Peter F. Hamilton Zorii noptii

Nava stelară în sine nu era atât de impresionantă pe cât se aşteptase fata. Interiorul semăna cu camerele servitorilor, atât doar că erau făcute din metal şi plastic. Patru sfere grupate laolaltă în formă de piramidă erau denumite de echipaj „capsule de susţinere biotică” şi acela constituia spaţiul total disponibil pentru oameni; aparent, restul carcasei era umplut cu maşinării solide. Totul era groaznic de mic – mesele, scaunele, cuşetele – şi tot ce nu era utilizat trebuia să fie pliat. Iar pentru a-i completa starea nefericită, imponderabilitatea reprezenta un coşmar real.

Ca o ironie a sorţii, în timpul zborului avionului spaţial Genevieve fusese tot mai radioasă, pe când Louise se simţise treptat tot mai neplăcut. De îndată ce motoarele rachetelor fuseseră oprite, lăsându-le să plutească liber, Genevieve ţipase încântată, îşi eliberase plasa de curele restrictive şi se repezise în jurul cabinei, chicotind când ricoşa şi făcea tumbe. Până şi Fletcher, după neliniştea iniţială faţă de senzaţie, se relaxase, surâzând prudent când încercă câteva manevre simple de gimnastică, în vreme ce Genevieve îl încuraja sonor.

Dar nu şi Louise. Oh, nu! Ea vomitase din toţi rărunchii de trei ori în timpul manevrei de joncţiune, cu avionul spaţial zgâlţâindu-se permanent. Avusese nevoie de câteva tentative pentru a învăţa felul în care să utilizeze tubul sanitar asigurat pentru astfel de cazuri. Spre disperarea dezgustată a celorlalţi din cabină…

Continuase să nu se simtă bine, ori cel puţin să aibă spasme stomacale, şi după ce plutiseră prin tubul ecluzei pneumatice în salonaşul navei stelare. Endron, specialistul în sisteme al navei şi în acelaşi timp ofiţerul medical, o remorcase în cubiculumul infirmeriei. După douăzeci de minute, când mâncărimea caldă şi oribilă din interiorul stomacului îi dispăruse şi în gură îi fu pulverizat un fluid răcoritor pentru a-i îndepărta gustul vomei, Louise începu să treacă pentru prima dată situaţia în revistă. Încerca o senzaţie stranie în privinţa urechilor şi când atinse una, simţi îndărătul ei ceva dur şi curbat.

— Este o nanonică medicală, îi spuse Endron. Ţi-am pus câte un pachet în spatele fiecărei urechi. Nu încerca să le scoţi, fiindcă sunt întreţesute cu urechea ta internă. Ar trebui să-ţi rezolve problema de echilibru.

— Mulţumesc, rosti ea sfios. Îmi pare rău că am pricinuit atâtea probleme.

— Nu-i nimic. Ar fi grozav dacă şi sora ta ar fi la fel de tăcută ca tine.

— Ah… îmi pare rău. Este enervantă?

Bărbatul râse.

— Nu tocmai. Pur şi simplu nu mai suntem obişnuiţi să avem la bord fete de vârsta ei.

Louise încetă să mai pipăie pachetul medical. Când retrase mâna, văzu pe încheietură o brăţară verde ciudată, făcută dintr-un material similar polietilenei, lată de doi centimetri şi jumătate şi groasă de peste un centimetru. Nu se vedea nici o îmbinare, d era solidă şi compactă. Examinând-o cu mai multă atenţie, văzu că i se contopise cu pielea, totuşi nu simţea vreo durere.

— Alt pachet, rosti Endron sec. La fel – nu-l atinge, te rog.

— Tot pentru echilibrul meu?

— Nu. Acela este pentru cealaltă stare a ta. Îţi va menţine stabilă compoziţia chimică a sângelui şi, dacă detectează probleme metabolice cauzate de imponderabilitate, îmi va dataviza o avertizare.

— Cealaltă stare”? întrebă ea timid.

— Ştiai că eşti gravidă, nu?

Ea închise ochii şi încuviinţă, prea ruşinată ca să-l privească. Un străin care ştia. Ce groaznic!

— Ar fi trebuit să-l fi anunţat pe Furay, o dojeni el blând. Imponderabilitatea exercită asupra corpurilor unele modificări fiziologice, mai ales dacă nu eşti obişnuită cu ea. Iar în starea ta ar fi trebuit să fi fost pregătită corespunzător înainte de decolarea avionului spaţial.

O lacrimă caldă i se prelinse de sub pleoape.

— Este bine, nu-i aşa? Fătul? Te rog… n-am ştiut.

— Şşş. Mâna lui Endron îi mângâie fruntea liniştitor. Fătul n-are nimic. Eşti o tânără foarte sănătoasă. Îmi pare rău dacă te-am speriat; cum am spus, nu suntem obişnuiţi cu pasagerii. Presupun că şi pentru tine trebuie să fie la fel de straniu.

— Este cu adevărat bine?

— Da. Iar nanonicele îl vor menţine aşa.

— Mulţumesc. Ai fost foarte bun cu mine.

— Mi-am făcut doar meseria. Va trebui să consult totuşi nişte fişiere cu privire la dieta ta şi să văd ce alimente avem la bord. O să revin la tine după ce aflu mai multe.

Louise deschise ochii doar pentru a vedea cabina înceţoşată de fluidul care i se întinsese peste irisuri. Clipi mult şi repede, şi-şi reveni.

— Haide să-ţi redăm mobilitatea, spuse Endron şi dezactivă dispozitivul de închidere al curelelor care o fixau de cuşetă. Deşi, ţine minte, n-o să zbori de colo-colo după sora ta.

Tonul lui fusese identic cu al doamnei Charisworth.

— Nu…

Restul frazei îi muri pe buze, când îl văzu pe bărbat. Primul ei gând fu că acesta suferea de o boală teribilă.

Capul lui Endron era cât se poate de banal, un bărbat care se apropia de şaizeci de ani, bănui fata, cu păr negru care începuse să încărunţească, buclat şi tuns scurt, şi obraji ce păreau aproape puhavi, astfel încât ridurile nu se mai zăreau. Pe de altă parte, corpul… Avea umeri foarte laţi deasupra unei cuşti toracice umflate şi Louise îi putea zări practic liniile tuturor coastelor sub uniforma-combinezon verde-strălucitor. La şcoală văzuse holograme ale vrăbiilor terestre, iar conformaţia anatomică i le aduse acum în minte; pieptul lui Endron era uriaş şi cu aspect foarte fragil.

— N-ai mai văzut marţieni până acum, este? întrebă el cu blândeţe.

Furioasă pe sine pentru felul în care se holbase, Louise întoarse capul într-o parte.

— Nu sunt sigură. Toţi marţienii arată ca tine?

— Da, aşa c-ar fi bine să te obişnuieşti. La urma urmelor aceasta este o navă de linie US, restul echipajului este la fel ca mine. Mai puţin Furay, bineînţeles; de asta se şi află la bord. Nu am putea coborî avionul spaţial pe planete terracompatibile. Nu putem suporta gravitaţia.

— Cum…

Louise nu era sigură dacă acesta era într-adevăr un subiect potrivit pentru a-l discuta cu atâta nepăsare. Era aproape ca şi cum ar fi vorbit despre o boală terminală.

— De ce sunteţi aşa?

— Modificări genetice. O procedură deliberată şi destul de veche. Deşi Marte este terraformată, nu avem acolo o atmosferă standard. Strămoşii noştri au decis să atace problema în mod parţial. Deoarece suntem o societate comunistă, toţi au căpătat de la sine modificarea de lărgire a capacităţii pulmonare; iar asta a venit peste adaptările anterioare pe care le întreprinseserăm asupra noastră pentru a supravieţui în câmpul gravitaţional al Lunii.

— Luna? repetă fata, străduindu-se să-şi aranjeze toate informaţiile în minte. Anterior aţi locuit pe Lună?

— Naţiunea de pe Lună a terraformat Marte. N-aţi învăţat asta la şcoală?

— Ăăă, nu. Cel puţin, încă n-am ajuns acolo.

Decise să nu-l întrebe despre chestia cu comunismul. Ţinând seama de opinia tatălui ei despre subiectul respectiv, şi-ar fi complicat niţel viaţa în momentul acesta.

El îi surâdea cu bunătate.

— Cred că ajunge cu istoria. Este aproape miezul nopţii după ora Norwich. Poate c-ar fi mai bine să te culci, da?

Louise încuviinţă cu entuziasm.

Endron îi arătă mişcările elementare necesare pentru deplasarea în imponderabilitate. Viteza nu era o cerinţă, insistă el, ci doar ajungerea cu precizie şi în siguranţă la destinaţie. Şi trebuia să fii atent la inerţie, deoarece te puteai alege cu vânătăi uriaşe.

Încurajată de bărbat, Louise intră în capsula de susţinere biotică ce le fusese alocată. Un salon cu latura de aproape cinci metri, cu pereţi din compozit gri-perlat murdar în care existau câteva panouri de instrumente cu luminiţe oranj şi verde ce clipeau sub suprafeţele lor din sticlă întunecată. Uşi din plastic care păreau fluid solidificat curseră din faţa lor, dezvăluind trei „cabine” în care urmau să doarmă (şifonierele din dormitorul ei din Cricklade fuseseră mai mari). Pe puntea superioară exista o cameră de baie, pe care Louise o privi după care se retrase brusc, jurând să nu mai meargă la toaletă până nu ajungeau în siguranţa unei planete.

Genevieve ţâşni s-o îmbrăţişeze de îndată ce apăru lunecând prin trapa din plafon. Fletcher surâse în semn de salut.

— Nu-i cu adevărat minunat?! exclamă fetiţa.

Plutea cu vârfurile picioarelor la cincisprezece centimetri deasupra punţii şi se rotea ca o balerină. Două codiţe îi stăteau perpendicular pe ţeastă. Când deschise larg braţele, viteza îi încetini. O lovitură abilă din vârful unui picior, aproape prea iute pentru a fi zărită, şi se ridică spre tavan, unde apucă un inel de prindere şi-şi opri mişcarea. Ochii încântaţi îi zâmbiră Louisei.

— Pun prinsoare că pot face şapte salturi mortale înainte s-ajung la podea.

— Probabil că poţi, încuviinţă Louise obosită.

— Oh!

Chipul Genevievei deveni brusc chinuit de remuşcări. Cobori la nivelul punţii şi se opri plutind lângă Louise.

— Iartă-mă. Cum te simţi?

— Acum sunt bine. Şi este ora de culcare.

— Haide, zău, Louise!

— Imediat.

— Bine.

Endron îi oferi fetei un balonaş comprimabil.

— Poftim, ia o ciocolată buvabilă. Încearc-o, sunt sigur că o să-ţi placă.

Genevieve începu imediat să sugă din muştiuc.

— Ţi-ai revenit, lady? întrebă Fletcher.

— Da, mulţumesc.

Se uitară unul la celălalt câteva clipe prelungi, fără să-şi dea seama că Endron îi privea.

Unul dintre panourile cu instrumente piui slab.

Endron făcu o grimasă şi pluti către el, apoi ancoră pe un covoraş adeziv.

— Componente de mai mare râsul, mormăi iritat.

Fletcher îi aruncă Louisei o privire de scuze, uşor stânjenit.

— Nu mă pot înfrâna, şopti el.

— Nu-i vina ta, îi răspunse ea în acelaşi fel. Nu-ţi face griji. Nava continuă să funcţioneze.

— Da, lady.

— A fost bun, anunţă Genevieve.

Întinse balonaşul comprimabil golit şi râgâi prompt.

— Gen!

— Scuze.

Endron îi arătă felul în care operau dotările din cabină şi Louise izbuti în cele din urmă s-o bage pe Genevieve în „pat”, un sac de dormit cu capitonaj gros care era fixat de punte. Vârî părul surorii ei în glugă şi o sărută blând. Genevieve îi zâmbi somnoros şi închise ochii.

— Cu sedativul acela în ea, va dormi buştean opt ore, rosti Endron şi ridică balonaşul comprimabil golit. Iar după ce se va trezi, nu va mai fi atât de hiperexcitată. Furay mi-a spus cum era când aţi suit în avionul spaţial. A fost o postmanifestare faţă de incendierea hangarului. Genul acesta de reacţie excesivă este cumva la fel de rău ca retragerea depresivă.

— Înţeleg.

Părea că nu mai e nimic de adăugat. Se uită încă o dată la Genevieve înainte ca uşa stranie să se contracte. Pentru o noapte întreagă nu aveau să mai existe nici posedaţi, nici Roberto, nici Quinn Dexter.

„Am făcut ceea ce am promis”, gândi Louise. „Mulţumescu-ţi, Iisuse!”

În ciuda oboselii pe care o simţea, reuşi să surâdă mândră. De acum nu mai era fiica de latifundiar răsfăţată şi inutilă, faţă de care Carmitha nutrise atâta dispreţ cu doar câteva zile în urmă. „Bănuiesc că am crescut puţintel.”

— Acum ar trebui să te odihneşti, lady, spuse Fletcher.

Ea căscă.

— Cred că ai dreptate. Tu mergi să te culci?

Pentru prima dată trăsăturile grave ale bărbatului prezentară un fel de voioşie.

— Cred c-o să mai zăbovesc niţel.

Indică un holoecran, care afişa imaginea de la o videocameră externă. Un peisaj presărat de nori se derula pe el: nuanţe pastelate de verde, maro şi albastru, iluminate de radianţa Ducelui.

— Rareori muritorului îi este îngăduit să privească o lume peste umerii îngerilor.

— Noapte bună, Fletcher.

— Noapte bună, lady. Fie ca Domnul să-ţi păzească visele de întuneric.

Louise nu avu timp să viseze. O mână care-i apăsa umărul o trezi destul de curând.

Strânse din pleoape înaintea luminii care pătrundea prin uşa deschisă. Când încercă să se mişte, nu putu, fiindcă sacul de dormit o ţinea prea fix.

— Ce-i? icni ea.

Chipul lui Fletcher se găsea la câţiva centimetri de al ei şi o încruntătură sumbră îi încreţea fruntea.

— Iartă-mă, lady, dar echipajul este oarecum tulburat. M-am gândit că ar trebui să ştii.

— Ei sunt la bord? ţipă fata îngrozită.

— Cine?

— Posedaţii.

— Nu, lady Louise. Fii liniştită, suntem în perfectă siguranţă.

— Atunci, ce e?

— Cred că ei sunt în altă navă.

— Bine, vin imediat.

Mâna îi bâjbâi până când găsi banda de etanşare din interiorul sacului, o răsuci cu nouăzeci de grade şi ţesătura spongioasă se despică pe lungime. După ce se îmbrăcă, îşi prinse părul într-o coadă de cal lipsită de eleganţă şi pluti afară, în salonul micuţ.

Fletcher îi arătă drumul spre punte şi şerpuiră împreună în lungul scărilor tubulare ce conectau capsulele de susţinere biotică şi prin punţile slab iluminate, care păreau încă şi mai strâmte decât salonul lor. Când văzu prima dată puntea, Louise îşi reaminti de cripta familiei Kavanagh de sub capela conacului. O încăpere sumbră, cu cristale aidoma lumânărilor aşezate pe consolele instrumentelor, ce revărsau valuri de lumină albastră şi verde care se târa pe pereţi. Maşinării, tuburi nervurate şi cabluri din plastic formau un gliptic dezordonat peste majoritatea batardourilor. Totuşi, senzaţia de cavou provenea de la cei patru membri de echipaj care zăceau răşchiraţi pe cuşetele de acceleraţie masive, cu ochii închişi şi membrele imobile. Plase hexagonale subţiri erau întinse peste ei, ţinându-i pe capitonaje.

Îi recunoscu pe Furay şi Endron, şi în acelaşi timp îi văzu prima dată pe căpitana Layia şi pe Tilia, specialistul în noduri al Tărâmului îndepărtat. Endron avusese dreptate: ceilalţi marţieni aveau exact aceleaşi trăsături anatomice ca el. De fapt, între sexe existau foarte puţine diferenţe; Louise nu era sigură dacă cele două femei aveau măcar sâni. Ar fi fost de-a dreptul absurzi pe cuşca aceea toracică.

— Şi acum? îl întrebă pe Fletcher.

— Nu ştiu sigur, întrucât poziţia lor de odihnă interzice orice tulburare.

— Nu-i somn, ci datavizează cu calculatorul de zbor. Joshua mi-a spus că aşa se-ntâmplă pe puntea unei nave stelare. Ăăă… o să-ţi explic mai târziu. Louise se îmbujoră uşor; Fletcher devenise un element atât de obişnuit al vieţii ei, încât îi venea greu să-şi amintească cine era de fapt. Se folosi de câteva inele de prindere pentru a se deplasa spre cuşeta lui Furay, pe care-l bătu uşor pe umăr. Cumva nu se gândea că-i deranja pe ceilalţi, ci avea lipsa de teamă a copiilor faţă de felul în care puteau să răspundă personajele acelea stranii.

Furay deschise ochii, enervat.

— Ah, tu erai.

— Scuză-mă, voiam să ştiu ce se-ntâmplă.

— Da, bine. Stai niţel.

Plasa de reţinere se trase înapoi şi se curbă, dispărând în marginea capitonajului cuşetei. Furay se împinse în sus şi, lent, îşi roti corpul spre verticală şi utiliză un covoraş adeziv pentru a se ancora în faţa Louisei.

— Mă tem că n-am veşti prea bune. Amiralul comandant al escadrilei a trecut toate navele pe statut galben, ceea ce înseamnă la numai un pas de alerta de luptă.

— De ce?

— Fregata Tantu a ieşit din reţeaua noastră de comunicaţii. Nu răspunde la nici un semnal. Căpitana se teme că-i posibil să fi fost deturnată. La câteva minute după ce i-a andocat avionul spaţial, a urmat un mesaj neclar, apoi nimic.

Louise azvârli o privire vinovată către Fletcher, care rămase impasibil. Gestul ei nu-i scăpă lui Furay.

— Avionul spaţial al lui Tantu a decolat de pe aerodromul Bennett la vreo zece minute după noi. Ai de făcut vreun comentariu?

— Rebelii ne urmăreau foarte aproape, spuse repede Louise. Poate că s-au furişat în celălalt avion spaţial.

— Şi au preluat o fregată întreagă? rosti Furay sceptic.

— Au arme energetice, zise Louise. Le-am văzut.

— Dacă ai încerca să foloseşti o carabină-laser pe puntea unei nave stelare a Marinei Confederaţiei, puşcaşii marini te-ar face bucăţele-bucăţele.

— Nu am altă explicaţie, rosti ea sincer.

— Hmmm…

Privirea lui o informă că avea îndoieli mari despre aducerea ei la bord.

— Ce acţiune propune amiralul? întrebă Fletcher.

— Ea n-a decis încă. A fost trimisă Serir să efectueze joncţiunea. Situaţia va fi reexaminată după raportul ei.

— Ea”? repetă Fletcher surprins. Amiralul vostru este o lady?

Furay îşi frecă bărbia, încercând să deducă ce naiba se întâmpla acolo.

— Da, Fletcher! şuieră Louise. Pe Norfolk noi nu avem multe femei manageri de domeniu, îi explică surâzător lui Furay. Nu suntem obişnuiţi ca doamnele să ocupe poziţii importante. Scuză-ne ignoranţa.

— Mie nu-mi pari neimportantă, spuse Furay.

Tonul lui era atât de derutant, mătăsos şi în acelaşi timp usturător, încât fata nu putu decide dacă el îi făcea ceea ce doamna Charisworth numea un „avans”, ori era pur şi simplu sarcastic.

Furay se încordă brusc.

— Se mişcă.

— Ce anume?

— Tantu. Iese de pe orbită. Probabil că au deturnat-o rebelii voştri, nu există alt motiv.

— Nava se îndepărtează? întrebă Fletcher.

— Exact asta am spus! se încruntă Furay nervos. Probabil că se-ndreaptă spre coordonate de salt.

— Şi ce face amirala în privinţa asta? întrebă Louise.

— Nu sunt sigur. Tărâmul îndepărtat nu-i o navă de luptă şi nu avem acces la comunicaţiile strategice ale escadrilei.

— Trebuie s-o urmăm, anunţă Fletcher.

— Poftim?

Louise îl fulgeră cu o privire de implorare tăcută.

— Nava aceasta trebuie să urmeze fregata. Oamenii trebuie avertizaţi despre ceea ce se află la bord.

— Şi ce anume se află? întrebă Furay încetişor.

— Rebeli, răspunse Louise iute. Indivizi care au jefuit şi au ucis, şi care o vor face din nou, dacă nu sunt arestaţi. Sunt sigură însă că putem lăsa justiţia în seama Marinei Confederaţiei, nu-i aşa, Fletcher?

— Lady…

— Ce anume exact v-a stârnit într-atât? întrebă căpitana Layia.

Plasa cuşetei i se trase înapoi, îngăduindu-i să lunece spre cei trei.

Faţa ei avea unele calităţi feminine, admise Louise, dar nu multe; scalpul ras era prea tulburător – pentru că toate doamnele purtau părul lung. Modul în care Layia aborda scena îi trăda autoritatea; faptul că era la conducere nu fu contestat nici o clipă din momentul în care vorbi, şi asta nu avea nici o legătură cu steaua de argint de pe epoleţi.

— Simt îngrijorat că ar trebui să urmărim fregata, doamnă, spuse Fletcher. Rebelilor de la bord nu li se poate îngădui să-şi răspândească revolta mai departe.

— Şi nici nu li se va îngădui, zise Layia răbdător. Te pot asigura că amirala nu tratează cu uşurinţă deturnarea unei fregate a Marinei. În acelaşi timp însă, este o problemă a Marinei, iar noi suntem o simplă navă de aprovizionare. Nu-i problema noastră.

— Ei trebuie însă opriţi.

— Cum? Dacă foloseşti viespi de luptă, îi ucizi pe toţi cei de la bord.

Fletcher se întoarse rugător spre Louise, care nu putu decât să strângă din umeri, deşi gestul nu era tocmai expresiv în imponderabilitate.

— Amirala va trimite o navă în urmărirea lor, spuse Layia. Când va sosi într-un sistem stelar, va transmite pur şi simplu situaţia către autorităţi. Tantu va fi pusă în incapabilitatea de a andoca la vreun port şi în cele din urmă consumabilele i se vor termina şi cei de la bord vor fi siliţi să negocieze.

— Celor de la bord nu li se va permite să debarce? întrebă neliniştit Fletcher.

— În nici un caz, îl asigură căpitana.

— Cu condiţia ca nava urmăritoare să nu-i piardă în decursul salturilor TTZ, preciză Furay pesimist. Dacă Tantu programează o secvenţă de salturi succesive, oricine îi urmăreşte va avea probleme, dacă nu-i un şoim-de-vid. Ceea ce nu va fi cazul, deoarece escadrila nu are aşa ceva. Vocea i se stinse sub privirea căpitanei: îmi pare rău, dar aceasta este metoda normală pentru evitarea urmăritorilor şi orice navă din Marină poate executa salturi succesive. O ştii foarte bine.

— Doamnă, vă rog, insistă Fletcher, dacă există cea mai mică posibilitate ca rebelii să poată scăpa, va trebui să pornim după ei.

— În primul rând, tu nu eşti decât un pasager. Cred că domnul Furay a explicat că suntem obligaţi să rămânem pe orbita lui Norfolk atât timp cât o cere Marina şi nici o sumă de bani nu poate schimba asta. În al doilea rând, dacă aş părăsi orbita pentru a o urmări pe Tantu, amirala mă va rechema şi elibera din funcţie. În al treilea rând, aşa cum aţi fost informaţi în mod util, Tantu poate efectua salturi succesive; dacă o fregată de linia întâi nu o poate urmări prin manevrele respective, atunci noi nu putem în nici un caz. Iar în al patrulea rând, domnule, dacă nu părăseşti puntea mea imediat, te voi arunca într-o capsulă de salvare şi te voi trimite într-o călătorie numai dus spre solul pe care-l iubeşti atât de mult. Ai priceput tot ce ţi-am spus?

— Da, răspunse Louise simţindu-se cu câţiva centimetri mai măruntă. Ne pare rău că te-am deranjat. N-o să se mai repete.

— Căcat! strigă Endron de pe cuşeta sa de acceleraţie. Multiple căderi de procesoare! Indiferent ce anume ar provoca defecţiunile astea de funcţionare, se-nmulţesc.

Layia o privi pe Louise şi împunse cu un deget în direcţia trapei.

Fata îl prinse pe Fletcher de braţ şi se împinse cu picioarele, străduindu-se să-i propulseze pe amândoi către ieşire. Nu-i plăcea deloc expresia de suferinţă de pe chipul bărbatului. Traiectoria ei nu fu însă tocmai precisă şi Fletcher fu nevoit s-o corijeze, ricoşând dintr-o consolă.

— Ce-ncerci să faci? ţipă Louise când reveniră în salonul care le fusese repartizat. Nu-nţelegi cât de periculos este să te opui căpitanei?

Se opri şi duse iute mâna la gură.

— Iartă-mă, Fletcher. N-am vrut să spun asta.

— Totuşi ai grăit adevărul, lady. Ca întotdeauna. A fost o prostie din partea mea, recunosc, da, şi în acelaşi timp o nesăbuinţă. Fiindcă tu şi micuţa trebuie să rămâneţi aici, în siguranţă.

Se întoarse şi privi holoecranul. Se aflau deasupra acelei feţe a Norfolkului care era întoarsă către Ducesă, un peisaj aspru, în culori roşii şi negre.

— De ce, Fletcher? De ce-i atât de important să-l urmărim pe Quinn Dexter? Marina se poate îngriji de el. Te temi de ce se va întâmpla dacă va fi în libertate pe altă planetă?

— Nu tocmai, lady. Din nefericire, mulţi posedaţi se află acum în libertate în frumoasa voastră Confederaţie. Nu, eu am văzut în inima omului aceluia şi el mă înspăimântă teribil, lady Louise. Simt o frică mult mai profundă decât de iadul din lumea de dincolo. El este stranietatea pe care am simţit-o mai devreme. Nu este ca alţi posedaţi. Este un monstru, un aducător al răului. Am rezolvat problema aceasta în propria-mi minte, deşi mi-a luat multe ceasuri de frământări – trebuie să devin duşmanul lui neîmpăcat.

— Al lui Dexter? rosti ea, simţindu-se vlăguită.

— Da, lady. Cred că el poate fi temeiul pentru care Domnul nostru m-a binecuvântat să revin în lume. În această privinţă mi-a fost încredinţată o limpezime pe care n-o pot ignora în deplină cunoştinţă de cauză. Trebuie să dau alarma înainte ca el să-şi poată răspândi planurile spre nefericirea altor lumi.

— Este însă imposibil ca noi să pornim după el.

— Da, lady, iar această dezamăgire îmi apasă năprasnic inima, chiar dacă ea este numai de împrumut. Mi-o consumă precum focul. Să fii aşa de aproape şi apoi să pierzi urma…

— Poate că nu l-am pierdut totuşi, zise Louise cu gândurile gonindu-i atât de rapid, încât aproape că o durea capul.

— Ce vrei să spui, lady?

— El a zis că mergea spre Pământ. Că mergea acolo pentru a-i (ace rău cuiva… lui Banneth. Intenţiona s-o pedepsească pe Banneth.

— Atunci Banneth trebuie prevenită. Dexter va comite orice atrocităţi, oricât de înspăimântătoare, pentru a-şi atinge ţelurile diavoleşti. Nu-mi pot alunga din minte nici măcar pentru o clipă tot ce a spus despre micuţă. Numai faptul că s-a putut gândi la asemenea murdării… Doar în capul lui sălăşluiesc astfel de socotinţe.