Pe aripile vântului

"Na", se gândi ea, "i am spus cioară, şi mama s ar supăra dacă ar şti."

Făcând ochii mari, Prissy privi întâi la stăpâna ei, apoi la vaca ce mugea plângăreţ. Scarlett părându i cea mai puţin periculoasă dintre ele, se cramponă de marginea căruţei şi nu se mai mişcă.

Scarlett coborî atunci de pe capră. Era înţepenită toată. La fiecare mişcare muşchii ei îndureraţi îi pricinuiau o adevărată tortură. Prissy nu era singura care avea "o f'ică g'ozavă" de vaci. Vacile, chiar cele mai blânde, îi păruseră întotdeauna de temut lui Scarlett, dar nu era momentul să te sinchiseşti de micile temeri când atâtea pericole se îngră­mădeau deasupra capului tău. Din fericire vaca era blândă. Durerile pricinuite de ugerul prea plin o îndemnaseră să caute tovărăşia şi ajutorul oamenilor, aşa că nu făcu nici o mişcare ameninţătoare când Scarlett înnodă în jurul unuia din coarne capătul juponului rupt. Legă celălalt capăt la spatele căruţei, cât i o îngăduiră degetele ţepene. Atunci, în timp ce se pregătea să se urce iarăşi pe capră, o imensă slăbiciune o cuprinse şi fu apucată de ameţeală. Trebui să se ţină de marginea căruţei ca să nu cadă.

Melanie deschise ochii şi, văzând o pe Scarlett lângă ea, murmură:

— Dragă... suntem acasă?

Acasă! Cuvântul acesta o făcu pe Scarlett să verse lacrimi fierbinţi. Acasă! Melanie nu ştia că nu mai exista nici un "acasă", că erau amândouă singure şi părăsite în mijlocul unei lumi pustii, cuprinse de nebunie.

— Nu încă, răspunse ea cu o voce atât de dulce pe cât îi îngăduia gâtlejul strâns. Dar vom ajunge curând. Am găsit o vacă şi o să avem lapte pentru tine şi copil.

— Bietul mititel, zise Melanie, încercând în zadar să atingă copilul.

Trebui ca Scarlett să facă apel la toată energia ei ca să se poată urca din nou în căruţă, dar în sfârşit izbuti şi luă hăţurile. Calul, prăpădit, îşi aplecase capul în jos şi refuza să înainteze. Scarlett îl lovi fără nici o milă. Îşi zise că Dumnezeu o va ierta că loveşte un animal sleit de puteri – şi dacă n o s o ierte, îi era totuna. La urma urmei, Tara nu mai era decât la un sfert de milă şi, odată ajunşi, calul putea să se prăbuşească între hulube dacă avea poftă.

În sfârşit, calul se puse încet în mişcare, târând căruţa scârţâitoare şi vaca ce mugea de ţi rupea inima. Mugetele ei repetate iritară atât de mult nervii lui Scarlett, încât se gândi să se oprească şi să i redea nenorocitei libertatea. În definitiv, la ce i poate servi o vacă dacă nu i nimeni la Tara? Nu se pricepea s o mulgă şi chiar dacă reuşea, animalul ar fi lovit desigur cu piciorul pe oricine ar fi încercat să se atingă de ugerul îndurerat. Dar fiindcă avea vaca, putea tot atât de bine s o păstreze. Erau puţine lucruri pe lume care i mai aparţineau acum.

Când ajunseră în sfârşit la poalele dealului, ochii lui Scarlett se umplură de lacrimi. Acolo sus, în vârful dealu­lui, era Tara. Atunci inima i se strânse. Calul nu va avea niciodată puterea să urce dealul. Şi când te gândeşti că pe timpul când galopa pe iapa ei uşoară, îşi bătuse întotdea­una joc de acest deal. Nu se poate să fi devenit atât de înalt de când îl văzuse ultima oară. Cu căruţa atât de încărcată, calul nu va ajunge niciodată până sus.

Zdrobită de oboseală, coborî şi apucă de căpăstru.

— Prissy, dă te jos, porunci ea. Ia l pe Wade. Du l în braţe sau fă l să umble. Culcă copilul lângă domnişoara Melanie.

Wade izbucni în plâns şi, printre hohotele lui de plâns, Scarlett nu deosebi decât câteva cuvinte întretăiate:

— Întuneric... Întuneric... lui Wade i i frică.

— Domnişoa'ă Sca'lett, nu pot să umblu. Picioa'ele mele au băşici şi ies din ghete, şi pe u'mă Wade e p'ea g'eu şi...

— Dă te jos până nu te dau eu jos. Şi dacă te dau eu jos, te las aici singură în întuneric. Hai, repede.

Gemând şi bombănind, cu ochii holbaţi, Prissy privea la arborii întunecaţi care mărgineau drumul şi care o vor înhăţa îndată ce va părăsi refugiul căruţei. Cu toate aces­tea, împinse copilaşul lângă Melanie, coborî jos şi l trase şi pe Wade din căruţă. Băieţaşul plângea agăţat de ea.

— Fă l să tacă. Nu pot să l aud plângând, zise Scarlett trăgând de căpăstru şi silind calul să înainteze. Hai, Wade, fii curajos. Nu mai plânge, că altfel îţi dau o palmă.

"De ce a mai inventat Dumnezeu copiii?" se gândi Scarlett, care în acelaşi moment fu cât pe ce să şi sclintească glezna. "Nu folosesc la nimic, plâng întruna şi plictisesc pe toată lumea. Trebuie să te ocupi mereu de ei. Şi îi ai tot timpul pe cap." Era atât de sfârşită, încât nu mai simţea nici pic de milă pentru copilul îngrozit care tropăia alături de Prissy, trăgând o de mână şi fornăind pe nas. Nu simţea decât silă pentru că îl născuse, şi o vagă uimire că se putuse mărita cu Charles Hamilton.

— Domnişoa'ă Sca'lett, şuşoti Prissy agăţându se de braţul stăpânei sale, nu t'ebuie să me'gem la Ta'a. Nu i nimeni acolo. Au plecat toţi. Poate că au mu'it, mama mea şi toată lumea.

Auzind ecoul propriilor ei gânduri, Scarlett se scutură furioasă.

— Atunci, lasă mă să l ţin eu pe Wade. N ai decât să te aşezi aici şi să rămâi.

— Nu, domnişoa'ă! Nu, domnişoa'ă!

— Atunci taci!

Ce încet înainta calul! Balele se prelingeau pe zăbală şi curgeau pe mâinile lui Scarlett. Din fundul memoriei îi reveniră câteva cuvinte din cântecul pe care l cântase odi­nioară cu Rhett... nu şi putea aminti urmarea. "Mai pur­tăm povara doar câteva zile." "Mai avem din umblet..." fredona neîncetat în minte, "doar câteva zile".

Ajunseră în vârful dealului şi, înaintea lor, văzură întinzându se masa întunecată a stejarilor din Tara. Scar­lett căută în grabă cu ochii o lumină. Nu găsi!

"Au plecat!" îşi zise ea cu inima îngheţată. "Au ple­cat!"

Trăgând calul de căpăstru, o coti pe alee şi cedrii, împreunându şi crengile deasupra fugarilor, îi înghiţiră în întunericul nopţii. Scormonind cu privirea lungul tunel întunecat, forţându şi ochii, tot scrutând umbra, Scarlett văzu înaintea ei – dar vedea oare cu adevărat? n o înşelau ochii ei obosiţi? – văzu estompate şi neclare zidurile albe ale Tarei. Casa ei! Zidurile albe, atât de dragi, ferestrele cu perdelele fâlfâind, verandele largi... distingea ea într ade­văr toate astea înintea ei, acolo în întuneric? Sau noaptea miloasă îi ascundea îngrozitorul spectacol pe care i l ofe­rise casa Macintosh ilor?

Aleea părea că nu se va mai sfârşi şi calul înainta din ce în ce mai încet. Ochii lui Scarlett scormoneau cu dispe­rare întunericul. Acoperişul părea să fie intact. Era oare... era oare posibil? Nu, nu se putea. Războiul nu respecta nimic, nici măcar Tara, construită ca să dureze cinci sute de ani. Nu se putea să fi cruţat Tara.

Deodată, contururile înecate în întuneric prinseră formă. Scarlett trase mai tare de căpăstru. Se vedeau acum zidurile albe. Fumul nu le înnegrise. Tara scăpase!

Oh, era acasă! Scarlett lăsă frâul şi o porni la fugă, străbătând în goană ultimii paşi care o despărţeau de casa ei. Ar fi vrut să strângă în braţe zidurile albe. Deodată văzu pe cineva, cineva ca o umbră ieşind din întunericul veran­dei şi oprindu se în capul scării. Tara nu era pustie. Era cineva acasă!

Un ţipăt de bucurie era să i scape, dar i se opri în gât. Casa era atât de întunecată, atât de liniştită, iar silueta de pe verandă rămânea nemişcată. Ce se întâmplase? Tara era intactă, totuşi părea învăluită şi ea în giulgiul de linişte care acoperea cu calmul său sinistru toată regiunea. Atunci, silueta se mişcă. Încet, greoi, un om coborî scările verandei.

— Papa? întrebă Scarlett cu vocea răguşită de emoţie, căci nici nu mai ştia dacă era într adevăr tatăl ei. Sunt eu... Katie Scarlett. Am venit acasă.

Târându şi cu greutate piciorul înţepenit, Gerald, mut ca un somnambul, se îndreptă spre Scarlett. Ajuns lângă ea, o privi cu un aer prostit, ca şi când ar fi văzut o în vis. Apoi îi puse mâna pe umăr. Scarlett simţi degetele i tremu­rătoare, de parcă Gerald fusese smuls dintr un coşmar şi n ar fi avut pe deplin conştiinţa realităţii.

— Fata mea, zise el cu o sforţare. Fata mea.

Apoi tăcu.

"Vai... dar e un moşneag!" se gândi Scarlett.

Avea umerii încovoiaţi şi pe chipul lui, pe care l deosebea confuz, nu mai era nimic din vitalitatea năvalni­că ce caracterizase odinioară pe Gerald; iar ochii lui aveau aproape aceeaşi expresie de groază ca cei ai lui Wade. Nu mai era decât un moşneag, un om zdrobit.

Şi acum, teama de necunoscut o cuprinse pe Scarlett, se azvârli asupra ei ca şi cum s ar fi ascuns în întuneric şi ar fi pândit o. Incapabilă să facă un gest, Scarlett se mulţu­mea să privească ţintă la tatăl ei. Valul de întrebări pe care ar fi vrut să i le pună se opri în gât.

Din căruţă se auzi din nou slabul scâncet al copilului, şi Gerald, cu preţul unui mare efort, păru că iese din amorţeală.

— E Melanie şi copilul ei, murmură repede Scarlett. Melanie e foarte bolnavă... am adus o acasă.

Gerald îşi retrase mâna de pe umărul fiicei sale şi se îndreptă puţin. În timp ce se apropia cu paşi înceţi de căruţă, l ai fi putut lua drept fantoma fostului stăpân al Tarei întâmpinându şi musafirii. Şi când vorbi, s ar fi zis că şi împrumuta cuvintele din amintiri pierdute în negura trecutului.

— Verişoară Melanie!

Melanie bolborosi ceva care nu se auzi.

— Verişoară Melanie, eşti la dumneata acasă. Doispre­zece Stejari au fost prefăcuţi în cenuşă. Trebuie să stai la noi.

La gândul suferinţelor pe care le îndura Melanie, Scarlett îşi regăsi toată energia. Se luă din nou la harţă cu prezentul, cu trebuinţa de a culca pe Melanie şi copilul într un pat bun, de a face pentru ei doi cele o mie de trebuşoare necesare.

— Trebuie dusă pe braţe. Nu poate să umble.

Se auzi un zgomot de paşi repezi şi o siluetă neagră se profila pe scară. Pork coborî treptele în goană.

— Domnişoa'ă Sca'lett! Domnişoa'ă Sca'lett! strigă el.

Scarlett îl apucă de amândouă braţele. Pork, care făcea parte atât de organică din Tara, îi era tot atât de drag lui Scarlett ca şi zidurile şi coridoarele răcoroase. Îi simţi lacrimile curgându i pe mâini în timp ce o bătea uşurel pe spate murmurând:

— Ce bine că v aţi înto's! Ce bine...

Prissy izbucni în plâns şi începu să bolborosească vorbe fără şir, printre care se auzea: "Po'k! Po'k! D'agul meu!" Atunci micul Wade, încurajat de slăbiciunea celor mari, începu să plângă:

— Lui Wade i e sete!

În sfârşit, Scarlett luă comanda.

— Domnişoara Melanie e în căruţă cu copilul ei. Pork, du o sus cu multă grijă şi culc o în camera de musafiri care dă spre grădina din spate. Prissy, ia copilul, du l pe Wade în casa şi dă i un pahar cu apă. Ce face mama, Pork? Spune i că am nevoie de ea.

Galvanizat de tonul poruncitor al lui Scarlett, Pork se apropie de căruţă şi, după ce umblă câteva minute la loitre, dădu jos scândura din spate. Melanie scoase un geamăt, în clipa în care Pork o săltă puţin ca s o ridice de pe salteaua pe care petrecuse atâtea ceasuri. Apoi se trezi în braţele puternice ale negrului, cu capul aşezat pe umărul lui, ca un copil. Prissy, ducând pruncul în braţe şi trăgându l pe Wade de mână, urcă scara cu ei şi dispăru în holul întune­cat.

Cu degetele ei însângerate, Scarlett căută înfrigurată mâna tatălui ei.

— S au făcut bine, papa?

— Fetele sunt pe cale să se vindece.

Tăcerea reveni şi un gând prea cumplit ca să fie tradus în cuvinte începu să încolţească în mintea lui Scarlett. Nu, nu putea să exprime acest gând, cuvintele n ar fi putut trece peste buze. Totuşi încercă, dar s ar fi zis că gâtlejul i s ar fi uscat deodată. Era oare asta înspăimântătoarea enig­mă a tăcerii din Tara? Ca şi când ar fi vrut să răspundă întrebării care o frământa, Gerald începu să vorbească.

— Maică ta..., începu el şi se opri.

— Da... mama...?

— Maică ta a murit ieri.

Cu braţul tatălui ei sub al său, Scarlett traversă vesti­bulul larg care, cu tot întunericul, îi era la fel de cunoscut ca şi propriile i gânduri. Se feri de scaunele cu spătarul înalt, de rastelul gol pentru puşti, de vechiul bufet ale cărui picioare în formă de labe cu gheare ieşeau primejdios în afară şi, din instinct, se simţi atrasă spre micul birou din spatele casei, unde Ellen îşi petrecea vremea făcând soco­teli. Când va intra, maică sa o să fie, fără îndoială, aşezată în faţa biroului. O să ridice capul, o să pună jos pana groasă de gâscă şi o să şi părăsească scaunul spre a merge în întâmpinarea fiicei sale sleite de puteri, într un foşnet de fuste discret parfumate. Ellen nu putea fi moartă, cu toate că papa nu încetase să repete ca un papagal care nu ştie decât o singură frază:

— Ellen a murit ieri... a murit ieri... a murit ieri.

Era mirată că nu simte nici o emoţie, că nu resimte nimic în afară de o oboseală care i paraliza membrele ca nişte lanţuri grele de fier şi de un tremur care făcea să i dârdâie genunchii. Se va gândi la maică sa mai târziu. Pen­tru moment va trebui, cu orice preţ, să gonească pe Ellen din minte, căci altfel va începe să se bâlbâie prosteşte ca Gerald, sau să scâncească monoton ca Wade.

Pork coborî scara în întuneric şi li se alătură, apropiindu se în grabă de Scarlett, asemenea unui animal înfri­gurat care se dă pe lângă foc.

— Nu se poate avea puţină lumină? întrebă Scarlett. De ce e aşa de întuneric în casă, Pork? Adu lumânări.

— Au luat toate lumână'ile, domnişoa'ă Sca'lett, toate afa'ă de una, de ca'e ne am se'vit ca să ne luminăm puţin, şi e şi ea ap'oape sfâ'şită. Mammy s a se'vit de o bucăţică de câ'pă muiată în g'ăsime de po'c ca să îng'ijească pe domnişoa'a Ca'een şi pe domnişoa'a Suellen.

— Adu ce a rămas din lumânare, porunci Scarlett. Ad o în biroul mamei. Da, în birou.

Pork trecu în sufragerie şi Scarlett, înaintând pe bâjbâite, intră în odaia mică scufundată în beznă şi se lăsă pe canapea. Tatăl ei nu i lăsase braţul. După presiunea mâinii lui rugătoare şi încrezătoare, cum ştiu să fie mâinile fiinţe­lor foarte tinere sau foarte bătrâne, îi ghici disperarea.

"E un moşneag, un moşneag obosit", îşi zise ea din nou, mirându se că acceptă lucrul cu atâta indiferenţă.

Pork intră cu un capăt de lumânare lipit pe o farfurie, şi o lumină şovăielnică umplu odaia. Totul păru să renască la viaţă. Canapeaua veche şi ponosită pe care erau aşezaţi, biroul înalt cu fotoliul lui Ellen frumos sculptat, şirurile de rafturi încă pline de hârtii purtând urme din frumoasa ei scriere, covorul uzat... totul era la loc, în afară de Ellen, Ellen cu parfumul ei uşor de lămâiţă şi dulcea privire a ochilor ei uşor migdalaţi. Scarlett resimţi o durere surdă în inimă, ca şi rând nervii ei, amorţiţi sub o lovitură prea dureroasă, încercau încet încet să şi revină. Nu trebuia pentru nimic în lume să i lase să şi facă mendrele, avea toată viaţa în faţa ei ca să sufere. Dar nu acum! Doamne, te rog, nu acum!

Se uită la Gerald, al cărui obraz odinioară roşu era livid şi, pentru prima oară în viaţa ei, îl văzu nebărbierit, obrajii lui, pe vremuri rumeni, acoperiţi acum de peri albi. Pork aşeză lumânarea într un sfeşnic şi se apropie de Scar­lett. Avu impresia că, dacă ar fi fost un câine, ar fi venit să şi aşeze botul pe genunchii ei şi ar fi scheunat până ce ea l ar fi mângâiat pe cap.

— Pork, câţi negri ne au rămas?

— Domnişoa'ă Sca'lett, blestemaţii de neg'ii au fugit, şi câţiva au plecat cu yankeii şi...

— Câţi au mai rămas?

— Eu, domnişoa'ă Sca'lett, şi Mammy. Ea le a îng'ijit toată ziua pe micile domnişoa'e. Şi e şi Dilcey, care e acum lângă micile domnişoa'e. Suntem noi t'ei, domnişoa'ă Sca'lett.

"Noi trei!" – atunci când fuseseră o sută. Scarlett ridică cu greu capul, atât de tare o durea ceafa. Nu trebuia ca vocea să i trădeze emoţia. Dar, spre marea ei mirare, vorbi pe un ton atât de uşor, atât de firesc, ca şi când n ar fi avut de făcut decât un singur gest spre a vedea îndeplinindu i porunca zece servitori.

— Pork, mor de foame. E ceva de mâncare?

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett. Au luat tot.

— Dar grădina?

— Au dat d'umul cailo' înăunt'u.

— Nu mai sunt nici ignami?

Un fel de surâs amuzat se desenă pe buzele cărnoase ale negrului.

— Domnişoa'ă Sca'lett, nu uit de ignami, şi zic că mai sunt. Belstemaţii ăştia de yankei n au văzut în viaţa lo' ignami şi c'edeau că sunt 'ădăcini şi...

— Luna o să răsară în curând. Ai să mergi să culegi şi ai să ni i coci. Porumb nu e? Mazăre uscată? Pui?

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett. Nu. Puii pe ca'e nu i au mâncat, i au luat pe şaua lo'.

"I au mâncat", "I au luat", – oare nu se vor termina fărădelegile lor? Nu le ajungea că dădeau foc şi omorau? Trebuiau să lase să moară de foame femei, copii şi negri fără apărare, într o ţară pe care o pustiiseră?

— Domnişoa'ă Sca'lett, sunt şi me'e, pe ca'e Mammy le a îng'opat sub casă. Din asta am t'ăit până acum.

— Adu le înainte de a te duce după ignami. Şi pe urmă, Pork... eu... mă simt atât de slăbită, spune, mai e ceva vin în beci, măcar vin de mure?...

— Oh, domnişoa'ă Sca'lett, beciul e p'imul loc unde s au dus.

Foamea, lipsa de somn, epuizarea, toate loviturile pe care le primise, contribuiră să i producă dintr o dată lui Scarlett o greaţă violentă. Instinctiv prinse marginea de lemn a canapelei, pe care erau sculptaţi trandafiri.

— Nu e vin, spuse ea cu o voce surdă, amintindu şi de nesfârşitele şiruri de sticle din pivniţă.

Atunci, o altă amintire îi reveni.

— Pork, era nişte whisky de porumb, pe care tata l a îngropat într un butoi de stejar sub bolta de struguri tămâioşi.

Din nou umbra unui surâs lumină chipul negru, care luă expresia unei afirmaţii respectuoase.

— Domnişoa'ă Sca'lett, da' ai o ţine'e de minte! Nici eu n am uitat butoiul. Numai că whisky ul ăla nu e bun. E acolo de un an, şi apoi whisky ul nu e bun pent'u cucoane.

Ce proşti sunt negrii! Nu sunt în stare să se gândească la nimic. Trebuie întotdeauna să le spui ce să facă, singuri nu s în stare de nimic. Şi când te gândeşti că yankeii vor să i elibereze!

— Mă voi mulţumi cu el, şi papa de asemenea. Hai, repede, Pork. Dezgroapă butoiul, adu ne două pahare, mentă şi zahăr şi voi pregăti un sirop întăritor.

— Domnişoa'ă Sca'lett, spuse Pork pe un ton de impu­tare, nu mai e de mult zahă' la Ta'a. Şi apoi, caii lo' au mâncat toată menta, şi ei au spa't toate paha'ele.

"Dacă Pork mai spuse o dată: Au mâncat, au spart, va fi peste puterile mele să mă stăpânesc", îşi zise Scarlett.

Apoi, cu voce tare, urmă:

— Hai repede, du te şi adu ne whisky. O să l bem aşa cum e.

Dar când servitorul întoarse spatele, adăugă:

— Aşteaptă, Pork. Mai sunt atâtea lucruri de făcut. Uite, am adus un cal şi o vacă. Vaca trebuie mulsă. Iar calul, deshamă l şi adapă l. Spune i lui Mammy să aibă grijă de vacă. Spune i s o mulgă neapărat. Copilaşul doamnei Melanie o să moară dacă nu i se dă nimic de mâncare şi...

— Domnişoa'a Melly na'e... adică...

Pork se opri plin de delicateţe.

— Nu. Domnişoara Melanie n are lapte.

Dumnezeule, ce conversaţie! Dacă mama ei ar fi au­zit o, cu siguranţă ar fi leşinat.

— Păi, domnişoa'ă Sca'lett, atunci a' putea Dilcey să alăpteze copilul domnişoa'ei Melly. Dilcey a născut de cu'ând şi a'e lapte de ajuns pent'u doi copii.

— Ai un alt copil, Pork?

Copii, copii şi iar copii! De ce făcea Dumnezeu atâţia? Dar nu i făcea Dumnezeu, îi făceau proştii de oameni.

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, un băiat voinic, neg'u de tot. El...

— Du te şi spune i lui Dilcey să lase fetele. O să mă ocup eu de ele. Spune i să aibă grijă de copilaşul domni­şoarei Melanie şi să facă tot ce poate pentru ea. Mammy să mulgă vaca şi să ducă bietul cal la grajd.

— Nu mai e g'ajd, domnişoa'ă Sca'lett. L au dă'âmat şi i au dat foc.

— Încetează de a mi tot povesti ce au făcut. Înţelegi? Hai, Pork, du te şi adu whisky şi ignami.

— Da', domnişoa'ă Sca'lett, n am lumină ca să sap pământul.

— Nu poţi să iei o torţă?

— Nu mai sunt to'ţe... ei...

— Fă ceva... orice. Dar scoate ignamii ăia, şi repede. Hai, du te!

Pork plecă şi Scarlett rămase singură cu Gerald. Puse încet mâna pe genunchiul tatălui ei. Observă cât de mult slăbise, el care odinioară avea picioarele atât de musculoase din cauza călăritului. Trebuia neapărat să găsească un mijloc ca să l scoată din apatie. În orice caz, nu l putea întreba despre mama. Asta va veni mai târziu, când va avea putere.

— De ce n au ars Tara?

Gerald o privi fix, ca şi cum n ar fi auzit ce a spus, şi trebui să repete întrebarea.

— De ce...? păru el să şi caute cuvintele. Pentru că şi au stabilit cartierul general aci.

— Yankeii...în casa noastră?

Avu impresia că zidurile pe care le iubea atâta fuse­seră profanate. Această casă, sfinţită fiindcă Ellen trăise în ea, şi oamenii aceia... oamenii aceia locuind o!

— Da, fata mea, s au stabilit aci. Înainte de sosirea lor, am văzut arzând Doispezece Stejari, dincolo de râu. Dar cum domnişoara Honey şi domnişoara India se refugiaseră la Macon cu câţiva negri, nu ne am făcut prea mult sânge rău. Din nenorocire, noi nu puteam merge la Macon. Fetele erau atât de bolnave... Maică ta... Nu puteam pleca. Negrii fugiseră... nu ştiu unde. Au furat căruţele şi catârii. Mammy, Dilcey şi Pork... n au fugit. Fetele... maică ta... nu puteau fi transportate.

— Oh... da, înţeleg...

Numai să nu i vorbească de mama! Orice, numai asta nu. Putea chiar să i povestească că generalul Sherman folosise micul birou al lui Ellen, dar nu trebuia să i vor­bească de ea.

— Yankeii se îndreptau spre Jonesboro, ca să taie calea ferată. Au venit din vale, au suit drumul... mii şi mii... şi tunuri şi cai... cu miile. I am aşteptat pe verandă.

"Oh, micuţul Gerald – erou!" îşi zise Scarlett cu inima plină de emoţie. Gerald ieşind în întâmpinarea duşmanu­lui, aşteptându l în capul scării la Tara, ca şi când ar fi avut o armată întreagă în spatele lui.

— Mi au spus să părăsesc casa, fiindcă vor să i dea foc. Atunci le am spus că vor trebui să mi dea foc odată cu ea. Nu puteam pleca... fetele ... maică ta erau...

— Şi pe urmă?

Trebuia oare să revină întruna la Ellen?

— Le am spus că aveam bolnavi... febră tifoidă... că dacă le mişcam din loc, mureau. Să pună foc la casă cu noi înăuntru, dar nimic nu mă va face să plec, să părăsesc Tara...

Ultima silabă se deşiră, şi vocea i se stinse. Privi pereţii cu un aer absent, şi Scarlett înţelese. Prea mulţi strămoşi irlandezi se îngrămădeau în jurul lui Gerald, strămoşi care preferaseră să lupte până la ultima suflare decât să lase casa în care trăiseră, în care iubiseră şi în care văzuseră născându li se copiii.

— Le am spus că dacă dădeau foc casei, vor arde în acelaşi timp trei femei muribunde. Dar nu vom pleca. Tânărul ofiţer era... era un gentleman.

— Gentleman, un yankeu? Nu se poate, tată!

— Un gentleman. A întors calul, a plecat în galop şi a revenit cu un căpitan, medic militar, care a examinat fetele şi pe maică ta.

— Ai lăsat un împuţit de yankeu să intre în camera lor?

— Avea opiu. Noi n aveam. Ţi a scăpat surorile. Suellen avea hemoragie. A făcut ce i a stat în putinţă. Şi când a spus că în casă erau... bolnavi... n au mai ars casa. Un general a venit să se stabilească aci cu ofiţerii lui... multă lume. Au ocupat toate odăile, în afară de cele ale bolnave­lor. Şi soldaţii...

Se opri din nou, ca şi când ar fi fost prea obosit ca să continuie. Bărbia lui, acoperită de o barbă de mai multe zile, îi căzu greoi pe piept. Apoi reîncepu să vorbească cu greutate:

— Au instalat bivuacuri în jurul casei, peste tot, pe ogoarele de bumbac, pe ogoarele de porumb. Câmpiile erau albastre din cauza uniformelor. În noaptea aceea au ars peste tot focuri de bivuac. Au dărâmat gardurile, le au ars ca să şi gătească de mâncare, au ars şi magaziile, şi grajdurile. Au tăiat vacile, porcii, puii... chiar şi curcile.

"Faimoasele curci ale lui Gerald! Aşadar, le au luat şi pe ele!"

— Au luat tot felul de lucruri, chiar şi tablouri... mobi­le... veselă...