Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Nu-s prea sigur, Jez.

— Nu-i o problemă chiar aşa mare. Trebuie doar să te asiguri că-i ai bine la mână pe toţi cei care vor manipula substanţa. Harwood şi Leroy pot aranja asta – să le ţii familiile ostatici.

Al căzu pe gânduri. Chestia cu ostaticii ar fi putut merge, dar foarte la limită. Ar fi necesitat destule eforturi, iar soldaţii Organizaţiei ar fi trebuit să fie realmente informaţi. Riscant…

— Bine, o să-ncercăm.

— Al! piui Jezzibella ca o fetiţă şi începu să-l acopere cu sărutări exuberante.

Hainele pe jumătate materializate ale lui Al dispărură din nou.

Biroul Şefilor de Stat-major era extravagant aşa cum puteau avea doar personajele guvernamentale foarte importante; mobilierul lui scump şi lucrat manual era dispus în jurul unei mese lungi din lemn de esenţă dură, care ocupa mijlocul încăperii. Un perete putea deveni transparent, oferind ocupanţilor o vedere în Centrul de Operaţii Tactice DS.

Al se aşeză în capul mesei şi-şi salută locotenenţii seniori cu un gest scurt din mână. Pe chip nu i se zărea nici urmă de zâmbet, un avertisment că acum era vorba strict despre afaceri.

— Bun, rosti el. Deci care-i situaţia? Leroy?

Managerul corpolent privi în lungul mesei cu o expresie de siguranţă pe sine.

— În linii mari am respectat graficul de pacificare original pe care l-am întocmit. În prezent, optzeci şi cinci la sută din planetă se află sub controlul nostru. Nu există centre industriale sau militare rămase în afara influenţei noastre. Structura administrativă realizată de Harwood pare să fie eficientă. Aproape douăzeci la sută din populaţie este non-posedată şi face ceea ce i se spune.

— Avem nevoie de ei? îl întrebă Silvano Richmann pe Al, fără măcar să se uite la Leroy.

— Leroy? întrebă Al.

— Pentru zonele urbane mari, avem nevoie aproape fără discuţii, zise Leroy. Funcţionarea aşezărilor mici poate fi menţinută cu ajutorul locuitorilor posedaţi care să asigure o operare energistică combinată, însă oraşele au nevoie de utilităţi pentru a funcţiona. Prin simpla putere a dorinţei nu puteţi face să dispară atâtea gunoaie şi atâta căcat. Aparent posedaţii nu pot crea alimente viabile din componente anorganice, astfel că reţeaua de transport trebuie menţinută pentru aducerea proviziilor de hrană. În momentul de faţă, acestea sunt doar stocuri din antrepozite. Ceea ce înseamnă că va trebui să implementăm o economie bazică de un fel sau altul, pentru a convinge fermele să continue aprovizionarea oraşelor. Problema este faptul că posedaţii care locuiesc în zonele rurale nu sunt dispuşi să muncească prea mult şi oricum eu n-am habar ce am putea utiliza drept bani, fiindcă falsificarea i-al dracu' de uşoară pentru voi, aşa că poate va fi necesar să recurgem la troc. Altă problemă este faptul că posedaţii nu pot manufactura obiecte care să aibă permanenţă; odată ieşite de sub influenţa energistică, ele revin imediat la arhitectura iniţială. De aceea multe fabrici vor trebui reiniţializate. În privinţa domeniului militar, non-posedaţii sunt fără îndoială necesari, dar asta-i treaba lui Mickey.

— Ai făcut treabă bună, Leroy, rosti Al. Cât va mai dura până ce voi avea totul sub control pe planetă?

— În clipa de faţă deţii controlul asupra tuturor lucrurilor importante. Însă acei ultimi cincisprezece la sută vor fi ai naibii de dificili. O parte însemnată de rezistenţă provine din zonele de hinterland, ferme rurale unde trăiesc tipi individualişti. Şi duri, de asemenea. Mulţi sunt pitiţi pe acolo cu armele lor de vânătoare. Eu şi Silvano am înfiinţat echipe care să-i vâneze, dar din cele constatate până acum va fi o campanie lungă şi păcătoasă de ambele părţi. Ei cunosc terenul, echipele noastre nu-l cunosc; este un avantaj care aproape că anulează abilitatea energistică.

Al mârâi sardonic.

— Vrei să spui că trebuie să luptăm cinstit?

— Este un câmp de luptă echilibrat, încuviinţă Leroy. Noi însă vom câştiga în cele din urmă, este inevitabil. Atât doar că nu-mi poţi cere un grafic temporal.

— Bine. Vreau să continui să lucrezi la ideea aia cu economia. Trebuie să menţinem pe planetă un soi de societate funcţională.

— Aşa o să fac.

— Mickey, cum merge la tine?

Mickey Pileggi sări în picioare, cu sudoarea lucindu-i pe frunte.

— Destul de bine, Al. La prima acţiune am cucerit patruzeci şi cinci de asteroizi. Ăia simt cei mari, cu staţiile industriale cele mai importante. Aşa că acum avem de trei ori mai multe nave de război decât am avut la început. Pentru restul aşezărilor va fi pur şi simplu o operaţie de lichidare. Acolo nu mai există nimic care să ne poată ameninţa.

— Ai echipaje pentru toate navele astea noi?

— Lucrăm în direcţia asta. Nu-i la fel de uşor ca pe planetă. Aici sunt implicate distanţe mari, iar liniile noastre de comunicaţii nu-s cele mai tari.

— Vreo reacţie din partea edeniştilor?

— Nu tocmai. Au existat unele ciocniri cu şoimi-de-vid înarmaţi la trei asteroizi şi am suferit pierderi. Nu s-au semnalat însă atacuri mari.

— Probabil că-şi conservă puterea, spuse Silvano Richmann. Eu aşa aş face.

Al îl fixă pe Mickey cu privirea lui pătrunzătoare. (Dumnezeule, câte ore petrecuse exersând-o în Brooklyn!) Şi n-o pierduse defel, ticul sărmanului Mickey porni instantaneu, ca declanşat de răsucirea unui comutator.

— După ce vom prelua navele andocate la asteroizi, vom fi îndeajuns de puternici ca să-i lovim pe edenişti?

Ochii lui Mickey îşi căutară cu disperare aliaţi.

— Poate.

— Întrebarea este ce anume vrei de la ei, Al, rosti Emmet Mordden. Mă îndoiesc că i-am putea subjuga vreodată – nici să-i determinăm să cedeze în faţa posedării, nici să accepte controlul Organizaţiei asupra habitatelor. În privinţa asta va trebui să mă crezi pe cuvânt: ei sunt complet diferiţi de orice fel de oameni pe care i-ai mai întâlnit până acum. Toţi, până şi copiii. Probabil că i-ai putea ucide, că le-ai putea distruge habitatele. Dar să-i cucereşti? Nu cred.

Al subţie buzele şi-l studie cu atenţie pe Emmet. Bărbatul nu aducea deloc cu Mickey; de acord, era timid, însă îşi ştia meseria.

— Ce vrei să spui atunci?

— Că trebuie să decizi.

— Ce să decid?

— Dacă să mergem să luăm antimateria. Vezi tu, edenismul are un monopol pentru furnizarea He3, şi ăsta-i combustibilul cu care funcţionează toate navele stelare şi staţiile industriale, ca şi platformele DS, iar noi toţi ştim că ele au nevoie de energie. În sistemul Noua Californie este stocat foarte mult He3, dar în cele din urmă se va epuiza. Asta înseamnă că trebuie să mergem la sursă, dacă vrem ca navele noastre stelare să mai zboare şi să ne menţinem controlul asupra planetei. Fie asta, fie să folosim alternativa.

— Da, aprobă Al. Ai discutat cu individul ăla, Nicolai Penovici – este pe meserie?

— Da, din câte mi-am putut da seama. În tot cazul, ştie foarte multe despre antimaterie. Eu zic că ne poate duce la staţia lui de producţie.

— Avem nave care să se poată ocupa de asta?

Emmet se strâmbă cu un aer nefericit.

— Nave, da, astea nu mai sunt o problemă acum. Totuşi navele stelare şi antimateria înseamnă folosirea a mulţi non-posedaţi care să le opereze. Puterea noastră energistică nu este bună pentru războiul în spaţiul cosmic, ci dimpotrivă, ne dezavantajează.

— Ştiu, spuse calm Al, dar, ce dracu', putem întoarce asta-n favoarea noastră, dacă procedăm cu atenţie. Va dovedi că non-posedaţii joacă-n Organizaţie un rol la fel de mare ca oricare alţii. O să fie o publicitate bună. În plus, tipii ăia amplificaţi ne-au ajutat la asteroizi, nu?

— Da, aprobă Silvano fără chef. Sunt buni.

— Asta-i atunci! urmă Al. Sigur că da, o să-ncercăm să-i atacăm pe edenişti cu navele noastre. O să vedem dacă putem înhăţa minele lor de heliu. Între timp însă, o să ne facem rost şi de o poliţă de asigurare frumuşică. Emmet, începe să asamblezi navele de care o să ai nevoie. Silvano, vreau ca tu şi Avvy să vedeţi care vor fi echipajele lor. Vreau să folosiţi doar non-posedaţi care au familie, te-ai prins? Şi înainte de a porni spre staţie, vreau ca familiile alea să fie aduse aici, în Monterey, unde să se bucure de cea mai frumoasă vacanţă din viaţa lor. Evacuează-i pe toţi din complexul-staţiune şi găzduieşte-i acolo.

Silvano rânji larg.

— Sigur că da, Al. I-am dat drumul.

Al Capone se lăsă pe spate şi-i privi cum începură să implementeze instrucţiunile. Totul mergea ca pe roate, ceea ce dădea naştere la altă problemă. Una pe care până şi Jez o trecuse cu vederea… însă, la urma urmelor, acesta era domeniul în care bărbatul avea o tonă de experienţă mai mult decât ea. Locotenenţii începuseră să se obişnuiască cu manevrarea puterii, învăţau cum să se folosească de pârghii. Acum fiecare avea propriul său teritoriu, dar în scurt timp aveau să înceapă să gândească. Şi la fel de sigur pe cât este că găinile ies din ouă, imul dintre ei avea să-ncerce să dea lovitura. Al privi în jurul mesei şi se întrebă care va fi acela.

Kiera Salter se aşeză în scaunul preşedintelui din sala consiliului de administraţie Magellanic Itg şi-şi trecu în revistă noul domeniu. Sediul era una dintre puţinele clădiri din interiorul habitatului, un turn circular cu cincisprezece niveluri situat la poalele calotei nordice. Ferestrele sale ofereau o imagine intimidatoare spre interior. Nuanţele cafenii adumbrite ale deşertului semiarid de afară lăsau loc treptat tonurilor verzi liniştitoare ale savanei şi pădurii din jurul secţiunii mediane, înainte de a se contopi finalmente în câmpiile ierboase unduite, dominate actualmente de o plantă xenoc roz-viu. De jur împrejurul ei, aidoma unui şanţ de apărare, în contrast acut, se afla marea circulară: o bandă lată de turcoaz aproape luminos, străbătut de scânteieri sinuoase. Sus şi senin deasupra tuturor tubul de lumină axial revărsa o radianţă strălucitoare de soare la amiază. Unica discrepanţă în scena aceea paşnică erau norii care străluceau roşu-slab în văzduh.

Existau puţine alte dovezi ale loviturii de palat pe care o condusese ea; una-două pete de fum negru şi un avion prăbuşit al poliţiştilor lefegii în parcul care înconjura recepţia unui turn zgârie-stele. Majoritatea stricăciunilor reale se petrecuseră în interiorul zgârie-stelelor, dar secţiunile importante, staţiile industriale şi spaţioportul, suferiseră puţine avarii.

Planul ei fusese bun. Oricine venea în contact cu un posedat era preluat imediat, indiferent care i-ar fi fost statutul. Un efect de unde circulare se răspândise de la nivelul al şaptesprezecelea al turnului zgârie-stele Diocca, la început lent, însă sporind pe măsură ce numărul posedaţilor crescuse. Posedaţii trecură la următorul zgârie-stele.

Rubra îi avertiză desigur pe oameni, le spuse la ce să fie atenţi şi unde erau posedaţii. Îi direcţionă pe poliţiştii lefegii şi pe soldaţii mercenari amplificaţi, şi întinse ambuscade posedaţilor. Oricât de bune ar fi fost însă, trupele de care dispunea erau aproape complet dependente de hardware-ul lor, ceea ce le oferea posedaţilor un atu letal. Dacă nu era ceva rudimentar, de genul proiectilelor chimice, tehnologia armamentului îi trăda pe oameni, căzând complet în momentele critice sau producând date false. Rubra nici măcar nu încercase să scoată din stocare mica echipă de mecanoizi de asalt din Valisk.

Pe platformele de andocare, carcasele din polip ale navelor stelare posedate începură să se dilate sub licăre de tipare luminoase exotice şi apărură în urma convulsiilor ca şoimi-de-iad complet dezvoltaţi. Nave stelare cu forme fantastice şi harpii uriaşe se îndepărtară de habitat, pentru a provoca şoimii-de-vid şi fregatele Srinagar ce se apropiau precaut. Navele militare se retrăseseră, abandonând tentativa de a veni în ajutorul populaţiei asediate.

Autoritatea Kierei se întindea acum pe toată lungimea habitatului şi cuprindea o zonă cu diametrul de o sută de mii de kilometri în exteriorul învelişului. Deloc rău pentru o fostă soţie din Societatea de pe Noul Miinchen. Anterior ea întrevăzuse fugar, o singură dată, poziţia aceasta, influenţa, importanţa şi respectul aduse de autoritate. Ar fi putut să fie ale ei încă de pe atunci; avusese de partea ei educaţia şi situaţia financiară a familiei, iar soţul ei deţinuse ambiţia şi abilităţile necesare. În mod normal îl aştepta un post în cabinet, şi poate chiar funcţia de Cancelar (aşa visase şi trăsese ea sforile). Dar el eşuase, trădat de ambiţie şi de lipsa de răbdare, făcând pactele greşite în căutarea accesului cel mai rapid. Un eşec din cauza slăbiciunii, care o condamnase la o existenţă pustie în conacul rural măreţ, lucrând sârguincios pentru actele de binefacere cuvenite, compătimită şi evitată de vulpile sociale pe care cândva le considerase prietenele cele mai apropiate. Murise plină de amar şi ranchiună.

Pentru ca acum Kiera Salter să revină mai tânără şi mai frumoasă ca niciodată. Iar greşelile şi slăbiciunile trecutului nu aveau să mai fie repetate. Niciodată!

— Acum trei ore am terminat trecerea prin ultimul zgârie-stele, se adresă ea consiliului pe care-l alcătuise (selectându-i cu foarte multă atenţie pe majoritatea membrilor săi). În prezent, Valisk ne aparţine în mod efectiv.

Anunţul stârni aplauze şi unele fluierături.

Ea aşteptă să se facă linişte.

— Bonney, câţi non-posedaţi au rămas?

— Aş zice că vreo două sute, răspunse femeia-vânător. Se ascund – bineînţeles, cu ajutorul lui Rubra. Găsirea lor va dura o vreme. N-au însă cum să iasă şi-n cele din urmă îi voi găsi.

— Ridică vreun pericol?

— Scenariul cel mai defavorabil ar fi câteva acte de sabotaj, dar ţinând seama de faptul că toţi îi putem simţi dacă se apropie suficient, n-ar avea viaţă prea lungă. Nu, cred că singurul care ne-ar mai putea face vreun rău acum ar fi Rubra. Nu ştiu totuşi suficient de multe despre el şi despre capacităţile lui.

Toţi se întoarseră şi-l priviră pe Dariat. Kiera nu dorise ca el să facă parte din consiliu, dar cunoştinţele lui asupra afinităţii şi rutinelor habitatului erau fără egal. Aveau nevoie de cunoştinţele sale la nivel de expert pentru a se ocupa de Rubra. Cu toate acestea ea continua să nu-l considere un posedat adevărat; era nebun, bântuit de un soi de demenţă nemiloasă. De asemenea, ţelurile lui difereau prea mult de ale lor. Un fapt care îl făcea o responsabilitate periculoasă, în mintea ei.

— Ca act final, rosti Dariat calm, Rubra ar putea anihila întregul ecosistem. El deţine controlul întreţinerii ambientale şi a organelor digestive, ceea ce-i asigură foarte multă putere. Ar putea elibera toxine în apă şi alimente, ar putea înlocui atmosfera actuală cu azot pur, sufocându-ne, ba chiar ar putea s-o purjeze în spaţiul cosmic. Poate să dezactiveze tubul de lumină axial şi să ne îngheţe, ori să-l activeze la maximum şi să ne coacă. Niciuna dintre acţiunile acestea nu l-ar afecta pe termen lung; biosfera poate fi replantată şi populaţia umană poate fi înlocuită. Lui îi pasă mai puţin de vieţile oamenilor decât ne pasă nouă – unica lui prioritate este el însuşi. Aşa cum v-am spus din capiii locului, orice am putea reuşi este complet lipsit de sens, dacă el nu-i eliminat. Dar nu m-aţi ascultat.

— Băi, creier de căcat, şi de ce n-a făcut el nimic din toate astea pân-acum? întrebă Stanyon dispreţuitor.

Pe sub masă, Kiera îi puse o mână liniştitor pe picior. Era un locţiitor bun şi puterea lui de intimidare explica în mare parte obedienţa care-i era arătată ei; de asemenea, constituia un înlocuitor excelent pentru Ross Nash în pat. Totuşi, inteligenţa nu se număra printre calităţile sale.

— Da, se adresă ea inexpresiv lui Dariat. De ce nu le-a făcut?

— Fiindcă nouă ne-a mai rămas un element esenţial pentru a-l împiedica, spuse Dariat. Îl putem ucide. Şoimii-de-iad sunt înarmaţi cu destule viespi de luptă pentru a distruge o sută de habitate. Ne aflăm într-o situaţie restrictivă – dacă luptăm deschis unul împotriva celuilalt, murim amândoi.

— Deschis? repetă Bonney.

— Da. În clipa de faţă el a discutat cu certitudine cu Consensul edenist despre metode de inversare a posedării. Şi aşa cum ştiţi, eu investighez metode pentru a-mi transfera personalitatea în straturile neurale fără a fi blocat de el. În felul acela aş putea prelua controlul habitatului şi în acelaşi timp l-aş elimina.

„Ceea ce nu-i tocmai soluţia pe care o doresc”, gândi Kiera.

— Şi atunci de ce n-o faci? întrebă Stanyon. Bagă-te acolo şi luptă cu nenorocitul pe propriul lui teren. N-ai coaie pentru aşa ceva?

— Celulele straturilor neurale vor accepta doar rutinele gândurilor lui Rubra. O rutină care nu este derivată din şablonul personalităţii lui nu va funcţiona în straturile neurale.

— Dar te-ai mai băgat prin rutinele alea pân-acum.

— Exact. Am făcut modificări la ceea ce exista acolo, fără să-nlocuiesc ceva. Dariat suspină prelung şi-şi lăsă capul în mâini: Uitaţi care-i treaba, eu lucrez la problema asta de aproape treizeci de ani. Metodele convenţionale au fost complet inutile împotriva lui Rubra. După aceea am crezut că am găsit răspunsul cu afinitatea amplificată de abilitatea energistică. Aş fi putut-o utiliza pentru a modifica secţiuni din straturile neurale, pentru a sili celulele să accepte rutinele personalităţii mele. Exploram direcţia respectivă când cretinul ăla beţiv de Ross Nash a dus la deconspirarea noastră. Aşa că am ieşit din ascunzătoare şi i-am arătat lui Rubra ce putem face; perfect, dar procedând astfel, ne-am pierdut avantajul în vizibilităţii. El este cu ochii-n patru cum n-a mai fost niciodată până acum. În ultimele zece ore am avut suficiente dovezi în această privinţă. Dacă încerc să convertesc o halcă din straturile neurale pentru a mă accepta, ea iese din arhitectura omogenităţii, iar Rubra face asupra componentei bioelectrice a celulelor ceva care le omoară instantaneu. Nu mă întrebaţi ce anume – distruge regulatorii chimici naturali sau pur şi simplu le electrocutează prin oscilaţii violente ale impulsurilor nervoase… Nu ştiu! Mă blochează însă la fiecare pas al drumului.

— Totul este foarte interesant, replică rece Kiera. Noi trebuie să ştim însă dacă îl poţi înfrânge.

Dariat surâse, cu privirea nefocalizată.

— Da. O să-l înfrâng, o simt pe Stăpâna Chi-ri atingându-mă. Va exista o cale şi o voi găsi în cele din urmă.

Ceilalţi membri ai consiliului schimbară priviri iritate sau îngrijorate, cu excepţia lui Stanyon, care mormăi dezgustat.

— Să înţeleg atunci că Rubra nu reprezintă o ameninţare imediată? întrebă Kiera.

Aprecia că devoţiunea lui Dariat faţă de religia Punţii-stelare, cu Stăpânii şi Stăpânele tărâmurilor, era altă indicaţie a instabilităţii lui.

— Da, zise Dariat. Bineînţeles, el va menţine metodele de uzură. Electrocutări, cimpicasnici care ne vor azvârli pietroaie în cap, şi-n plus va trebui să abandonăm tuburile şi lifturile din zgârie-stele. Este neplăcut, dar putem rezista situaţiei.

— Până când? întrebă Hudson Proctor.

Era un fost general pe care Kiera îl adusese în coteria ei iniţială pentru a-i ajuta să plănuiască strategia de preluare.

— Rubra este aici cu noi, iar edeniştii sunt în exterior. Şi unii şi alţii se străduiesc din răsputeri să ne împingă îndărăt în lumea de dincolo. Trebuie să oprim asta şi să contraatacăm. Să dea dracu' dacă accept să stau aici şi să-i las pe ei să învingă.

Privi în jurul mesei, încurajat de nivelul de susţinere tăcută dovedit de consiliu.

— Şoimii-de-iad pe care-i avem fac faţă fără probleme oricărui şoim-de-vid, zise Kiera. Edeniştii nu pot pătrunde în Valisk; nu pot decât să stea la distanţă sigură şi să privească. Eu nu-i consider deloc o problemă, cu atât mai puţin o ameninţare.

— Într-o luptă, şoimii-de-iad pot fi la fel de buni ca şoimii-de-vid, dar ce-i va determina să stea şi să ne protejeze?

— Dariat? rosti Kiera, iritată că trebuia să-l apeleze din nou.

El fusese totuşi cel care găsise modul prin care să-i menţină pe şoimii-de-iad loiali faţă de Valisk.

— Sufletele care posedă şoimii-de-iad ne vor ajuta atât timp cât dorim, rosti Dariat. Noi avem ceea ce-şi doresc ele finalmente: corpuri omeneşti. Toţi descendenţii lui Rubra îşi pot utiliza afinitatea pentru a conversa cu şoimii-negri ai lui Magellanic Itg. Asta înseamnă că sufletele pot ieşi din şoimii-de-iad şi pot intra în corpurile acelea la fel cum au intrat. În timpul preluării noastre, am capturat suficienţi descendenţi ai lui Rubra pentru a-i asigura câte un corp omenesc fiecărui posesor de şoim-de-iad. Toate simt stocate în tau-zero şi aşteaptă.

— Ce aşteaptă? întrebă Hudson Proctor. Asta mă irită. Nu înţeleg nici măcar de ce ne mai deranjăm cu discuţia asta.

— Ce sugerezi atunci că ar trebui să facem? întrebă Kiera.

— Ceea ce este orbitor de evident. Să-i dăm drumul! Acum! Ştim c-o putem face; împreună dispunem de puterea de a scoate Valisk complet din universul acesta. Ne putem crea propriul univers în jurul nostru: unul cu legi noi, un loc în care în jur să nu mai existe o eternitate pustie şi în care să fim izolaţi în siguranţă de lumea de dincolo. Acolo vom fi feriţi de Rubra, de edenişti, de toţi. Adăpostiţi şi nemuritori.

— Aşa este, aprobă Kiera.

Majoritatea posedaţilor reveniseră în lume de numai câteva ore, însă imboldul creştea deja. Să fugă, să se ascundă de cerul teribil de gol. Fiind închis, Valisk era superior unei planete, totuşi Kiera urâse zgârie-stelele cu ferestrele prin care se vedeau stelele goale ce-i reaminteau întruna de lumea de dincolo. „Da”, gândi ea, „în cele din urmă va trebui să părăsim imaginea aceea. Dar nu încă.” Alte instincte, mai vechi, îi sâcâiau gândurile. Atunci când Valisk urma să plece spre un univers în care totul devenea posibil pentru toţi indivizii, nevoia de conducere avea să pălească, pierdută în visul de viaţă etern sibarită în care aveau să se afunde toţi. Kiera Salter avea să înceteze să reprezinte ceva special. Poate că era inevitabil, totuşi nu era nici un zor să pornească într-acolo.

— Cum rămâne cu ameninţarea venită chiar din partea noastră? îi întrebă cu o notă accentuată de curiozitate în voce.

Ca şi cum rezolvaseră deja problema evidentă.

— Care ameninţare? întrebă Stanyon.

— Ia gândiţi-vă… Pentru cât timp intenţionăm să părăsim universul acesta?

— Eu nu plănuiesc să mai revin, rosti sarcastic Hudson Proctor.

— Nici eu. Însă eternitatea înseamnă un timp destul de lung, nu? Şi aceia sunt termenii în care va trebui să gândim azi.

— Şi? întrebă el.

— Câţi oameni sunt în clipa asta în Valisk? Stanyon?

— Aproape nouă sute de mii.

— Aproape nouă sute de mii de oameni. Iar ţelul vieţii, ori singura definiţie a sa la care mă pot gândi, este de a experimenta. De a experimenta orice poţi, atât timp cât poţi. Kiera rânji morbid spre consilieri: Asta nu se va schimba indiferent care ar fi universul pe care-l vom ocupa. Aşa cum stau lucrurile, nu suntem destui; în nici un caz dacă dorim să continuăm să ne oferim experienţe noi şi diferite pentru eternitate. Pentru a continua să generăm prospeţime, va trebui să avem varietate, altfel nu vom face decât să interpretăm de-a pururi variaţiuni pe o temă dată. După cincizeci de mii de ani vom fi atât de disperaţi după o schimbare, încât vom fi în stare să revenim chiar şi aici, pur şi simplu pentru noutatea faptului în sine.

Le câştigase atenţia; putea să vadă şi să simtă cum îndoielile şi nesiguranţa sufereau o reacţie de fisiune în minţile lor.

Hudson Proctor se lăsă pe spate în scaun şi-i azvârli un surâs apatic.

— Haide, Kiera, e clar că te-ai gândit pe îndelete la asta. Care-i soluţia?

— Există două posibilităţi. Mai întâi, să folosim şoimii-de-iad pentru a ne evacua pe o planetă terracompatibilă şi să reîncepem acolo campania de posedare. Personal, aş detesta să risc asta. Este posibil ca navele de război ale lui Srinagar să nu poată pătrunde în Valisk, dar dacă încercăm să asolizăm pe planetă, am fi ca nişte ţinte din poligon. Pe de altă parte, putem fi isteţi şi aduna oamenii în jurul nostru. Valisk poate susţine minimum şase-şapte milioane, iar asta fără amplificarea oferită de abilitatea noastră energistică. Şase milioane ar trebui să fie suficient pentru a ne păstra societatea vie şi proaspătă.