Peter F. Hamilton Zorii noptii

Mindori atinse opt ge în clipa în care ieşi din terminusul găurii-de-vierme şi Rocio Condra percepu instantaneu mai multe corpuri cu diverse mase. Nucleul punctului Troian avea diametrul de douăzeci de milioane de kilometri şi era ticsit cu sute de asteroizi de mărime medie, zeci de mii de bolovani, bancuri de praf şi volburi de prundiş din gheaţă, care rezonau lin faţă de atracţia îndepărtatelor câmpuri gravitaţionale. Mindori îşi deschise larg aripile şi începu să le fâlfâie în bătăi maiestuoase.

Ca imagine a şoimului-de-iad, Rocio Condra alesese o formă aviară. Cele trei aripioare posterioare butucănoase se lăţiseră, subţiindu-se şi aplecându-se către spate. Botul i se lungise, pliurile şi cutele se multiplicaseră peste polip, adâncindu-se şi accentuând forma aerodinamică a creaturii. Configuraţiile mişcătoare de culori verzi şi purpurii dispăruseră sub explozia de negru de miez de noapte. Textura era creponată, conturând pene din piele foarte dense. Devenise un armăsar demn de un înger al întunericului.

Jeturi neregulate de pulbere interplanetară fură răscolite în furtuni aleatorii, când acceleră în salturi flămânde. Senzorii radar şi laser începură să-i pulseze pe carcasă. Rocio Condra avusese nevoie de mult timp ca şi experimenteze cu puterea energistică ce-i pompa prin celulele neurale, pentru a menţine un nivel operaţional viabil în sistemele electronice ale şoimului-de-iad, deşi randamentul era încă departe de cel din specificaţiile de construcţie. Atât timp cât rămânea calm şi focaliza puterea cumpătat şi precis, procesoarele erau active. În privinţa asta îl ajuta mult faptul că majoritatea erau bitek, ba chiar de grad militar. Chiar şi aşa viespile de luptă trebuia lansate cu rachete cu combustibil solid de rezervă, dar, odată ce se îndepărtau suficient, îşi reveneau rapid, lăsând doar o fereastră mică de vulnerabilitate. Din fericire nu-i fusese afectată percepţia masică, un efect secundar al câmpului de distorsiune. Dacă nu era copleşit numeric de şoimi-de-vid ostili, putea să facă o treabă foarte bună.

Fasciculele de radiaţie electromagnetică direcţionate spre el proveneau de la un punct aflat la zece mii de kilometri în faţă: asteroidul Koblat, o colonie provincială nouă şi lipsită de importanţă dintr-un grup Troian, care, după o sută cincisprezece ani de dezvoltare şi investiţii, încă nu-şi dovedise valoarea economică. Mii de colonii similare erau împrăştiate prin toată Confederaţia.

Koblat nu meritase nici măcar alocarea unei nave a Marinei din partea alianţei defensive a sistemului stelar Toowoomba. Iar compania care o întemeiase nu se obosise în nici un caz s-o doteze cu platforme DS. Singura concesie pe care consiliul guvernator al asteroidului o făcuse stării de „urgenţă” fusese modernizarea senzorilor curselor spaţiale civile şi echiparea a două nave de transport interplanetar cu câte o duzină de viespi de luptă fiecare, donate de Toowoomba cu destule strâmbături. O măsură destul de jalnică, de altfel ca toate reacţiile vizavi de universul din exteriorul sistemului stelar.

Iar acum măsura aceea fusese demascată ca incompetentă. Materializarea şoimului-de-iad, poziţia sa, viteza, vectorul de zbor şi refuzul de a se identifica puteau însemna un singur lucru: era ostil. Ambele nave interplanetare înarmate fură trimise pe un vector de interceptare, pornind greoi la 1,5 ge, depăşite fără speranţe chiar înainte de activarea propulsiilor cu fuziune.

Koblat expedie o solicitare disperată de ajutor spre Pinjarra, capitala grupului de asteroizi, aflată la patru milioane de kilometri distanţă, unde staţionau trei nave stelare înarmate. Fură activate inadecvatele proceduri de urgenţă internă ale asteroidului, etanşând şi izolând secţiuni independente. Cetăţenii îngroziţi se repeziră către incinte desemnate drept sigure în adânc şi aşteptară începerea atacului, înspăimântaţi de urmarea acestuia – infiltrarea posedaţilor.

Nu se petrecu însă nimic de felul acela. Şoimul-de-iad intrus se mulţumi să deschidă un canal standard şi să datavizeze o înregistrare senzavizare în reţeaua asteroidului, după care dispăru, dilatând un interstiţiu gaură-de-vierme şi plonjând în interiorul său. Doar doi senzori optici îl întrezăriră, producând o imagine neclară în care nu crezu nimeni. Când Jed Hinton ieşi în cele din urmă din incinta de adăpost protejată care-i fusese desemnată, aproape că regretă că starea de alertă nu mai ţinuse câteva ore. Ea fusese o schimbare, ceva nou, diferit. Un eveniment rar în cei şaptesprezece ani de viaţă ai băiatului.

Când reveni în apartamentul familiei sale, patru camere excavate în rocă la nivelul trei (şaizeci la sută câmp gravitaţional), mama lui şi Digger se certau violent. Scandalurile sporiseră după ce avertizarea Adunării Confederaţiei ajunsese la Koblat. Schimburile de lucru fuseseră reduse, deoarece compania diminuase investiţia, aşteptând să vadă ce se va întâmpla după terminarea crizei. Schimburile mai scurte însemnau că Digger petrecea mai mult timp acasă, sau în barul Blue Fountain de la nivelul cinci, atunci când şi-o putea permite.

— De-ar înceta naibii odată! zise Gari referindu-se la ţipetele care răsunau prin uşa dormitorului. Mi-e imposibil să mă concentrez cu atâta gălăgie.

Stătea la o masă din living şi se străduia să focalizeze asupra unui bloc procesor al cărui ecran era acoperit de text şi de câteva diagrame ce pâlpâiau, parte dintr-un curs de arhitectură software. Nivelul era unul pe care imprimările didactice ale băiatului îl acoperiseră cu cinci ani în urmă; Gari era cu numai trei ani mai mică şi ar fi trebuit să-l fi asimilat de mult. Genele surorii sale aveau însă ceva care îngreuna activitatea laserelor imprimatoare asupra creierului şi trebuia să se străduiască din greu şi să repete totul pentru a i se fixa în memorie.

— Nu-i decât o prostovană născută cu curu-nainte! zbiera Digger în unele nopţi când se întorcea acasă clătinându-se beat.

Jed îl ura pe Digger, ura felul în care ţipa la mama lui, şi ura felul în care se lua mereu de Gari. Fata se chinuia din răsputeri să ţină pasul cu anul ei şi avea nevoie de încurajări. Deşi, gândi el cu jale, în Koblat nu puteai ajunge mare scofală.

Miri şi Navar apărură şi încărcară imediat un flek de jocuri în blocul AV. Livingul se umplu instantaneu cu o scânteiere irizată de lumină laser. Un stol de eşichiere sferice de culoarea cromului se roteau în jurul capului lui Jed de fiecare dată când ochii îi rătăceau către coloana AV înaltă. Ambele fete începură să zbiere instrucţiuni spre bloc şi siluete micuţe săriră între sfere, urmând migraţii strategice însoţite de muzică ritmată. Proiectorul era mult prea mare pentru o încăpere de dimensiunile acelea.

— Haideţi, măi! se plânse Gari. Trebuie să-mi fixez chestiile astea pentru evaluare.

— N-ai decât, mormăi Navar.

— Vaco!

— Căţea proastă!

— Terminaţi! Aţi mai jucat asta şi ieri.

— Da' n-am terminat. Ai înţelege asta dacă n-ai fi handicapată.

Gari apelă la Jed, cu chipul dolofan tremurând în pragul lacrimilor.

Miri şi Navar erau fiicele lui Digger (cu două mame diferite), aşa că dacă Jed ar fi ridicat un deget la ele, ar fi încasat-o de la bărbat. Aflase asta cu luni în urmă. O ştiau şi ele şi foloseau cunoaşterea aceea cu abilitate tactică.

— Haide să coborâm la clubul de zi, i se adresă lui Gari.

Miri şi Navar râseră batjocoritor când Gari îşi închise blocul procesor şi se încruntă la ele. Jed deschise uşa şi-şi privi minilumea.

— În club nu-i mai linişte, spuse Gari după ce uşa glisă înapoia lor.

Jed încuviinţă abătut.

— Ştiu. Dar o poţi ruga pe domnişoara Yandell să te lase-n biroul ei. Ea va-nţelege.

— Cred că da, recunoscu Gari fără entuziasm.

Nu cu mult timp în urmă fratele ei fusese capabil să pună la respect tot universul. Înainte de apariţia lui Digger…

Jed porni prin tunel. Doar podeaua fusese pardosită cu compozit, iar pereţii şi plafonul erau rocă goală în lungul căreia se întindeau cabluri de putere, fibre de date şi conducte ambientale groase. Coti la stânga la prima răspântie, fără măcar să gândească. Viaţa lui consta din mersul prin ţesătura hexagonală de tuneluri care ocolea interiorul asteroidului; reţeaua aceea topografică exista în totalitate doar pentru a conecta două locuri: apartamentul şi clubul de zi. Altceva nu exista.

Tuneluri cu lumini palide, maşinării ascunse care făceau să vibreze încetişor toţi pereţii din Koblat; acesta era acum ambientul lui, o minilume fără nici măcar un orizont. Niciodată aer proaspăt, spaţii deschise şi plante, niciodată loc, nu pentru corpul sau pentru mintea lui. Abia începuseră excavările pentru prima cavernă biosferă (acolo muncea Digger), dar lucrările rămăseseră în urmă cu ani de zile şi depăşiseră în mod falimentar bugetul. La un moment dat Jed trăise cu credinţa că-i va oferi o supapă de evacuare pentru sentimentele lui strivite de restricţionare şi furie, îngăduindu-i să alerge nebuneşte peste lunci abia plantate cu iarbă. Nu şi acum. Mama lui, Digger şi toţi ceilalţi adulţi erau prea idioţi ca să înţeleagă ce însemna realmente posedarea. El însă ştia. Nimic nu mai conta acum, nimic din ce făceai, nimic din ce spuneai, nimic din ce gândeai, nimic din ce-ţi doreai. Fie că mureai acum, fie că mureai peste o sută de ani, tot aveai să-ţi petreci eternitatea cu mintea scrântită şi incapabilă de autodistrugere. Oroarea absolută şi finală!

Nu, ei nu se gândeau la asta. Erau la fel de captivi în existenţa aceasta pe cum erau sufletele în lumea de dincolo. Amândoi alergau după slujbe prost plătite şi mergeau acolo unde-i trimiteau companiile. Nido opţiune, nido evadare, nici chiar pentru copiii lor. Conceptul clădirii unui viitor mai bun nu putea rula în rutinele gândirii lor, deoarece erau încremeniţi în prezent.

În mod neaşteptat, tunelul mohorât din exteriorul centrului care adăpostea clubul de zi era extrem de animat. Adolescenţi alergau în sus şi în jos, iar alţii erau adunaţi în grupuri şi vorbeau repede şi agitat. Jed se încruntă; ceva nu era în regulă. Copiii din Koblat nu aveau niciodată atâta energie sau entuziasm. Veneau aici să-şi omoare timpul, ori ca să acceseze proiecţiile AV pe care compania le asigura în vederea absorbirii şi anulării agresivităţii nefocalizate a adolescenţilor. Parcurgeau aceeaşi buclă de lipsă de speranţe ca şi părinţii lor.

Jed şi Gari schimbară priviri derutate, percepând amândoi atmosfera anormală. După aceea Jed o zări pe Beth strecurându-se spre ei prin mulţime, cu un surâs larg pe chipul îngust. Beth era probabila lui prietenă; aveau aceeaşi vârstă şi făceau întruna schimb de insulte zgomotoase. Băiatul nu-şi putea da seama exact dacă asta însemna sau nu afecţiune. Părea totuşi un fel de prietenie destul de solidă.

— N-ai accesat-o încă? întrebă Beth.

— Ce?

— Senzavizarea de la şoimul-de-iad, cretinule.

Rânji şi-i arătă piciorul. O batistă roşie îi era legată deasupra gleznei.

— Nu.

— Haide, atunci, o să ai parte de ceva ce n-ai mai văzut. Îl prinse de mână şi-l remorcă printre adolescenţii care se îngrămădeau în jurul uşii: Consiliul a-ncercat s-o şteargă, bineînţeles, dar era codificată pentru acces deschis. A intrat în toate nucleele de memorie din asteroid. N-au putut face nimic în privinţa asta.

În clubul de zi existau trei playere AV, pe care Jed le folosea întotdeauna pentru a accesa panoramele unor peisaje sălbatice, unicul său gust de libertate. Chiar şi aşa, el putea doar să vadă şi să audă minunatele planete xenoce; proiectoarele AV nu erau destul de sofisticate (adică scumpe) pentru a transmite şabloane activante care să stimuleze senzaţiile tactile şi olfactive corespunzătoare.

O pâclă densă şi scânteietoare umplea aproape toată încăperea. Douăzeci de copii erau înăuntru, cu braţele atârnând moi pe lângă trup, cu feţele transpuse, interacţionând cu înregistrarea. Plin de curiozitate, Jed se întoarse către o coloană.

Corpul bronzat şi plin de viaţă, numai curbe pronunţate şi haine vaporoase, al Mariei Skibbow era rezemat, pe jumătate tolănit, de un bolovan la cinci metri în faţa lui. Era o postură perfect naturală, o asemenea Venus ar fi putut exista doar în acest decor paradiziac, cu căldura, lumina şi vegetaţia sa bogată. Jed se îndrăgosti fulgerător de ea, uitând-o complet pe Beth cea slăbănoagă şi ascuţită, cu atitudinea ei dură. Până în clipa aceasta, fete ca Maria existaseră doar în reclame sau în dramele AV; nu erau reale, naturale, ca aceasta. Faptul că o astfel de persoană trăia într-adevăr şi respira undeva în Confederaţie îi dădu un impuls mai puternic decât toate plutitoarele pe care le inhalase vreodată.

Kiera Salter surâse numai şi numai pentru el.

— Ştii, îţi vor spune că n-ar trebui să accesezi înregistrarea asta, îi zise ea.

Când se termină, Jed rămase complet nemişcat, simţind că o bucată din corp îi fusese furată; ceva lipsea în mod sigur şi se simţea sărăcit din cauza asta. Gari îi stătea alături, cu o expresie disperată pe chip.

— Trebuie să mergem acolo, rosti Jed. Trebuie s-ajungem la Valisk şi să ne alăturăm lor.

Hotelul se afla pe propriul său platou, la jumătatea înălţimii muntelui, cu vedere peste golful adânc. Singurele clădiri cu care împărţea amfiteatrul stâncos erau cele şase vile de vacanţă, care aparţineau unor familii vechi şi bogate.

Al putea să înţeleagă motivul pentru care proprietarii depuseseră eforturi intense ca să-i ţină departe pe dezvoltatorii imobiliari; panorama era superbă – o plajă neprihănită care se întindea pe mulţi kilometri, cu colţi de piatră micuţi la extremităţile promontoriilor care ridicau jerbe de stropi, şi cu valuri lungi şi leneşe ce se rostogoleau pe nisip. Singura neplăcere era faptul că el nu putea să coboare acolo pentru a se bucura de toate. La nivelul de vârf al Organizaţiei se acumula o presiune uriaşă, un volum enorm de muncă şi grafice cu termene prea strânse. În copilăria petrecută în Brooklyn, obişnuise să stea pe docuri şi să se uite la pescăruşii care ciuguleau mortăciuni în apa puţin adâncă şi noroioasă. Remarcabil la pescăruşii aceia era faptul că gâturile nu le stăteau niciodată locului, ci loveau întruna cu ciocurile, cioc-cioc-cioc. Acum el se înconjurase de indivizi care procedau la fel. Locotenenţii nu-i lăsau niciodată vreun respiro. Cioc-cioc-cioc. „Al, avem nevoie de tine să lămureşti un conflict.” Cioc-cioc. „Al, ce facem cu rebelii din Marină?” Cioc-cioc. „Al, Arcata iar trage norul roşu, n-ai zice să-i frigem pe nenorociţi?” Cioc-cioc.

Ii-suse! În Chicago se bucurase de zile libere, de luni în care plecase în vacanţă. Toţi ştiau ce să facă şi lucrurile merseseră ca pe roate… într-un fel. Nu şi aici. Aici n-avea parte nici măcar de un minuţel pentru sine, în pizda mă-sii! Capul îi zumzăia ca un cuib de viespi, fiindcă trebuia să se concentreze atât de intens.

— Da-ţi place, zise Jezzibella.

— Ce?

Al se întoarse de la fereastră. Femeia era întinsă pe pat, înfăşurată într-un halat alb, uriaş şi pufos, cu părul ascuns sub un turban din prosop. Într-o mână ţinea o carte subţirică, iar cu cealaltă ciugulea rahat turcesc dintr-o cutie.

— Eşti Alexandru Macedon şi Jimi Hendrix în acelaşi individ, te distrezi de nu se poate.

— Cine dracu-i Jimi Hendrix?

Jezzibella îşi ţuguie buzele exasperată în direcţia cărţii.

— Scuze, el a trăit prin anii 1960. Un muzician realmente plin de viaţă, toţi l-au iubit. Chestia pe care vreau s-o spun este să nu distrugi ceea ce ai obţinut, mai ales când ai obţinut aşa multe. Sigur că da, lucrurile sunt niţel mai dure la început, este inevitabil. În felul ăsta, victoria este cu atât mai dulce. Şi-n plus, ce altceva ai de făcut? Dacă nu dai ordine, primeşti ordine. Chiar tu mi-ai spus vorba asta.

El îi surâse larg.

— Da, ai dreptate. Totuşi, cum se făcea că ea ştiuse la ce gândise? Vrei să vii cu mine de data asta?

— Este spectacolul tău, Al. Probabil c-o să cobor pe plajă, ceva mai târziu.

— Bine.

Începuse să deteste blestematele astea de turnee. San Angeles fusese o frumuseţe, dar apoi toţi doriseră să intre-n scenă. În după-amiaza asta era Ukiah, mâine dimineaţă avea să fie Merced. Cui dracu-i păsa? Al dorea să revină la Monterey, unde era adevărata acţiune.

Telefonul din fildeş şi argint de lângă pat ţârâi. Jezzibella ridică receptorul şi ascultă.

— Mă bucur s-aud asta, Leroy. Haide, intră. Pentru asemenea veşti, Al îţi poate acorda zece minute.

— Ce vrea? mişcă silenţios Al din buze.

— Crede c-a rezolvat problema noastră cu banii, zise femeia şi aşeză receptorul în furcă.

Leroy Octavius şi Silvano Richmann intrară în încăpere. Leroy zâmbi exuberant, iar Silvano afişă doar un licăr de entuziasm când îl salută pe Al, ignorând-o complet pe Jezzibella. Al nesocoti insulta vagă. Silvano afirmase dintotdeauna că-i urăşte pe non-posedaţi, iar în mintea Jezzibellei nu exista nici un semn că s-ar fi simţit jignită.

— Ia zi, ce ai inventat? întrebă Al după ce se aşezară în scaunele care le ofereau o vedere splendidă peste golf.

Leroy aşeză pe măsuţa pentru cafea dinaintea sa o servietă neagră, subţire, şi puse mândru palma pe ea.

— Am examinat fundamentele banilor şi am încercat să văd cum s-ar putea aplica în situaţia noastră.

— Banii nu-s decât ceva ce mulgi de la alţii, nu, Silvano? râse Al.

Leroy zâmbi indulgent.

— Cam aşa ceva. În principiu, banii sunt o metodă complexă de contabilitate care-ţi arată cât îţi datorează alţii. Frumuseţea este că poţi încasa datoriile alea într-o mie de feluri diferite şi de aceea banii apar întotdeauna dintr-o economie de tip barter. Diversele valute nu sunt decât o măsură a mărfii celei mai universale. Marfa aceea a fost cândva aur, sau pământuri, ceva ce nu se schimbă niciodată. Confederaţia utilizează energia şi de aceea fuzidolarul este valuta de bază, fiindcă-i legat de producţia de He3, iar costurile respective sunt fixe şi universale.

Al se lăsă pe spate, materializă o havană şi trase un fum adânc.

— Mersi pentru lecţia de istorie, Leroy. Treci la subiect.

— Metoda de contabilitate nu-i atât de importantă; nu contează, indiferent dacă foloseşti bancnote şi monede de modă veche sau un disc Banca Joviană. Trebuie stabilită natura datoriei în sine, măsura a ceea ce trebuie să încasezi. În cazul nostru este atât de simplu, încât îmi vine să-mi trag un şut că nu m-am gândit de la început la asta.

— Leroy, să ştii că cineva o să-ţi tragă un şut. Şi-ncă foarte repede. Care-i datoria?

— Una energistică. Un act de magie – promiţi cuiva că-i vei plăti orice îşi doreşte.

— Pentru numele lui Hristos, asta-i o aiureală! făcu Al. Ce rost are ca un individ să-mi datoreze o „halcă” de magie, când pot face şi singur magia aia? Economia care existase pe Noua Californie s-a dus de râpă tocmai fiindcă noi avem abilitatea asta.

Surâsul lui Leroy deveni iritant de larg şi Al îl lăsă în pace, fiindcă putea simţi cât de încordate şi excitate erau gândurile managerului gras, care se autoconvinsese că avea dreptate.

— Tu poţi face magie, Al, zise Leroy, dar eu nu pot. O să-ţi pun o întrebare nu tocmai retorică: cum mă vei plăti pentru toată munca pe care am făcut-o pentru tine? Sigur că da, mă ţii în lesă cu ameninţarea posedării, totuşi ai nevoie de talentul meu; dacă mă transformi într-un posedat, nu mai beneficiezi de el. Dă-mi însă un salariu şi sunt al tău pe viaţă. Pentru o zi de muncă, promite-mi cinci minute de magie: îmi materializezi un costum de lux, sau o copie după Mona Lisa, orice mi-aş dori. Nu trebuie însă ca tu să fii neapărat cel care-mi achită datoria pentru ziua de muncă, ci pot să iau simbolul ei, bănuţul de ciocolată, sau ce va fi, şi să mă duc la orice posedat pentru a-mi încasa magia.

Al îşi mestecă încet ţigara de foi.

— Ia să punem lucrurile la punct, Leroy. Orice păcălici care are un simbol d-ăsta de bănuţ de ciocolată poate să vină şi să-mi ceară să-i fac un set de tacâmuri din aur când i se scoală lui?

— Nu chiar oricând, dar este principiul cel mai simplu dintre toate: tu faci ceva pentru mine, eu fac ceva pentru tine. Cum am spus, este un schimb şi o răscumpărare de datorii. Nu gândi la un nivel atât de personal. Ne-am tot întrebat cum să-i menţinem pe non-posedaţi să muncească pentru posedaţi – ăsta-i răspunsul: îi plăteşti, însă îi plăteşti în ceea ce vor ei.

Al se uită către Jezzibella, care strânse din umeri.

— Nu văd nici un punct slab în idee, spuse ea, dar cum vei măsura datoria, Leroy? Este clar că posedaţii pot falsifica orice valută.

— Sigur că da. De aceea nici nu vom folosi vreuna.

Deschise servieta şi scoase dinăuntru un bloc procesor mic, negru-mat, cu o puşcă-mitralieră Thompson aurie ştanţată pe o latură.

— Cum am spus, banii nu înseamnă nimic altceva decât contabilitate. Folosim memoria unui calculator pentru a ţine evidenţa datoriilor. Vrei să-ţi „încasezi” magia – calculatorul îţi arată la cât ai dreptul. Acelaşi lucru este valabil şi din partea opusă; dacă eşti un posedat, îţi arată câtă muncă a prestat non-posedatul pentru tine. Înfiinţăm o bancă planetară, Al, şi ţinem contabilitatea pentru toţi.

— Cred că-s nebun pur şi simplu fiindcă stau şi te ascult. Eu? Vrei ca eu să conduc o bancă? Banca Naţională Al Capone? Iisuse Hristoase, Leroy!

Leroy ridică blocul procesor negru, pentru a-şi sublinia argumentaţia.

— Exact asta-i marea frumuseţe! În felul acesta Organizaţia devine realmente indispensabilă. Soldaţii vor implementa şi reglementa plăţile la sol. Dacă vor lucra cinstit, toată economia va rula ca unsă. Nu va mai trebui să silim ori să ameninţăm pe nimeni, cel puţin nu la scara la care am procedat cu reţeaua DS. Nu punem taxe pe economie, ca alte guverne, ci devenim noi înşişi economia. Şi nimic nu-i poate opri pe posedaţi să utilizeze ei înşişi sistemul. Există o grămadă de activităţi care-s prea mari pentru un singur individ. Poate să funcţioneze, Al. Poate să funcţioneze!

— Serviciu contra serviciu, rosti Al şi privi suspicios blocul procesor negru pe care i-l întinse Leroy. Emmet te-a ajutat cu maşinăria asta de calculat? întrebă el curios.

Cu excepţia emblemei aurii, blocul putea să fi fost tăiat dintr-un filon de cărbune.

— Da, Emmet a conceput procesorul şi programul contabil. Zice că singurul fel în care un posedat l-ar putea falsifica ar fi să intre în sala calculatorului şi tocmai de aceea vrea să-l ţină în Monterey. Am transformat deja asteroidul ăla în cartierul general al Organizaţiei, aşa că astfel vom oficializa înţelegerea.

Al puse pe masă gadgetul.

— Bine, Leroy. Văd că ţi-ai stors coaiele ca să faci treabă bună pentru mine, aşa c-o să-ţi zic cum o să procedez. O să-mi convoc toţi locotenenţii principali pentru o şedinţă în Monterey peste două zile şi o să văd ce spun ei despre asta. Dacă vor fi de acord, te voi susţine până-n pânzele albe. Ce zici?

— Nici o problemă.

— Îmi place de tine, Leroy. Îmi pregăteşti şi alte turnee?

Bărbatul privi scurt către Jezzibella, care clătină imperceptibil din cap.

— Nu, Al. Merced va fi ultimul pentru o vreme. Acum este mult mai important să fii pentru o vreme în Monterey, fiindcă se apropie etapa următoare.

— Să dea dracii, mă bucur s-aud asta.

Leroy zâmbi mulţumit şi puse blocul contabil în servietă.

— Mulţumesc că m-ai ascultat, Al, spuse el şi se ridică.

— Nici o problemă. Vreau să mai discut ceva cu Silvano, după care voi doi puteţi reveni în spaţiu.

— Da, Al.

— Ce zici? întrebă Al după ce Leroy plecase.

— Nu-i problema mea, răspunse Silvano. Dacă aşa vrei să facem, n-am nimic împotrivă. Recunosc că trebuie s-avem ceva mălai pe aici, fiindcă altfel totu' o să se ducă al naibii de repede pe râpă. N-o să-i putem ţine la infinit la respect pe oameni cu platformele DS.

— Da, da, flutură Al nemulţumit din mână.

Bani în schimbul magiei, Ii-suse, până şi loteriile clandestine erau mai cinstite decât aşa ceva! îşi privi fix locotenentul; dacă n-ar fi existat abilitatea de a percepe emoţiile, i-ar fi fost imposibil să deducă ce se întâmpla în spatele chipului acela latino inexpresiv. Totuşi, Silvano era surescitat.