaţia aceasta zi de zi.

— Da, şi în timp ce gândeşti astfel, îmbătrâneşti ca şi mine. Te gândeşti că acum e dimineaţă, acum e seară, iar când te trezeşti la realitate, vezi că au trecut anii peste tine.

— Eu am impresia că ţie ţi place să îmbătrâ­neşti, spuse Naoko.

— Nu chiar, spuse Reiko. Ceea ce ştiu este că nu mai vreau să fiu tânără.

— De ce nu? am întrebat o.

— E atât de complicat! răspunse Reiko.

A fluierat iar Proud Mary în timp ce punea mătura şi peria la loc. Apoi a închis magazia cu unelte.

Cele două femei s au întors acasă, au încălţat nişte tenişi şi au zis că pleacă la câmp.

— Mai bine stai acasă şi citeşti ceva, îmi sugeră Reiko. Nu e prea interesant ce facem acolo şi, în plus, muncim în grupul nostru. Cât ne aştepţi, con­tinuă ea, poţi să ne speli şi lenjeria de corp pe care am lăsat o lângă chiuvetă.

— Cred că glumeşti, am spus eu, uimit.

— Normal, spuse ea, râzând. Eşti atât de dulce! Nu i aşa, Naoko?

— Chiar că e dulce, spuse ea.

— Bine, o să învăţ la germană, oftai eu.

— Da, fii cuminte şi învaţă, spuse Reiko. Ne în­toarcem înainte de prânz.

Fetele au plecat, chicotind. Am auzit paşi şi multe voci pe sub fereastră.

Am intrat în baie şi m am mai spălat o dată pe faţă. Apoi mi am tăiat unghiile cu cleştişorul pe care l am găsit acolo. Erau destul de puţine lucruri în baia aceea, mai cu seamă că era folosită de două fete. Cu excepţia câtorva sticluţe cu cremă, frumos aranjate, şi a unui tub cu cremă pentru buze, nu mai existau alte cosmetice. După ce am terminat de tăiat unghiile, mi am mai făcut o cafea şi am băut o la bucătărie, cu manualul de germană deschis în faţă. Am rămas doar într un tricou, deoarece în bucătărie bătea soarele şi era cald. În timp ce memoram verbele neregulate din tabel, m a cuprins o senzaţie cumplit de ciudată: mi se părea că o distanţă incomensurabilă separă verbele nemţeşti neregulate de această bucătărie.

Naoko şi Reiko s au întors pe la ora unsprezece şi treizeci de minute. Au făcut, pe rând, duş şi s au schimbat. Am plecat toţi trei la cantină şi după prânz am luat o spre poarta principală. De data aceasta, portarul era la datorie. Stătea la măsuţa lui şi mânca cu poftă. Probabil că i se adusese prânzul de la cantină. La radioul de pe raft se auzea o melodie populară veche. Ne a salutat prietenos când ne am apropiat şi i am răspuns în acelaşi mod.

Reiko i a explicat că plecăm la plimbare şi ne întoarcem în vreo trei ore.

— Grozav! a zis el. Aveţi noroc de vreme bună. Nu vă apropiaţi totuşi de drumul de lângă vale, au fost nişte alunecări de teren din pricina ploii toren­ţiale şi e periculos. În rest, puteţi să vă plimbaţi pe unde vreţi.

Reiko a scris într un caiet de învoiri numele ei şi al lui Naoko, precum şi data şi ora.

— Distracţie plăcută şi aveţi grijă de voi! spuse portarul.

— Ce om drăguţ! am exclamat eu.

— Ee, are nişte doage stricate, spuse Reiko, ară­tând cu mâna spre cap.

Avusese totuşi dreptate. Cerul era albastru şi un singur nor alb se agăţase de boltă, arătând ca o dungă trasată de probă pe o pânză. Ne am plimbat o vreme pe lângă zidul din piatră al Căminului Ami şi apoi am început să urcăm pe o potecă îngustă, unul în urma celuilalt. Reiko era în frunte, Naoko la mijloc, iar eu încheiam plutonul. Reiko umbla cu paşi siguri, ca una care cunoştea fiecare colţişor. Drumul urca pieptiş şi nu prea mai aveam suflu şi pentru vorbe. Naoko era îmbrăcată în blugi albaştri şi cămaşă albă şi îşi ducea haina în mână. Îi priveam părul lung şi drept, legănându se pe umeri. Din când în când se întorcea şi îmi zâmbea. Poteca urca şi urca ameţitor, dar Reiko nu slăbea deloc pasul. Naoko se ţinea după ea, ştergându şi sudoarea de pe faţă. Deoarece nu mai urcasem de mult pe munte, îmi pierdusem antrenamentul şi simţeam că mi se taie suflarea.

— Urcaţi deseori pe munte? am întrebat o pe Naoko.

— Cam o dată pe săptămână, răspunse ea. Ţi se pare greu?

— Un pic.

— Hai că mai avem puţin, spuse Reiko. Am făcut deja două treimi din drum. Doar eşti băiat mare, ce naiba!

— Da, dar nu sunt în formă.

— Dacă te ţii numai de fete, spuse Naoko cu voce joasă.

Am vrut să i răspund, dar am renunţat, pentru că abia mai respiram. Când şi când, zburau pe lângă noi nişte păsărele roşii, cu moţ caraghios. Siluetele lor se conturau minunat pe fundalul albastru al cerului. Câmpiile din jur erau pline de flori albe, albastre şi galbene, iar albinele bâzâiau întruna. Înaintam, pas cu pas, dar nu mă puteam gândi la nimic din pricina peisajului încântător.