Peter F. Hamilton Zorii noptii

— La trei metri în faţă, dataviză Rubra spre Van-Riytell, este un chepeng pentru inspectare. Vreau să…

Umbre se înălţară din peretele tunelului de deservire şi-l înhăţară pe bătrân. Rubra nici măcar nu le observase. Rutinele lui de percepere fuseseră ocolite în mod expert.

O dată în plus, purjă şi reformată subrutine locale. Până îşi recăpătase nivelul de observare, braţele şi picioarele lui Van-Riytell fuseseră legate în jurul unui par lung, gata pentru a fi transportat aidoma unui animal. Bărbatul nici nu se mai zbătea de acum. Bonney supraveghea încântată procedura.

Unul dintre membrii echipei ei de vânătoare stătea puţin retras şi privea distant: un tânăr înalt în costum alb, simplu.

Rubra ştiu atunci. El trebuia să fie.

Dariat!

Capul tânărului tresări brusc. Pentru o clipă, iluzia pâlpâi. Timp suficient pentru Rubra. Sub conturul tânărului chipeş se găsea Horgan. Horgan, cu o expresie şocată care-i deforma faţa scofâlcită. Dovadă incontestabilă.

Ştiam că tu eşti, spuse Rubra. Cumva, cunoaşterea sosi aproape ca o uşurare.

Nu te ajută cu mai nimic, răspunse Dariat. În scurt timp conştientizarea ta, despre orice, se va sfârşi. Şi nici măcar n-o să ajungi în libertatea din lumea de dincolo, fiindcă nu-ţi voi îngădui evadarea.

Eşti uimitor. Spun asta ca pe un compliment, încă-mi mai doreşti capul, nu-i aşa? Vrei să te răzbuni. Asta-i tot ce ţi-ai dorit vreodată, tot ce te-a menţinut în viaţă în ultimii treizeci de ani. Chiar după atâta vreme, continui să mă învinovăţeşti pentru biata Anastasia Rigel.

Ai alt suspect? Dacă n-ai fi fost tu, ea şi cu mine am fi fost şi acum în viaţă.

Vrei să zici că aţi fi fugit din calea expertei Bonney.

Poate că da. Pe de altă parte însă, dacă aş fi fost fericit, poate c-aş fi făcut ceva în viaţa mea. Te-ai gândit vreodată la asta? Poate c-aş fi promovat în ierarhia companiei, exact aşa cum ai dorit-o dintotdeauna. Aş fi putut aduce supremaţia pentru Magellanic Itg, aş fi putut transforma Valisk în genul de naţiune care i-ar fi împins pe plutocraţii din Seninătate să se reverse în valuri spre noi. N-ar mai fi existat niciunul dintre rataţii şi inadaptabilii care se strâng sub stindardul tău. Regele Alastair ar fi venit aici pentru a-mi cere sfaturi despre cum să-şi conducă Regatul. Chiar crezi că o navă plină de zombie ar fi putut intra aici, trecând de paşapoarte, vamă şi imigrare, fără ca nimeni nici măcar să nu observe, dacă ar fi existat un asemenea regim? Şi nu cutezi să eviţi să accepţi ceea ce ai făcut.

Chiar aşa? Ia spune-mi, în „inadaptabili” şi toate celelalte genuri de gunoaie pe care le-ai fi ejectat prin ecluze incluzi şi tipul de fată de care te-ai îndrăgostit?

— Ticălosule! urlă Dariat.

Toţi cei din echipa de vânătoare se holbară la el, până şi Van-Riytell.

— O să te găsesc! O să pun mâna pe tine! O să-ţi strivesc sufletul, să-l văd murind!

Furia îi distorsionă chipul. Întinse brusc ambele braţe orizontal, aidoma unui mag Samson care se sprijină de coloanele templului. Foc alb îi explodă din mâini şi mestecă pereţii tunelului. Polipul se fisură şi se jupui, cu solzi înnegriţi rotindu-se şi îndepărtându-se prin aer.

Vai, vai temperamentul ăsta, îl batjocori Rubra. Văd că nu s-a îmbunătăţit prea mult de-a lungul anilor.

— Termină, dementule! zbieră Bonney la el.

— Ajută-mă! răcni Dariat drept răspuns.

Uraganul energistic care-i mugea prin corp îi transforma creierul în magmă alb-orbitor, care voia să izbucnească afară din ţeastă, să se elibereze.

— Îl omor! Ajută-mă, în numele lui Chi-ri!

Foc alb răpăi în tunelul care se năruia, disperat să ajungă la straturile neurale, să găsească însăşi substanţa minţii şi să ardă, să ardă, să ardă…

— Termină, imediat!

Bonney îşi îndreptă carabina spre el, cu o sprânceană arcuită.

Încetişor, Dariat îngădui focului alb să se afunde în curenţii energistici pasivi ce-i agitau celulele trupului posedat. Umerii i se gârboviră când fumul degajat de polipul pârjolit se învolbură în jur. Reveni la imaginea lui Horgan, ba chiar la cămaşa lui murdară şi la pantalonii mototoliţi. Palmele îi apăsau faţa, împotrivindu-se năvalei lacrimilor.

— O să pun mâna pe el! proclamă glasul ascuţit şi tremurător al lui Horgan. O să pun mâna pe el în pizda mă-sii! O să-l frig în învelişul lui ca pe un homar. O să vezi. Treizeci de ani am aşteptat. Treizeci! Thoale îmi datorează dreptate. Mi-o datorează!

— Sigur că da, încuviinţă Bonney. Noi doi ar fi bine să stabilim însă o regulă: dacă mai faci încă o chestie ca asta, o s-ai nevoie de un corp nou din care să te răzbuni.

Făcu un gest brusc din cap spre echipa care-l înconjurase pe Van-Riytell. Îl ridicară pe revizorul bătrân de pe sol şi porniră prin tunel.

Femeia-vânător privi în urmă către silueta gârbovită a lui Dariat, deschise gura pentru a spune ceva, apoi se răzgândi. Îi urmă pe ceilalţi spre ieşire.

M-ai speriat în aşa hal, că tremur tot, pufni Rubra. Simţi vibraţiile? Mă aştept dintr-o clipă-n alta ca marea şi inunde parcul. Ce părere ai? Asta ar însemna că am făcut pe mine?

Râzi tu, râzi, spuse Dariat fără putere. N-ai decât. Dar într-o buni zi o şi pun mâna pe tine. O să-ţi sparg protecţiile. Ştii bine că nu vor dura veşnic. Iar acum eu am de partea mea veşnicia. Apoi, după ce te-am găsit, o să-ţi intru în straturile neurale, o să mă târăsc în mintea ta ca un vierme, Rubra. Şi o să te rod pe dinăuntru tot ca un vierme.

Am avut mereu dreptate-n privinţa ta. Ai fost cel mai bun. Care altul ar mai putea arde atât de fierbinte după treizeci de ani? La dracu', de ce-o fi trebuit să te-ntâlneşti cu ea? împreună am fi putut reclădi compania în una care să provoace întreaga galaxie.

Ce cuvinte frumoase! Sunt onorat.

Nu mai fi. Ajută-mă.

Poftim? Cred că glumeşti în pizda mă-sii!

Nu. Împreună o putem învinge pe Kiera şi putem purja habitatul de gaşca ei. Încă mai poţi conduce Valisk.

Edeniştii au avut dreptate – eşti dement!

Edeniştii sunt speriaţi de determinarea mea. Ar trebui s-o ştii, fiindcă se pare că ai moştenit gena aia.

Da. Şi de aceea şi tu ştii că nu mă poţi abate. Nici măcar nu-ncerca.

Dariat, tu nu eşti unul dintre ei, băiete, în realitate nu eşti unul dintre posedaţi. Ce ţi-ar putea oferi ei după aceea, eh? Te-ai întrebat asta vreodată? Ce fel de cultură vor construi ei? Asta nu-i decât o aberaţie a naturii, un nonsens, şi încă unul tranzitoriu. Viaţa trebuie să aibă un scop, iar ei nu sunt vii. Abilitatea asta energistică, felul în care puteţi crea din nimic – cum o poţi compara cu comportamentul omenesc? Nu-i posibil, ele nu sunt compatibile şi nu vor fi niciodată. Uită-te la tine. Dacă o vrei înapoi pe Anastasia, adu-ţi-o. Găseşte-o în lumea de dincolo şi adu-o aici. Acum poţi avea orice, ai uitat? Kiera a spus-o, nu? Tu faci parte din asta, Dariat? Trebuie să decizi, băiete. Într-o bună zi. Dacă nu, o vor face ei pentru tine.

— N-o pot aduce înapoi, şopti el.

Ce vrei să spui?

Nu pot. Tu nu-nţelegi nimic.

Pune-mă la-ncercare.

Tu, să-mi fi duhovnic? Niciodată!

Am fost dintotdeauna. Sunt duhovnic pentru toţi cei dinlăuntrul meu, o ştii bine. Eu sunt depozitarul secretelor tuturor. Inclusiv ale celor ale Anastasiei Rigel.

Eu ştiu totul despre Anastasia. Noi n-am avut secrete. Ne-am iubit.

Serios? Ştii bine c-a avut viaţa ei înainte de a te cunoaşte. Şaptesprezece ani lungi. Şi a continuat-o şi după aceea.

Dariat privi în jur cu furie îngheţată, iar aspectul îi reveni la ascetul în costum alb. N-a existat nici un „după aceea”. Ea a murit! Din cauza ta.

Dacă i-ai fi cunoscut trecutul, ai fi înţeles ce am vrut să spun.

Ce secrete? întrebă el.

Ajută-mă şi-o să-ţi arăt.

Căcatule! O să te incinerez, o să dansez pe fragmentele tale…

Rutina principală a lui Rubra privi cum se dezlănţui mânia lui Dariat. La un moment dat se gândi că bărbatul va reîncepe să biciuiască pereţii tunelului cu focul alb. Însă Dariat izbuti să-şi păstreze acea ultimă fărâmă de control… cu greu.

Rubra rămase tăcut. Ştia că era prea devreme pentru a-şi juca atuul, secretul final pe care-l ţinuse pitit în ultimii treizeci de ani. Îndoiala pe care o plantase adânc în mintea lui Dariat trebuia sâcâită în continuare, torturată până la nivelul paranoiei complet dezvoltate, înainte de a expune revelaţia.

Orizontul de evenimente al lui Lady Macbeth pieri, îngăduind detectoarelor ei stelare în formă de ciuperci să se înalţe din nişele pentru salt şi să scaneze în jur. După cincisprezece secunde, calculatorul de zbor confirmă că nava stelară se materializase la cincizeci de mii de kilometri deasupra spaţioportului non-rotativ al Seninătăţii. Senzorii înregistrară că opt dintre platformele defensive strategice ale habitatului erau fixate asupra ei, în ciuda faptului că coordonatele sale erau exact în centrul zonei de ieşire desemnate.

— Iisuse, mormăi Joshua acru. Bine v-aţi întors, oameni buni, mă bucur să vă revăd.

Întoarse capul spre Goura, care era întins pe cuşeta de acceleraţie a lui Warlow.

— Actualizează Seninătatea asupra situaţiei noastre, repede, te rog. Azi pare niţel cam prea dispusă să apese pe trăgaci.

Senzorii de luptă localizaseră patru şoimi-negri pe traiectorii de intercepţie, care accelerau spre ei la şase ge.

Goura încuviinţă printr-un gest scurt şi indolent din încheietura mâinii. Ochii edenistului erau închişi; comunicase cu personalitatea habitatului mai mult sau mai puţin din clipa în care nava stelară încheiase saltul TTZ, dar până şi prin intermediul afinităţii era dificil să cuprindă situaţia lor într-un singur rezumat rapid: explicaţiile, susţinute de expunerea completă a memoriei, durară câteva minute. Detectă nu numai o undă de surprindere în interiorul gândurilor senine ale personalităţii, când istoria Lalondei se deplie în mentalitatea sa.

După ce termină, Ione îşi direcţionă particularitatea de identitate spre el potrivit obiceiului edenist. Povestea ta este aproape incredibili, comentă ea. Acum două zile n-aş fi crezut un cuvânt, dar pentru că de la Avon ne-au sosit flekuri de avertizare aproape din oră în ori de o zi şi jumătate, nu pot spune decât că vă acord permisiunea de andocare.

Mulţumesc, Ione.

Va trebui să fiţi însă examinaţi pentru posedare, înainte de a vă îngădui accesul în habitat. Nu pot expune întreaga populaţie la riscul contaminării pe baza cuvântului unui singur om, chiar dacă tu pari autentic.

Bineînţeles.

Ce face Joshua?

Este bine. Un tânăr remarcabil.

Da.

Display-ul calculatorului de zbor arătă că platformele defensive strategice îşi dezangajau armele. Joshua primi un accept standard din partea centrului de control al traficului spaţioportului, urmat de datavizarea unui vector de apropiere.

— Am nevoie de un siloz de andocare cu facilităţi pentru manipularea răniţilor, răspunse el tot prin datavizare. Dar şi de o echipă pediatrică în statut de alertă, alături de specialişti în biofizică. Puştii ăştia au suferit serios pe Lalonde, iar în final au fost şi în prezenţa unei bombe atomice.

— Mobilizez chiar acum echipele medicale solicitate, răspunse Seninătatea. Vor fi gata până andocaţi. Alertez de asemenea o echipă de întreţinere a spaţioportului. Judecând după starea carcasei navei şi după scăpările de vapori pe care le observ, cred că ar fi cât se poate de cuvenit.

— Mulţumesc, Seninătate. Atentă ca întotdeauna.

Aşteptă ca Ione să intre on-line şi să spună ceva, dar canalul comută înapoi la actualizări ale ghidării controlului de trafic.

„Dacă aşa vrea ea… Perfect din partea mea.” Trăsăturile i se bosumflară într-o mască ursuză.

Activă cele două tuburi de fuziune funcţionale ale lui Lady Mac şi alinie nava pe vectorul lor de apropiere. Porniră către Seninătate cu 1,5 ge.

— Ei cred în toată aiureala asta publicitară despre posedare? îl întrebă Sarha pe Goura, cu o notă de scepticism îngrijorat în glas.

— Da. Bărbatul interogă habitatul despre flekurile de la Avon. Precauţiile Primului-amiral au fost andosate de Adunare. De acum nouăzeci la sută din Confederaţie ar trebui să fie conştientă de situaţie.

— Stai puţin, rosti Dahybi. Noi abia ne-am întors de la Lalonde şi nu pot spune c-am pierdut timpul acolo. Cum dracu-a putut alerta Avonul escadrila aia a Marinei acum două-trei zile?

— Nici n-a făcut-o, răspunse Goura. Probabil că posedaţii au plecat de pe Lalonde de ceva vreme. Se pare că Laton a fost nevoit să distrugă o insulă întreagă de pe Atlantis, pentru a le împiedica răspândirea.

— Căcat, mârâi Dahybi. Vrei să zici că sunt deja prin Confederaţie?

— Mă tem că da. Se pare că Shaun Wallace i-a spus totuşi adevărul lui Kelly. Sperasem să nu fi fost decât o propagandă subtilă din partea lui, adăugă trist edenistul.

Ştirile acţionară ca un atenuator al optimismului din navă. Aşteptatul lor sanctuar nu era totuşi atât de sigur: scăpaseră de o bătălie, pentru a constata că se pregătea un război întreg. Nici chiar psihicul edenist nu putea suprima nivelul de îngrijorare. Copiii de pe Lalonde îl percepură (cei care nu fuseseră înghesuiţi în modulele tau-zero) şi le declanşă alt ricoşeu emoţional, deşi evident nu atât de mare precum celelalte prin care trecuseră. Fericirea promisă de părintele Horst la capătul călătoriei se dovedea evazivă. Nu ajuta prea mult nici chiar (aptul că voiajul lua sfârşit.

Avariile suferite de Lady Macbeth în lupta de deasupra lui Lalonde nu-i afectau manevrabilitatea, în nici un caz cu Joshua ca pilot. Se apropie de silozul de andocare alocat, CA 5-099, aflat chiar în centrul discului spaţioportului, precis aliniată pe vectorul atribuit de controlul traficului. Nu exista nici un indiciu că cincisprezece rachete de poziţionare fuseseră scoase din uz şi că evacua întruna prin supapele de purjare de urgenţă, ca şi prin două conducte de alimentare criogenică fisurate.

La momentul respectiv, aproape un sfert din populaţia habitatului accesa senzorii spaţioportului, privind-o cum andochează. Companiile de ştiri îşi întrerupseseră programele pentru a anunţa că o singură navă revenise de la Lalonde. Reporterii fuseseră foarte rapizi în a descoperi că echipele de pediatri sosiseră în siloz. (Şeful lui Kelly dataviza disperat spre nava care se apropia, însă zadarnic.)

Lucrătorii din industria spaţială, cei din staţia industrială şi echipajele navelor care îşi omorau timpul liber prin baruri din cauza carantinei îi observară apropierea cu o senzaţie de respect îngrijorat. De acord, Joshua izbutise să scape din nou dintr-o situaţie foarte dificilă, dar starea bătrânei Lady Mac… Carbonizată şi desprinsă în solzi, spuma nultermică expunea secţiuni ale carcasei ce arătau nenumărate încreţituri cauzate de tensiuni termice (un semn sigur al loviturilor de fascicule energetice pe care le încasase), baterii de senzori topiţi, doar două tuburi de fuziune funcţionale… Trebuie să fi fost o luptă tare a dracului. Toţi ştiau că nimeni altul nu s-ar fi putut întoarce. Ştiinţa că toţi prietenii, colegii sau cunoştinţele îndepărtate care-l însoţiseră pe Terrance Smith erau fie colb radioactiv, fie pierduţi în posedare era greu de acceptat. Navele acestea stelare erau puternice, rapide şi bine înarmate.

Aşa cum era de aşteptat, procesul de debarcare fu destul de haotic. Oameni ieşeau întruna din tubul ecluzei pneumatice, de parcă Lady Mac ar fi fost focarul unei distorsiuni dimensionale, cu spaţiul intern mult mai mare decât cel cuprins în interiorul carcasei. Spre marea surprindere a reporterilor, edeniştii formau un procentaj însemnat de exilaţi. Ei ajutau o hoardă de puşti refugiaţi cu chipuri speriate, minunat de senzavizogenici, în haine zdrenţuite. Asistente pediatre plutiră după ei în compartimentul de recepţie, în timp ce reporterii plutiră ca nişte rechini aerieni pentru a-i întreba pe copii ce simţiseră şi ce văzuseră. Lacrimi începură să şiroiască. Cum dracu-au ajuns acolo? întrebă Ione habitatul. Gardiştii se lansară pentru a-i intercepta pe reporteri.

Jay Hilton îşi strânse genunchii la piept, tremurând nefericită, în vreme ce pluti de-a curmezişul compartimentului. Nu se aşteptase la nimic din toate acestea, nici la voiajul cu nava stelară, nici la sosirea lor. Încercă să-l zărească pe părintele Horst prin vârtejul zgomotos de trupuri care ricoşau în spaţiul acela, ştiind că el trebuia să se îngrijească de alţii şi că probabil nu putea petrece prea mult timp cu ea. De fapt, ea aproape că nu mai avea nici un rol de jucat acum când în jur erau atâţia adulţi care să se ocupe, din nou, de toate. Poate că dacă s-ar fi ghemuit mult şi ar fi devenit mică-mititică, ar fi fost ignorată de toţi şi atunci s-ar fi putut uita la parcul habitatului. Jay auzise poveşti despre habitatele edeniste şi despre frumuseţea lor; pe când trăise în arcologie, visase adesea cu ochii deschişi la ziua când va vizita Jupiter, în ciuda predicilor ţinute de părintele Varhoos despre ticăloşia bitekului.

Ocazia de a scăpa din meleu nu i se ivi însă. Un reporter pluti pe lângă ea, observă că era fetiţa cea mai mare din compartiment şi folosi un inel de prindere ca se oprească brusc. Gura i se lăţi într-un zâmbet superprietenos, genul pe care programul nanonicelor sale neurale îl sfătui că era optim pentru a interfaţa cu Copiii Mici şi a le transmite încredere.

— Bună, bună, rosti el. Nu aşa că-i groaznic? Ar fi trebuit să fi organizat mai bine totul.

— Da, rosti Jay nesigur.

— Mă numesc Matthias Rems.

Surâsul se lăţi încă şi mai mult.

— Jay Hilton.

— Salutare, Jay. Mă bucur că aţi ajuns la Seninătate, fiindcă aici veţi fi în siguranţă. Din câte am auzit, pe Lalonde a fost al naibii pentru voi toţi.

— Da!

— Serios? Ce s-a-ntâmplat?

— Păi, mama a fost posedată în prima seară. Şi apoi… O mână o prinse de umăr. Se întoarse şi o zări pe Kelly Tirrel privindu-l agresiv pe Matthias Rems.

— Vrea să ştie ce s-a întâmplat, explică Jay încântată.

O plăcea pe Kelly, o admirase din clipa în care sosise la ferma din savană pentru a-i salva. În timpul voiajului spre Seninătate, decisese în secret că atunci când va fi mare va deveni o reporteră dură, care va umbla prin Confederaţie aidoma lui Kelly.

— Ceea ce s-a întâmplat este povestea ta, Jay, spuse Kelly încetişor. Îţi aparţine ţie; este tot ce ţi-a mai rămas. Iar dacă el vrea s-o audă, trebuie să-ţi ofere o mulţime de bani pentru ea.

— Kelly! îi azvârli Matthias un rânjet uşor exasperat din categoria „ştii bine care-i jocul”.

N-o impresionă însă deloc pe femeie.

— Alege pe cineva de talia ta, Matthias. Descoaserea copiilor traumatizaţi este degradantă chiar şi pentru tine. Pe Jay o reprezint eu.

— Chiar aşa, Jay? întrebă el. Ţi-ai pus amprenta pe vreun contract cu Collins?

— Poftim? se uită fata derutată de la imul la celălalt.

— Gardist! strigă Kelly.

Jay piui speriată când o mână de un negru-strălucitor se închise pe antebraţul lui Matthias Rems. Posesorul mâinii era un monstru cu piele rigidă şi dură, mai îngrozitor decât orice formă purtase vreodată un posedat.

— E-n regulă, Jay, zâmbi Kelly pentru prima dată după destule zile. Este de partea noastră. Pe ei îi foloseşte Seninătatea ca forţă poliţienească.

— Aha, încuviinţă Jay şi înghiţi sonor nodul din gât.

— Doresc să reclam o tentativă de încălcare a copyrightului de confidenţialitate, se adresă Kelly gardistului. De asemenea, Matthias violează carta etică a senza-media referitoare la abordarea şi ademenirea minorilor în absenţa părinţilor sau tutorilor lor.

— Mulţumesc, Kelly, rosti gardistul. Şi bun sosit acasă. Felicitările mele pentru rezistenţa dovedită în momente dificile.

Femeia îi zâmbi obosit servitorului bitek.

— Vino, domnule, i se adresă gardistul lui Matthias Rems.

Se împinse cu picioarele sale robuste în batardoul compartimentului şi amândoi se îndreptară spre o trapă.

— Să nu te-ncrezi niciodată în reporteri, îi zise Kelly fetei. Noi nu suntem oameni buni. Ba chiar suntem mai răi ca posedaţii: ei fură doar corpuri, pe când noi îţi furăm toată viaţa şi scoatem profit de pe urma ei.

— Nu-i adevărat, spuse Jay punând toată forţa de copil a încrederii adoratoare în acele cuvinte.

O credinţă la nivelul căreia oricărui adult i-ar fi fost imposibil să se ridice.

Kelly o sărută pe frunte, copleşită de emoţii. „Copiii din ziua de azi sunt atotcunoscători, ceea ce-i face însă şi mai vulnerabili.” O împinse cu blândeţe pe Jay spre o asistentă pediatră şi le lăsă discutând despre ultimele alimente pe care le mâncase fata şi momentul când se petrecuse asta.

— Kelly, slavă lui Hristos!

Glasul familiar o făcu să se înfioare, o reacţie care, în imponderabilitate, era aidoma unei unduiri din creştetul capului până la vârfurile degetelor de la picioare. Se agăţă de un inel de prindere, ca să se calmeze.

Garfield Lunde îi alunecă în câmpul vizual, sosind cu picioarele înainte. Era şeful ei direct şi cel care-i autorizase misiunea. Un risc însemnat, aşa cum îi spusese atunci, un gen de muncă de teren care nu era nici pe departe punctul ei forte. Se îndatorase şi mai mult faţă de el; tot ce făcea Lunde pentru subordonaţii săi era o favoare, un act de bunătate împotriva regulilor stricte. Îşi datora poziţia exclusiv abilităţii sale în politica internă a companiei, fără să aibă vreo legătură cu talentul de senzavizare şi abilitatea investigatoare.

— Salut, Garfield, rosti ea monoton.

— Ai izbutit să te-ntorci. Îmi place mult şi noua ta coafură.

Kelly aproape că uitase de părul care-i fusese tuns periuţă pentru a încăpea în casca-cochilie a costumului-armură. Stilul, simţul vestimentaţiei, membranele cosmetice erau concepte care păreau să se fi dizolvat, părăsindu-i complet universul.

— Bravo, Garfield. Înţeleg acum felul în care abilitatea ta de observare te-a urcat până în vârful piramidei.

El clătină dintr-un deget, aproape agăţându-se în propria sa coadă de cal, care-i şerpuia în jurul gâtului.

— Doamna cea dură, în sfârşit! Se pare că ţi-ai pierdut voioşia în misiunea asta; ai atins câteva cadavre şi te-ai întrebat dacă n-ar fi fost poate mai bine să ajuţi decât să înregistrezi. Nu trebuie să simţi remuşcări, ni se întâmplă tuturor.

— Sigur că da.

— Se mai întoarce cineva, alte nave stelare?

— Dacă n-au ajuns deja aici, n-or să mai vină.

— Hristoase, da-i din ce în ce mai bine! În felul ăsta avem exclusivitate totală. Ai coborât pe planetă?

— Da.

— Şi este posedată?

— Da.

— Magnific!

Se uită mulţumit în jurul sălii de recepţie, privind copii şi edenişti care se mişcau în imponderabilitate ca nişte balerine geriatrice.

— Auzi, da' unde sunt mercenarii cu care ai plecat?

— Nu s-au mai întors, Garfield. S-au sacrificat pentru ca avionul spaţial lui Lady Mac să poată decola cu copiii.

— Dumnezeule! Uau! S-au sacrificat pentru copii?

— Da. Am fost depăşiţi ca putere de foc, dar ei n-au dat înapoi. Niciunul. Nu m-am aşteptat vreodată…

— Uluitor. Ai totul, nu? Pentru numele lui Hristos, Kelly, spune-mi c-ai înregistrat totul! Bătălia cea mare, ultima rezistenţă plină de nobleţe.

— Am înregistrat ce am putut. Când n-am fost atât de speriată, încât să nu pot gândi limpede.

— Este! Am ştiut c-am luat decizia cea mai bună când te-am trimis. Asta-i, fetiţă! Stai numai să vezi cum o să ne ajungă galactic indicele de audienţă. O să-i scoatem de pe piaţă pe Time Universe şi pe ceilalţi. Îţi dai seama ce-ai reuşit? La dracu', Kelly, probabil că după chestia asta o s-ajungi şefa mea. Excepţional!

Foarte calmă, Kelly lăsă programul de luptă cu mâinile goale în imponderabilitate al Ariadnei să comute pe modul primar. Simţul echilibrului îi fu amplificat imediat, făcând-o să perceapă fiecare mişcare cât de măruntă pe care corpul o făcea în curenţii slabi de aer din compartiment. Orientarea ei spaţială cunoscu o amplificare similară; distanţele şi poziţiile relative erau cât se poate de evidente.