Pe aripile vântului

Îşi auzi răsuflarea trecând de la un ritm greoi şi uni­form la un ritm tăiat de sughiţuri de plâns, dar ochii îi rămâneau uscaţi şi arzători, ca şi când nu se vor mai umple niciodată de lacrimi. Încet, cu greu, se mişcă şi şi sumese rochia până la pulpe. Îi era ba cald, ba frig, şi tot trupul îi era lipicios. Aerul nopţii o răcori. Se gândi vag la ce ar zice mătuşa Pitty dacă ar vedea o aşa, întinsă pe verandă cu fustele sumese până la pantalonaşi, dar nu i păsa. Totul îi era egal. Timpul îşi oprise mersul. Poate că era încă seară, poate că trecuse de miezul nopţii. Scarlett habar n avea, şi nici nu i păsa.

Auzi pe cineva umblând la etaj şi şi spuse: "Afurisita de Prissy!" apoi ochii i se închiseră şi ceva care semăna a somn se abătu asupra ei. Dar, după o lungă clipă de inconştienţă, se trezi cu Prissy lângă ea trăncănind veselă:

— Am făcut t'eabă bună, domnişoa'ă Sca'lett. Sunt sigu'ă că mama nu făcea mai bine.

Scarlett se încruntă la ea din umbră, prea obosită ca s o ocărască, prea obosită ca să i facă reproşuri, prea obo­sită ca să se gândească la motivele de supărare pe care le avea împotriva ei... cum se lăudase cu experienţa pe care n o avea, frica ei, neîndemânarea, totala nepricepere în momentele critice; foarfecele pe care le rătăcise, ligheanul cu apă pe care l vărsase pe pat şi cum scăpase din mâini copilaşul nou născut. Şi acum se lăuda că făcuse treabă bună!

Şi când te gândeşti că yankeii vor să i elibereze pe negri. N au decât!

Fără să spună un cuvânt, se rezemă iarăşi de stâlp, şi Prissy, ghicindu i starea sufletească, dispăru în vârful pi­cioarelor. După un timp lung, în cursul căruia răsuflarea şi mintea sfârşiră prin a se linişti, Scarlett auzi în stradă zgomot de voci înăbuşite, paşii unei trupe numeroase venind dinspre nord. Soldaţi! Scarlett se ridică încet şi şi lăsă fustele în jos, cu toate că ştia că nimeni nu putea s o vadă în întuneric. Când soldaţii, prea numeroşi spre a fi număraţi, trecură prin faţa casei ca nişte umbre, Scarlett îi interpelă:

— Oh, vă rog!

O umbră se desprinse din grup şi se apropie de poartă.

— Plecaţi? Ne părăsiţi?

Umbra păru că şi scoate pălăria şi o voce calmă se auzi:

— Da, doamnă. Plecăm. Suntem ultimii dintre apărăto­rii bastionului, care se află la o milă spre nord.

— Voi... armata într adevăr se retrage?

— Da, doamnă. Înţelegeţi, vin yankeii.

Vin yankeii! Scarlett uitase. Gâtlejul i se strânse brusc şi nu mai putu spune nimic. Umbra se îndepărtă, se topi în masa celorlalte umbre şi zgomotul de paşi se pierdu încet încet în noapte. "Vin yankeii! Vin yankeii!" Iată ce spuneau paşii soldaţilor pe şosea, iată ce repeta surd inima ei înnebunită, la fiecare bătaie. Vin yankeii!

— Vin yankeii! ţipă deodată Prissy apărând şi ghemuidu se lângă Scarlett. Oh, domnişoa'ă Sca'lett, o să ne omoa'e pe toţi. O să şi bage baionetele în bu'ţile noast'e. O...

— Taci!

Era de ajuns să ţi închipui lucrurile astea, fără să mai fie nevoie să le asculţi descrise de o voce înspăimântată. O cuprinse un nou val de groază. Ce putea să facă? În ce parte să caute ajutor? Cum să fugă? Toţi prietenii ei o părăsise­ră...

Deodată, se gândi la Rhett Butler şi temerile i se risipiră. Cum de nu se gândise la el în tot cursul dimineţii, în loc să alerge zăpăcită? Nu putea să l sufere, dar era puternic, era deştept, şi nu i era teamă de yankei. Şi apoi, mai era încă în oraş. Fireşte, îl ura de moarte. La ultima lor întâlnire, îi spusese lucruri care nu se pot ierta. Dar într o asemenea clipă putea foarte bine să treacă peste ele. Şi avea şi cal, şi trăsură. Oh, de ce nu se gândise la el mai devreme? Putea să le ducă pe toate departe de acest loc sortit pieirii, să le ducă departe de yankei, undeva, oriunde.

Se întoarse spre Prissy şi îi vorbi pe un ton nerăbdă­tor:

— Ştii unde stă căpitanul Butler, la hotel Atlanta?

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, da'...

— Du te imediat la el. Fugi cât de repede poţi şi spune i că am nevoie de el. Să vină imediat cu calul şi cu trăsura, sau cu o ambulanţă dacă poate găsi una. Spune i de copil. Spune i că trebuie să ne scoată de aci. Hai, du te. Grăbeşte te.

Se ridică în picioare şi i dădu ghiont lui Prissy ca s o zorească.

— Sfinte Doamne, domnişoa'ă Sca'lett! Mi e f'ică să umblu pe întune'ic. Dacă mă p'ind yankeii?

— Dacă fugi destul de repede, îi ajungi pe soldaţii care au trecut acum şi ei nu vor lăsa pe yankei să te prindă. Grăbeşte te.

— Mi e f'ică. Şi dacă domnu' căpitan Butle' nu e la hotel?

— Întreabă unde l poţi găsi. Nu ştii să te descurci? Dacă nu i la hotel, du te şi caută l în barurile de pe strada Decatur. Du te la Belle Walting. Caută l peste tot. Nu înţelegi, toanto, că dacă nu te grăbeşti şi nu l găseşti, yankeii ne vor prinde pe toţi?

— Domnişoa'ă Sca'lett, mama o să mă omoa'e în bătaie dacă int'u la ba' sau la bo'del.

— Dacă nu te duci, o să te omor eu. N ai decât să stai în stradă şi să l strigi. Sau n ai decât să întrebi pe cineva dacă i acolo. Hai, du te, dar repede.

Cum Prissy nu se grăbea deloc ci îşi târâia picioarele pe loc, protestând, Scarlett îi dădu un al doilea ghiont, care fu gata s o trimită pe scări cu capul în jos.

— Dacă nu te duci; te vând negustorilor de sclavi. N o s o mai vezi niciodată pe maică ta, şi nici pe nimeni din cei pe care i cunoşti, şi am să te pun la munca câmpului. Hai, fugi!

— Dumnezeule sfinte, domnişoa'ă Sca'lett...

Dar înghiontită puternic de stăpână sa, fu silită să coboare scara. Poarta se închise cu zgomot în urma ei şi Scarlett mai strigă o dată:

— Fugi, gâsco!

O auzi pe Prissy luând o la goană şi zgomotul paşilor ei se pierdu în pământul moale.

Capitolul XXIII

După plecarea lui Prissy, Scarlett se întoarse în vesti­bul şi aprinse o lampă. În interiorul casei era cald ca într o baie, ca şi când pereţii ar fi păstrat toată căldura amiezii. Scarlett se înviorase puţin şi stomacul îşi striga foamea. Îşi aminti că nu mâncase nimic toată ziua, în afară de o lingură de fiertură de porumb şi, luând în mână lampa, se duse la bucătărie. Cuptorul era stins, dar în odaie era înăbuşitor. Scarlett descoperi o bucată de turtă uscată şi începu să muşte cu lăcomie, căutând cu ochii altceva de mâncat. Într o oală rămăsese puţină fiertură şi, cu ajutorul unei linguri mari de bucătărie, Scarlett se repezi asupra ei fără să şi dea măcar osteneala s o verse într o farfurie. Fiertura avea mare nevoie de sare, dar Scarlett era prea înfometată ca să mai caute sarea. După patru linguri, căldura din bucătărie deveni nesuferită şi Scarlett, luând lampa într o mână şi bucata de turtă într alta, ieşi în vestibul.

Ştia că ar fi trebuit să urce sus şi să stea la căpătâiul Melaniei. În caz că ar avea nevoie de ajutor, Melanie ar fi prea slabă ca să o cheme. Dar simţea o adevărată repulsie la gândul de a se întoarce în camera unde petrecuse atâtea ceasuri de coşmar. Chiar dacă Melanie ar fi pe moarte, n ar avea curajul să mai urce la ea. Dorea să nu mai revadă niciodată camera aceea. Aşeză lampa pe o etajeră, făcută special pentru asta, lângă fereastră, şi ieşi din nou pe verandă. Era mult mai răcoare, cu toată moleşeala nopţii. Se aşeză pe trepte, în cercul de lumină difuză proiectată de lampă, şi continuă să muşte din turtă.

Când o termină, forţele îi reveniră într o oarecare măsură şi, în acelaşi timp, îi reînviară şi temerile. La capă­tul străzii putea deosebi un zgomot confuz, dar nu şi dădea seama ce putea să însemne. Nu distingea nimic altceva decât un murmur a cărui amploare ba creştea, ba descreştea. Se aplecă înainte ca să audă mai bine, dar muşchii o dureau prea tare din cauza efortului. Ceea ce dorea mai mult ca orice era să audă tropotul unor potcoave de cai şi să l vadă pe Rhett, nepăsător, sigur de el, cu ochii care i ar risipi toate temerile. Rhett îi va duce pe toţi departe. Nu ştia unde, dar îi era totuna.

În timp ce şedea acolo, cu urechea aţintită, o lumină slabă apăru deasupra copacilor. Mirată, Scarlett se uită ţintă şi o văzu devenind mai strălucitoare. Cerul întunecat se făcu roz, apoi roşu şi deodată, depăşind vârfurile copa­cilor, se înălţă spre cer o imensă limbă de foc. Inima lui Scarlett reîncepu să i bată în piept cu lovituri mari, asur­zitoare.

Yankeii veniseră! Ştia că sunt în oraş şi că dau foc oraşului. Flăcările păreau că se ridică din cartierul situat la răsăritul oraşului. Se înălţau din ce în ce mai sus şi, înaintea ochilor ei îngroziţi, focarul incendiului se lărgea repede într o imensă scânteiere roşie. Probabil să ardeau multe case. O adiere uşoară şi călduţă se ridicase şi aducea până la Scarlett miros de fum.

Urcă scara în goană, intră în camera ei şi se aplecă pe fereastră ca să vadă mai bine. Cerul avea o culoare nefi­rească. Valuri groase de fum negru se ridicau, plutind apoi ca nişte nori deasupra flăcărilor. Mirosul de fum devenea mai puternic.

În mintea lui Scairlett gândurile se învălmăşeau. Se întreba câtă vreme le va trebui flăcărilor spre a ajunge pe Strada Piersicului şi cât de curând vor fi yankeii la casa lor. Se întreba unde va fugi, ce va face. Toţi demonii iadului păreau că i urlă în urechi şi, din cauza tulburării şi a panicii, capul i se învârtea atât de tare încât trebui să se ţină de marginea ferestrei.

"Trebuie să mă gândesc", nu înceta să repete. "Trebu­ie să mă gândesc."

Dar gândurile îi scăpau, repezindu se de colo colo ca nişte păsărele speriate! În timp ce stătea sprijinită de per­vazul ferestrei, auzi zgomotul asurzitor al unei explozii, mai tare ca toate loviturile de tun pe care le auzise. O flacără uriaşă acoperi cerul. Apoi răsunară şi alte explozii. Pământul se cutremură, geamurile se sparseră deasupra capului ei şi se împrăştiară pe jos.

Exploziile se succedau una după alta, sfâşiind aerul într un infern de foc, de zgomot şi de pământ cutremurat. Torente de scântei ţâşneau spre cer, spre a coborî încet, leneş, printre norii de fum de culoarea sângelui. Scarlett auzi parcă o slabă chemare din camera vecină, dar n o luă în seamă. N avea timp să se ocupe de Melanie. Era stăpânită toată de frică, ce se scurgea de a lungul vinelor ei tot atât de repede ca flăcările pe care le vedea. Nu era decât un copil, un copil înnebunit de groază, care ar fi vrut să şi vâre capul în poala mamei şi să nu mai vadă nimic. De ar fi la ea acasă! Acasă, cu mama!

Printre exploziile continue care i torturau nervii, auzi deodată un alt zgomot, zgomotul cuiva care urca scările în goană, şi o voce schelălăind ca aceea a unui câine rătăcit. Prissy ţâşni în odaie şi, repezindu se asupra lui Scarlett, i se agăţă atât de tare de braţ, încât tânăra femeie crezu că i se rup bucăţi de carne.

— Yankeii! strigă Scarlett.

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett, sunt domnii noşt'i, strigă Prissy cu răsuflarea tăiată, înfigându şi şi mai adânc un­ghiile în braţul lui Scarlett. A'uncă în ae' topito'ia, depozi­tele de muniţii, ant'epozitele şi, Doamna sfinte, a'uncă în ae' şaptezeci de ca'e cu obuze şi pulbe'e şi, Isuse Ch'istoa se, o să să'im toţi cu ele!

Ţipând cu vocea ei ascuţită, o ciupi atât de tare pe Scarlett, încât aceasta urlă de durere şi de turbare şi se desprinse dintr o smucitură. Yankeii nu sosiseră încă! Mai era încă timp să fugă. Stăpânindu şi groaza, Scarlett îşi încordă toate puterile.

"Dacă nu mă stăpânesc", îşi zise ea, "am să încep să urlu ca o pisică opărită." Şi priveliştea teroarei abjecte a lui Prissy o ajută să şi redobândească stăpânirea de sine. Prinse pe negresă de umeri şi o scutură cât putu de tare.

— Încetează să ţipi ca o nebună. Vorbeşte pe înţeles! Yankeii nu sunt încă aici, toanto! L ai văzut pe căpitanul Butler? Ce a spus? Vine?

Prissy încetă să urle, dar dinţii îi clănţăneau.

— Da, domnişoa'ă Sca'lett. L am găsit. Înt'un ba', cum aţi spus. El...

— Puţin îmi pasă de locul unde l ai găsit. Vine? I ai cerut să aducă şi calul?

— Oh, Dumnezeule, domnişoa'ă Sca'lett, mi a spus că domnii noşt'i i au luat calu'; şi t'ăsu'a pent'u ambulanţe.

— Of, sfinte Doamne!

— Da' vine...

— Ce a zis?

Prissy îşi regăsise răsuflarea şi se potolise puţin, dar îşi holba întruna ochii înfricoşaţi.

— Cum aţi spus, domnişoa'ă, l am găsit la ba'. Am stat afa'ă, şi am st'igat după el, şi a ieşit. Şi pe u'mă m a văzut şi am început să i povestesc, da' soldaţii au dat foc la un ant'epozit însp'e st'ada Decatu' şi a să'it în ae', şi el mi a zis să vin, şi m a luat de b'aţ, şi am fugit până la Five Points, şi atunci mi a zis: "Ce este? Vo'beşte 'epede!" Şi i am zis că aţi zis: "Căpitane Butle', vino 'epede şi adu calu' şi t'ăsu'a. Doamna Melly a născut un copil şi t'ebuie s o luaţi de aci." Şi el a zis: "Unde v'ea să plece?" Şi eu am zis: "Nu ştiu, da' t'ebuie să plecaţi înainte să vină yankeii şi ea v'ea să plece cu dumneata." Atunci el a 'âs şi a zis că i au luat calu'.

Inima lui Scarlett se strânse când această ultimă nădej­de îi fu spulberată. Proastă ce era, cum de nu se gândise că armata în retragere va rechiziţiona toate animalele şi toate vehiculele care mai rămăseseră? Timp de o clipă fu prea zdrobită ca să asculte ce spunea Prissy, dar se stăpâni şi se strădui să audă sfârşitul povestirii.

— Şi el a zis: "Spune i domnişoa'ei Sca'lett să nu fie îng'ijo'ată. Am să fu' un cal pent'u ea chia' dacă n a 'ămas decât unul singu'!" Şi a mai zis: "Până n sea'a asta n am fu'at încă niciodată cai. Spune i că am să i aduc un cal chia' dacă a' t'age cu puşca n mine." Şi a 'âs înc o dată şi a zis: "Întoa'ce te acasă pe d'umul ăl mai scu't." Şi chia' atunci am auzit un zgomot îng'ozito'. Eu n am mai v'ut să plec, da' el a zis că nu i nimic decât depozitul de muniţii pe ca'e domnii noşt'i îl azvâ'leau în ae' pent'u ca yankeii să nu l ia şi...

— Vine? Aduce un cal?

— Aşa mi a spus.

Scarlett scoase un lung suspin de uşurare. Dacă exista un singur mijloc de a face rost de un cal, Rhett Butler va face rost. Ce deştept era Rhett! I ar ierta totul dacă va izbuti să i scoată din impas. Să fugă! Şi cu Rhett nu i va mai fi teamă. Rhett le va apăra. Fie Domnul lăudat, Rhett era aci! Perspectiva de a scăpa de pericol o făcu din nou pe Scarlett practică.

— Du te de l scoală pe Wade. Îmbracă l şi pregăteşte haine pentru noi toţi. Pune tot într un cufăr. Mai ales nu spune domnnişoarei Melanie că plecăm. Nu, nu încă. Ai grijă să l înfăşori pe copil în două prosoape groase şi să i iei scutecele.

Prissy tot mai era agăţată de rochia stăpânei ei şi din ochi nu i se vedea decât albul. Scarlett îi dădu un ghiont şi se desprinse din strânsoare.

— Şterge o! strigă ea, şi Prissy o luă la goană ca un iepure.

Scarlett îşi zise că ar trebui să urce s o liniştească pe Melanie. Ştia că Melanie trebuia să fie nebună de groază auzind detunăturile, care se succedau fără răgaz cu zgo­mot de tunet, şi văzând flăcările care luminau cerul. S ar fi zis că sosise într adevăr sfârşitul lumii.

Dar tot nu se putea hotărî să se întoarcă în camera Melaniei. Îi trecu prin minte să împacheteze porţelanurile preţioase ale mătuşii Pittypat şi puţina argintărie pe care aceasta o lăsase fugind la Macon, dar odată ajunsă în sufragerie mâinile îi tremurau atât de tare, că scăpă pe jos trei farfurii care se sparseră. Ieşi pe verandă să asculte zgomotul exploziilor şi reveni fugind în sufragerie, unde iar se apucă să împacheteze, lăsând să i cadă argintăria pe podea. Scăpa jos tot ce lua în mână. În graba ei, alunecă pe un covoraş, căzu greoaie, dar se ridică atât de repede încât nici nu şi dădu măcar seama că se lovise. Deasupra capu­lui o putea auzi pe Prissy tropăind şi gonind ca un animal înnebunit, şi acest zgomot o exaspera căci şi ea gonea tot aşa fără rost.

Pentru a zecea oară ieşi pe verandă, dar de astă dată nu mai intră înapoi în casă ca să facă tot felul de treburi inutile. Se aşeză jos. N avea nici un rost să mai împachete­ze. Nu putea să facă nimic, orice ar fi încercat. Nu putea intra să şadă pe trepte, cu inima bătându i, şi să l aştepte pe Rhett. La capătul străzii deosebi scârţâitul enervant al unor osii neunse şi pasul încet, inegal al unui cal. De ce nu se grăbea? De ce nu şi pornea calul la trap?

Zgomotul se apropia. Scarlett se ridică şi strigă nu­mele lui Rhett. Şi deodată îl văzu coborând dintr o căruţă şi auzi pocnindu se poarta. În sfârşit, la lumina lămpii, putu să l vadă distinct. Era îmbrăcat tot atât de frumos ca şi când s ar fi dus la bal. Haina şi pantalonii, bine croiţi, erau de olandă albă, fină. Avea o vestă de moar gri perle şi un jabou discret îi flutura pe cămaşa scrobită. Pălăria largă de panama era înclinată ştrengăreşte într o parte şi, la centură, avea înfipte două pistole lungi de duel cu mâner de fildeş. Buzunarele hainei erau deformate de greutatea gloanţelor pe care le conţineau.

Sui aleea cu pasul lui mlădios, de sălbatic, şi aşa cum înainta cu capul frumos zvârlit înapoi, avea graţia unui prinţ păgân. Primejdiile nopţii, care pe Scarlett o îngrozi­seră, avuseseră asupra lui efectul unei băuturi ameţitoare. Pe chipul întunecat era întipărită o ferocitate stăpânită, o cruzime care ar fi înspăimântat o pe Scarlett dacă ar fi fost în stare s o observe.

Ochii lui negri scânteiau, ca şi când toată această dra­mă l ar fi înveselit, ca şi când zgomotele care sfâşiau aerul şi îngrozitorul reflex al cerului n ar fi fost decât glume de speriat copii. Sui treptele şi Scarlett se ntoarse spre el legănându se, nesigură pe picioare, cu faţa lividă, cu o flacără arzătoare în fundul ochilor ei verzi.

— Bună seara, spuse el cu vocea lui leneşă, scoţându şi în acelaşi timp cu un gest larg pălăria. E foarte frumos astă seară. Am auzit spunându se că vei pleca într o călă­torie.

— Dacă te apuci să faci spirite, nu ţi mai vorbesc în viaţa mea, răspunse Scarlett cu glas tremurat.

— Să nu mi spui că ţi e frică.

Rhett se prefăcu mirat şi schiţă un surâs, care i dădu lui Scarlett poftă să l arunce pe scară în jos.

— Ba da, mi e frică. Sunt moartă de frică şi dacă ai avea cel puţin atâta judecată cât dă Dumnezeu unei capre, ţi ar fi frică şi ţie. Dar n avem timp de discutat. Trebuie să ieşim de aici.

— La dispoziţia dumneavoastră, doamnă. Dar unde ai de gând să pleci? Am venit până aici din simplă curiozitate şi numai pentru a şti încotro vrei să te duci. Nu poţi merge nici la nord, nici la est, nici la sud, nici la vest. Yankeii sunt peste tot. Nu există decât o singură şosea pe care yankeii n o au încă în stăpânire, dar pe care o foloseşte armata ca să se retragă. Şi nu va rămâne multă vreme liberă. Cavale­ria generalului Steve Lee luptă la Rough and Ready ca să păstreze liberă trecerea, până ce armata se va fi retras. Dacă urmăreşti armata pe şoseaua McDonough, soldaţii îţi vor lua calul care, deşi nu valorează mult, mi a dat multă bătaie de cap ca să l fur. Hai, spune, unde vrei să mergi?

Scarlett stătea tremurând, ascultând ceea ce spunea Rhett, şi de abia auzindu l. Dar, în faţa întrebării lui pre­cise, ştiu dintr o dată unde voia să meargă, îşi dădu seama că în tot cursul acestei zile sinistre ştiuse unde voia să meargă.

— Vreau să mă duc acasă, zise ea.

— La tine acasă? Vrei să spui la Tara?

— Da, da, la Tara! Oh, Rhett, trebuie să ne grăbim!

O privi ca şi cum ar fi crezut că şi a pierdut minţile.

— Tara! Dumnezeule Atotputernic, Scarlett! Nu ştii că s au bătut toată ziua la Jonesboro? S au bătut pe un front de zece mile, s au bătut chiar pe străzile oraşului. Probabil că yankeii ocupă la ora asta Tara, ca şi întreg comitatul. Nimeni nu ştie unde sunt, dar se găsesc prin partea aceea. Nu te poţi duce acasă! N o să poţi trece printre liniile yankeilor.

— Vreau să merg acasă, strigă Scarlett. Vreau să merg acasă. Vreau acasă!

— Prostuţo! şi vocea lui Rhett se făcu poruncitoare şi aspră. Nu poţi să mergi prin partea aceea. Chiar dacă nu dai de yankei, pădurile sunt pline de rătăciţi şi de dezertori ai ambelor armate, şi mai sunt o mulţime de soldaţi care se retrag de la Jonesboro. Îţi vor lua tot atât de repede calul ca şi yankeii. Singura şansă care ţi se oferă e să urmezi trupele pe şoseaua McDonough şi să rogi pe Dumnezeu să nu fii văzută în întuneric. Nu poţi merge la Tara. Chiar dacă ai ajunge, ai găsi probabil numai cenuşă. Nu vreau să te las să te duci acasă. E nebunie curată.

— Vreau să mă duc la mine acasă! exclamă Scarlett, a cărei voce se frânse şi se transformă într un ţipăt sfâşietor. Vreau să merg acasă! Nu poţi să mă împiedici! Mă voi duce la mine! Vreau să mi văd mama! Am să te omor dacă vei încerca să mă împiedici! Vreau să merg acasă!

Scoasă din sărite de groază şi de furie, începu să plângă. Se bătea cu pumnii în piept şi striga întruna cu o voce pătrunzătoare:

— Mă duc acasă! Chiar de ar fi să fac drumul pe jos!

Deodată se trezi în braţele lui Rhett. Agăţate de el, mâinile ei nu mai băteau aerul, obrajii ei plini de lacrimi se apăsau pe cămaşa scrobită. Rhett îi mângâia cu o mână duioasă şi liniştitoare părul răvăşit, şi îi vorbea cu o voce blândă. Atât de blândă, atât de liniştită, atât de lipsită de ironie, că parcă n ar fi fost vocea lui Rhett Butler, ci a unui necunoscut milos şi puternic care mirosea a coniac, a tutun şi a cai, mirosuri reconfortante căci aminteau de Gerald.

— Hai, hai, drăguţa mea. Nu plânge. Ai să te duci acasă, fetiţa mea curajoasă. Ai să te duci acasă. Nu plânge.

Scarlett simţi o nouă mângâiere pe păr şi se întrebă vag în tulburarea ei dacă nu erau cumva buzele lui Rhett. Era atât de duios, ştia să consoleze atât de bine, încât ar fi vrut să rămână întotdeauna în braţele lui.ân braţele lui atât de puternice nu putea să i se întâmple nimic rău.

Rhett se căută prin buzunar, scoase o batistă şi şterse ochii lui Scarlett.

— Acum suflă ţi nasul ca un copil cuminte, porunci el cu o lumină surâzătoare în ochi, şi apoi spune mi ce să fac. Trebuie să ne grăbim.

Ascultătoare, Scarlett îşi suflă nasul, dar fu incapabilă să dea un sfat. Văzând că buzele i tremurau şi că ridica asupra lui o privire disperată, Rhett luă iniţiativa operaţi­ilor.

— Doamna Wilkes a născut? Ar fi periculos pentru ea să se mişte... periculos să facă douăzeci şi cinci de mile în această căruţă hodorogită. Am face mai bine s o lăsăm la Doamna Meade.

— Familia Meade nu e acasă. Şi nu pot s o părăsesc.

— Perfect. Atunci o luăm cu noi. Unde i fetişcana aceea neroadă?

— E sus, face cufărul.

— Cufărul? Nu puteţi lua un cufăr în hodoroaga asta. E aproape prea mică pentru voi toate şi dintr o clipă în alta poate să şi piardă roţile. Cheam o pe fetişcană şi spune i să găsească cea mai mică saltea de puf din casă şi s o pună în căruţă.

Scarlett nu era încă în stare să facă o mişcare. Rhett îi luă braţul cu o mână puternică şi păru că o parte din energia lui i se transmite şi ei. Oh, de ce nu putea fi calmă şi nepăsătoare ca el! O împinse în vestibul, dar Scarlett continua să i arunce aceleaşi priviri rugătoare. Atunci Rhett îşi lăsă buza în jos, cu o mină batjocoritoare de parcă ar fi zis: "Se poate să fie asta tânăra vitează care mă asigura că nu se teme nici de Dumnezeu, nici de oameni?" Izbucni deodată în râs şi i lăsă braţul. Lovită în orgoliul ei, Scarlett îi aruncă o privire încărcată de ură.

— Nu mi e frică, spuse ea.

— Ba da, ţi e frică. În câteva clipe ai să leşini şi să ştii că n am săruri la mine.

Neştiind ce să facă, Scarlett bătu neputincioasă din picior şi, fără un cuvânt, puse mâna pe lampă şi urcă scara, cu Rhett în urma ei râzând încetişor. Se reculese, intră în camera lui Wade şi l găsi aproape îmbrăcat, în braţele lui Prissy. Sughiţa, iar Prissy se smiorcăia. Salteaua de fulgi a lui Wade era mică, aşa că Scarlett porunci lui Prissy s o ducă în căruţă. Prissy lăsă copilul şi coborî cu salteaua. Wade o însoţi până în josul scării. Sughiţul îi încetase aproape, atât era de interesat de toată agitaţia.

— Vino, zise Scarlett îndreptându se spre uşa Melaniei, şi Rhett o urmă cu pălăria în mână.

Melanie odihnea liniştită cu cearşaful tras până la bărbie. Era de o paloare cadaverică, dar ochii înfundaţi în orbite, încercănaţi, aveau o expresie senină. Nu păru mi­rată văzându l pe Rhett intrând în camera ei. Schiţă un zâmbet slab, care i se stinse pe buze.