Pentru o poetică a traducerii

Camelia Petrescu, Pentru o practică a traducerii

Pentru o poetică a traducerii

Lector univ. dr. Camelia Petrescu

Universitatea “Politehnică”, Timisoara,

This paper discusses the poetic approach to translation, i.e. these translation theories which give the literary transaltion the status of literary creation.

There are two orientations, according to the way poetic meaning is defined. Thus, the Manipulation School provides a translation model which emphasizes the dichotomy between signifier and signified, form and content, resulting in the manipulation of the source text.

In contrast, translation theories based on Jakobsonian poetic linguistics offer a “theoretical practice of homogeneity between signifier and signified, relevant to the social activity which is writing” as Meschonnic says in his Pour la poétique II (1973). The French theorist proposes a translation called décentrement (off-centre) which refers to a new type of relation between the source language and the target language. Both are considered equally important, they are meant to establish a dialogic connection. This seems to remain a theoretical prerequisite since the literary translations guided by this theory, actually deny such equality and impose a new subordination: that of the target language to the source language.

Toeria traducerii sau traductologia – o stiintă relativ recentă, plasată în domeniul lingvisticii aplicate – se ocupă, în general, de textele pragmatice, care sunt definite de Jean Deslile: “cele care servesc esentialmente la vehicularea unei informatii si a căror aspect estetic nu este o trăsătură dominantă. Prin finalitatea lor, textele reunite sub această etichetă prezintă, într-adevăr, o trăsătură comună, aplicabilitatea lor practică si imediată.”¹ (trad. n.)

Această abordare, care neglijează textul literar, se bazează pe prezumtia că acesta nu se deosebeste fundamental de cel pragmatic. Literaritatea sau poeticitatea este redusă, într-o astfel de viziune, la o trăsătură exterioară, la aspectul estetic, cu alte cuvinte la folosirea figurilor de stil, a metaforelor în principal.

Dacă avem în vedere că arii largi ale textului pragmatic – mentionăm aici, în primul rând, textul jurnalistic, cel mai apropiat de textul literar, dar chiar si textul stiintific din anumite domenii, ca de exemplu, economia – sunt “invadate” de metafore în ziua de azi, realizăm că această trăsătură nu este definitorie pentru textul literar. Literaritatea sau poeticitatea nu este o chestiune de ornare cu tropi, ea se leagă de o structură textuală specifică, de un principiu de o organizare a limbajului diferit de cel care guvernează limbajul comunicativ. Asa cum o defineste Roman Jakobson: “Functia poetică proiectează principiul echivalentei de pe axa selectiei pe axa combinatiei.”²(trad.n.) Pe lângă această abordare traductologică “integratoare”³ – calificativ pe care si-l asumă, încă din titlu, un studiu de referintă în domeniu – există si o orientare pe care o numim poetică deoarece vizează exclusiv traducerea literară si foloseste instrumentele teoriei literare si ale lingvisticii poetice jakobsoniene.

În functie de modul de definire a sensului poetic, traductologia poetică a creat două modele de traducere literară. Astfel, Scoala Manipulării, reprezentată de un grup de universitari olandezi: André Lefevere, José Lambert, Theo Hermans, de englezoaica Susan Bassnet-Mc Guire si de câtiva teoreticeni din Israel, propune un model bazat pe ruptura dintre semnificant si seminificat, de unde libertatea de a recrea semnificantul în limba receptoare, cu alte cuvinte de a manipula sensul poetic.

Pornind de la premisa că orice traducere este o transformare, o manipulare a textului sursă – Theo Hermans afirmă, în acest sens: “Din punctul de vedere al literaturii receptoare, orice traducere implică un grad de manipulare a textului sursă cu un anumit scop.”⁴ – Scoala Manipulării reia, în definitiv, ideea traducerii ca “frumoasă infidelă”⁵ – gen care a făcut o lungă carieră în Franta secolelor XVII-XIX si care dă iluzia scrierii originalului în limba receptoare.

O teoretizare românească a traducerii “trădătoare”, este studiul lui Ioan Kohn, “Virtutile compensatorii ale limbii române în traducere” (1983). În româneste trădarea, manipularea devine împământenire. Iată ce spune teoreticeanul român despre traducerea literară: “Exactitudinea în traducere înseamnă tocmai recrearea originalului după normele limbii receptoare si stilul marilor ei scriitori, traditia bogată a unei literaturi nationale contribuind la afirmarea mai sigură a formei stilistice prin care ‘Străinul’ poate fi pe deplin împământenit.”⁶ (s. n.)

În contrast cu acest model, teorii care-si au originea în poetica jakobsoniană, descriu traducerea ca: “practică teoretică – paradoxală definitie! – a omogenitătii între semnificant si semnificat, proprie acestei practici sociale care este scrisul.”⁷ (trad. n.) În această viziune, traducerea literară devine o problemă de poetică. În modelul propus de Meschonnic, traducerea nu mai este o infidelă, o trădătoare care-si anexează textul original. Ea devine traducere – descentrare (décentrement), adică “un raport textual între două texte din două limbi, culturi, care vizează însăsi structura lingvistică a limbii, aceasta constituindu-se ca valoare în sistemul textului.”⁸ Cu alte cuvinte transformarea structurală inerentă trecerii de la un cod lingvistic la altul – pe care Meschonnic o numeste anexare, echivalentul manipulării sau al împământenirii – este total respinsă pentru limbajul literar, opus limbajului vehicular.” Anexarea se poate admite – spune teoreticianul francez – pentru limbajul vehicular, dar transformarea de structură a unui text îi alterează specificitatea nu numai de limbă ci si de text: căci un text este întotdeauna poezie a gramaticii sale. Traducerea, dacă vrea să dea spre citire limba acestui text în propria limbă, trebuie să fie nu numai limbă receptoare dar si raport între limba sursă si limba receptoare, raport între textul din limba sursă si textul din limba receptoare.”⁹ (s.a., trad. n.)

Poetica lui Meschonnic este reformulată de Antoine Berman în termenii antropologiei si psiho-lingvisticii. Traducerea este, pentru Berman, o “încercare a străinului” – asa cum se si intitulează cartea sa în limba franceză, L’ Epreuve de l’étranger (1984) – o experientă fundamentală în care se defineste raportul nostru cu Celălalt, cu Străinul. Reactia naturală la străin este rezistenta, refuzul, etnocentrismul. Orice cultură – prin extrapolare, orice limbă – îsi este suficientă sie însăsi si tinde să aservească, să anexeze alte culturi si alte limbi. Traducerea anexantă este, deci, efectul acestei tendinte etnocentrice, a complexului de superioriate fată de străin, de limba străină, de textul original. Ca si Meschonnic, Berman propune o traducere bazată nu pe o relatie de subordonare a limbii străine de către limba receptoare ci pe o relatie de egalitate, pe “un raport dialogic între limba străină si limba proprie”¹⁰ (trad. n., s.a.)

Generos formulată ca relatie de egalitate între cele două limbi, sursă si receptoare, traducerea descentrare apare, totusi, chiar din premisele teoretice, ca un nou tip de anexare, de subordonare, de data aceasta, a limbii receptoare de către limba sursă. Este ceea ce sugerează faptul că limbii receptoare i se cere nu numai “să găzduiască cu bunăvointă (accueillir)¹¹ limba străină dar, mult mai mult, să se recreeze după modelul acesteia, să-si transforme propriul caracter, să-si forteze propria structură până la limita inteligibilitătii si tolerantei gramaticale – cum preconiza, înainte de teoreticienii francezi, marele scriitor si traducător Ortega y Gasset.¹² În acest spirit, Meschonnic cere ca, în traducerea Bibliei din ebraică în limbi indo-europene, să se respecte organizarea paratactică (parataxa) limbii sursă prin anularea sintaxei limbilor receptoare.

O viziune traductologică mai echilibrată este cea a britanicului Peter Newmark care tine cont de specificitatea textului literar, cere fidelitate fată de textul original, ca si teoreticienii francezi, dar, spre deosebire de ei, el acceptă transformările structurale care vizează sensul gramatical. El distinge, în acest sens, între traducerea fidelă (faithful) sau literală si cea semantică – pe care o propune pentru textul literar – “prima, spune el, nu acceptă compromisul si este dogmatică, în timp ce a doua este flexibilă, admite exceptiile creatoare fată de fidelitatea sută la sută si permite traducătorului să-si manifeste emapatia cu originalul.”¹³ Această distinctie ni se pare foarte importantă : literalitatea, asa cum o văd Meschonnic si Berman este “dogmatică” pentru că, preocupată exclusiv de limba originalului, căutând expresivitate, sens poetic, în fiecare literă a sa, ajunge să-i trădeze chiar poeticitatea.

Ilustrativă în acest sens ni se pare o traducere în franceză a unei replici dintr-o dramă shakespeariană; este vorba de Hamlet, actul III, scena I. Ofelia îsi salută iubitul, pe care nu l-a văzut de multă vreme, cu cuvintele: Good my lord, / How does your honour for this many a day?”¹⁴ (s.n.) Într-o traducere franceză asumat literală replica devine: “Mon cher seigneur, / Comment se porte vôtre grâce après tant de fois un jour ?”¹⁵ (s.n.) În româneste, în traducerea lui Levitchi si Dutescu, ea este: “Stăpâne bun, atât amar de zile / Cum te-ai simtit, altetă?”¹⁶ Considerăm nejustificată, fortând inutil gramatica limbii franceze, traducerea literală a sintagmei this many a day, al cărei sens poetic nu vine din originalitatea ei structurală – nu este o creatie shakespeariană – ci este legat de conotatia ei afectivă: este mai “caldă”, mai familiară, decât echivalentul ei semantic so many days. Traducerea română ni se pare, în această lumină, o reusită transpozitie – adică transformare impusă de diferentele structurale dintre limbi si care constă în înlocuirea unei categorii gramaticale cu alta, fără schimabarea sensului enuntului.”¹⁷ Atât amar de zile traduce fericit emotia pe care o încearcă Ofelia în scena respectivă. Varianta franceză, în schimb, prin pretioasa ei literalitate, în care sintagma engleză a fost ruptă în sensurile ei etimologice: this many tradus prin tant de fois (de atâtea ori) si a day tradus cu un jour (o zi) pare a “trăda” această emotie.

Cert este că teoriile poetice ale traducerii sunt singurele în măsură să “lumineze” drumul traducătorului literar. Atâta vreme însă, cât apropierea sa de literatură este si rezultatul unei afinităti profunde, a discernământului, si, mai ales, al talentului. Căci, “traducerea este – cum o descrie Newmark – în primul rând, o stiintă ceea ce presupune cunoasterea si verificarea faptelor si limbii care le descrie – la acest nivel se verifică ceea ce este fals si neadevărat; în al doilea rând, este o aptitudine legată de folosirea limbajului adecvat si general acceptat; în al treilea rând, este o artă care face distinctie între literatura de bună calitate si cea de calitate inferioară – acesta este nivelul la care traducerea este creatoare, intuitivă si, uneori, chiar inspirată; în ultimul rând, traducerea este o problemă de gust: aici argumentele tac si vorbesc preferintele, traducerile meritorii fiind reflectarea diferentelor individuale.”¹⁸

Bibliografie

1. Jean Deslile, L’analyse du discours comme méthode de traduction, Edition de l’Université d’Ottawa, Ottawa, 1980, p. 22-23.

2. Roman Jakobson, Essais de linguistique générale, Edition de Minuit, Paris, 1963, p. 220.

3. Mary Snell-Hornby, Translation – An Integrated Approach, John Benjamins, Amsterdam, 1988.

4. Theo Hermans apud Mary Snell-Hornby, op. cit, p.23.

5. Georges Mounin, Les belles infidèles, Cahiers du Sud, Paris, 1955.

6. Ioan Kohn, Virtutiile compensatorii ale limbii române în traducere, Editura Facla, Timisoara, 1983, p. 96.

7. Henri Meschonnic, Pour la poétique II, Gallimard, Paris, 1973, p. 307.

8. Ibidem, p. 308.

9. Ibidem, p. 345.

10 Antoine Berman, L’ épreuve de l’étranger, Gallimard, Paris, 1984, p. 23.

11. Ibidem, p. 23.

12. J. Ortega y Gasset, Miseria y esplendor de la traduccion, apud Amparo Hurtado Albir, La notion de fidélité en traduction, Didier, Paris, 1990, p. 20.

13. Peter Newmark, A Textbook of Translation, Prentice Hall International, Singapore, 198, p. 46.

14. The Complete Works of William Shakespeare, Abbey Library, Printed in Romania, 1978, p. 862.

15. Hamlet, texte français de Raymond Lepoutre, Editions Théâtre National de Chaillot, 1983, p. 88.

16. William Shakespeare, Teatru, Editura Albatros, Bucuresti, 1971, p. 395.

17. Hélène Chuquet, Michel Paillard, Approche linguistique des problèmes de la traduction, Ophrys, Paris, 1987, p.11.

18. Peter Newmark, op. cit., p. 6.