Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Bun, noi oricum ne îndreptăm spre Marte. Mă aştept ca de acolo să existe mai multe nave către Pământ, decât cele din Seninătate. Pe de altă parte, habar n-am cum ai putea s-o găseşti pe Banneth după ce ai ajunge acolo.

— Orice călătorie este alcătuită din trepte, lady. Cel mai bine este să le parcurgi una câte una.

Ea îl privi o vreme, cu lumina slabă dinspre holoecran trecându-i peste chipul cufundat în gânduri.

— Tu de ce te-ai răzvrătit, Fletcher? A fost cu adevărat atât de teribil pe Bounty?

El îi întoarse o căutătură surprinsă, după care surâse încet.

— Nu a fost vorba despre condiţiile de viaţă, lady, deşi mă îndoiesc că ţie ţi-ar fi fost la fel de indiferente. A fost vorba despre un bărbat, despre căpitanul meu. El a fost forţa care mi-a înaintat viaţa spre ţărmul destinului. William Bligh mi-a fost prieten când am început voiajul, oricât de straniu este să repovestesc un asemenea lucru acum. Dar… vai, în ce fel l-a schimbat marea! A fost trist fiindcă nu fusese avansat şi a fost îmboldit de ideile sale despre cum ar trebui să fie condusă o corabie. Niciodată n-am întâlnit asemenea barbarii din partea unui om care se pretindea civilizat şi nici n-am îndurat asemenea tratament din mâinile sale. Scumpa mea lady Louise, te voi cruţa de chinul amănuntelor, dar ajunge să spun că toţi bărbaţii au un punct dincolo de care cedează. Iar al meu a fost atins în cursul acelui voiaj lung şi îngrozitor. Cu toate acestea, nu-mi este ruşine de acţiunile mele. Mulţi oameni buni şi oneşti au fost eliberaţi de tirania lui Bligh.

— Aşadar, ai avut dreptate?

— Aşa cred. Dacă în ziua de azi aş fi chemat înaintea căpitanilor dintr-o Curte Marţială, aş putea oferi o relatare corectă a faptelor mele.

— Iar acum vrei să faci din nou ceva similar. Să-i eliberezi pe oameni, vreau să spun.

— Da, lady. Deşi aş prefera o mie de voiajuri sub comanda lui Bligh, decât unul singur cu Quinn Dexter. Îl crezusem pe William Bligh versat în căile cruzimii. Văd acum în ce măsură m-am înşelat. Spre oroarea mea, am văzut care este adevăratul rău. Nu voi uita forma pe care o întrupează.

Reporterii petrecuseră câteva zile în închisoare, un cuvânt pe care cei din Organizaţie îl evitau cu multă grijă, denumirea preferată fiind „domiciliu forţat”, ori „restricţionare protectoare”. Fuseseră triaţi şi cruţaţi când posedaţii se extinseseră prin San Angeles, apoi fuseseră aduşi împreună cu familiile în Turnul Uorestone. Patricia Mangano, care se ocupa de toate aspectele pazei, le îngăduise copiilor să se joace în saloanele opulente, în vreme ce părinţii conversau liber, speculând asupra circumstanţelor şi reluând bârfe vechi aşa cum numai cei din meseria lor ştiau s-o facă.

De cinci ori în ultimele două zile, grupuri mici fuseseră purtate în tururi prin oraş şi observaseră falsificarea constantă a clădirilor, care reprezenta semnul distinctiv al terenurilor aflate sub controlul posedaţilor. Străzi suburbane cândva familiare suferiseră peste noapte deformări temporale, ca şi cum un soi de iederă arhitecturală întunecată se târâse încetişor în sus, transformând cromul şi sticla în piatră, iar suprafeţele netede în arcade, pilaştri şi statui. Apăruse o pletoră de enclave din diverse epoci, începând de la bulevardele newyorkeze din anii 1950, până la vilele mediteraneene atemporale spoite în alb, daşele ruseşti şi locuinţele japoneze tradiţionale. Toate erau ameliorate, fiind reproduceri mai degrabă nostalgice ale vieţii reale.

Reporterii înregistrară totul pe cât de fidel o puteau face cu nanonicele neurale predispuse la defecţiuni din celulele lor de memorie. Dimineaţa aceasta însă era diferită. Toţi fuseseră chemaţi din camerele lor, mânaţi la autobuze şi purtaţi pe cei cinci kilometri până la Primărie. De la autobuze gangsteri din Organizaţie îi escortări pe trotuar, unde formară o linie între carosabil şi intrarea elaborat arcuită în zgârie-nori. La ordinul Patriciei, gangsterii se retraseră câţiva paşi, lăsându-i pe reporteri în pace.

Gus Remar constată că nanonicele neurale i se reactivară şi începu imediat să înregistreze cu toate funcţiile senzoriale, datavizându-i blocului recorder al flekului să facă o copie de rezervă. Trecuse mult de când nu mai transmisese un reportaj live de pe teren, fiindcă actualmente era editor senior de studio în filiala Time Universe din oraş, totuşi vechile abilităţi nu dispăruseră. Porni să scaneze de jur împrejur.

Pe stradă nu exista nici un vehicul, dar mulţi oameni erau înşiruiţi pe trotuar, pe cinci-şase rânduri adâncime în spatele barierei. Când comută pe focalizarea pe distanţă lungă, Gus văzu că publicul acela se întindea pe aproape trei cvartale. Posedaţii constituiau majoritatea şi erau lesne de depistat în hainele lor de epocă: provincialii şi neinspiraţii banali. Păreau să se amestece destul de uşor printre non-posedaţi.

Atenţia reporterului fu atrasă de o agitaţie din spatele mulţimii. Retinele lui amplificate acţionară funcţia zoom.

Învăpăiaţi la faţă de furie, doi bărbaţi se îmbrânceau reciproc. Unul era un tânăr oacheş şi arătos, abia de douăzeci de ani, cu păr negru perfect aranjat, îmbrăcat în jachetă şi pantaloni din piele. Pe spinare îi atârna o chitară acustică. Al doilea era mai în vârstă, trecut bine de patruzeci de ani şi considerabil mai gras. Ţinuta lui era cea mai bizară pe care o văzuse Gus până atunci: un fel de costum alb, acoperit de strasuri, cu pantalonii evazaţi la peste treizeci de centimetri în jurul gleznelor şi gulerele hainei semănând cu aripile unor mici aparate de zbor. Ochelari de soare mari, cu tente chihlimbarii, îi acopereau o treime din chipul buhăit. În alte circumstanţe, Gus ar fi zis că era un tată care se certa cu fiul său. Îşi comută programul de discriminare audio pe modul primar.

— Făcătură blestemată! răcni tânărul cu accent sudist tărăgănat pronunţat. N-am fost niciodată aşa. (Mâinile îi fluturară insultător peste piepţii costumului alb al celuilalt, răvăşindu-l.) Tu eşti creatura în care m-au vârât ei! Nu eşti decât o boală pe care au creat-o companiile de discuri ca să câştige bani. N-aş reveni niciodată în forma ta.

Bărbatul mai masiv îl îmbrânci într-o parte.

— Cui îi spui tu făcătură, fiule? Eu sunt Regele, singurul şi unicul.

Îmbrâncelile căpătară un caracter mult mai serios, fiindcă ambii bărbaţi încercau să se doboare reciproc. Ochelarii de soare galbeni zburară în mulţime. Gangsterii Organizaţiei interveniră iute pentru a-i separa, dar nu înainte ca mai tânărul Elvis să-şi fi scos chitara din spate, gata să-i zboare creierii versiunii Vegas.

Gus nu apucă să mai vadă finalul. Mulţimea începu să ovaţioneze. Pe stradă apăruse o coloană de vehicule. Primele se iviră motocicletele de poliţie (Harley Davidson, potrivit fişierului enciclopedic din memoria lui Gus), zece la număr, pâlpâind din lumini albastre şi roşii. Erau urmate de o limuzină uriaşă, care avansa abia niţel mai repede decât mersul pe jos al unui om tacticos: un sedan Cadillac din anii 1920, care părea absurd de masiv, cauciucurile groase se bombau sub greutatea şasiului blindat. Geamurile cu grosimea de minimum cinci centimetri colorau interiorul în verde de acvariu. Pe bancheta din spate şedea un singur bărbat, care flutura vesel din braţ către mulţime.

Oraşul îl iubea la nebunie. Al rânji în jurul trabucului şi ridică degetul mare spre cei de afară. Iisuse, era exact ca-n zilele bune de altădată, mergând în exact acelaşi Cadillac antiglonţ, cu pietonii holbându-se cu gurile căscate la trecerea lui. În Chicago ştiuseră că în automobil se afla un prinţ al metropolei. Iar acum, în San Angeles, o ştiau dracului din nou!

Cadillacul se opri în faţa Primăriei. Zâmbitor, Dwight Salerno cobori treptele ca să-i deschidă portiera.

— Mă bucur să te revăd, Al. Ne-ai lipsit.

Al îl sărută pe ambii obraji, apoi se răsuci către mulţimea în extaz şi-şi încleştă mâinile deasupra capului ca un boxer câştigător care poza deasupra adversarului zdrobit. Ei mugiră aprobator. Foc alb se revărsă în cascade şi sfârâi peste carosabil, de parcă Zeus însuşi ar fi făcut o demonstraţie de 4 iulie.

— Vă iubesc, oameni buni! urlă Al spre masa de chipuri de idioţi. Dacă suntem laolaltă, nici un mizerabil de căcat cu ochi din Confederaţie nu ne va putea opri din ce vrem să facem!

Ei nu auziră cuvintele, nici chiar cei din primul rând. Însă conţinutul era destul de clar. Ovaţiile se înteţiră.

Continuând să fluture frenetic dintr-un braţ, Al se întoarse şi urcă iute scara, intrând în Primărie. Lasă-i întotdeauna să-şi dorească şi mai mult, spusese Jez.

Şedinţa se ţinu în recepţie, o cavernă înaltă pe patru niveluri cu plafon boltit, care ocupa jumătate din parter. Un bulevard de palmieri uriaşi, donaţi din originalele californiene, se întindea de la uşă până la tejgheaua vastă a recepţiei. Tuburile solare le erau diminuate astăzi la o fluorescenţă alb-murdar, iar pământul din hârdaie se usca. Se zăreau şi alte semne de neglijenţă şi curăţenie făcută în grabă: mecanoizi valeţi defuncţi înşiruiţi în lungul unui perete, uşi lipsă, gunoaie şi resturi adunate în mormane îndărătul escalatoarelor nemişcate.

Spaţiul recepţiei fusese complet golit, iar în spatele tejghelei fusese instalat un şir de scaune. Al stătea în centru, pe un scaun ceva mai înalt, flancat în ambele părţi de câte doi locotenenţi. Când reporterii nervoşi terminară să se mai foiască în faţa lui, se ridică în picioare.

— Numele meu este Al Capone şi bănuiesc că toţi vă-ntrebaţi de ce v-am adus aici, rosti el şi chicoti.

Surâsurile lor de răspuns fură puţine şi răzleţe. Strângeau toţi din găoz.

— Să vă zic atunci cum stă treaba: vă aflaţi aici fiindcă vreau ca toată Confederaţia să ştie ce se-ntâmplă în locurile astea. După ce va şti şi va-nţelege, lumea va fi scutită de multe neplăceri.

Îşi scoase pălăria de fetru gri şi o aşeză cu grijă pe tăblia lustruită a tejghelei.

— Situaţia este simplă. În clipa de faţă Organizaţia mea se află la controlul întregului sistem Noua Californie. Păstrăm ordinea pe planetă şi în aşezările asteroidale, fără excepţii. Nu dorim să facem nici un rău nimănui, şi ne folosim forţa doar pentru ca lucrurile să se desfăşoare pe cât de bine se poate, la fel ca oricare alt guvern.

— Controlezi şi habitatele edeniste? întrebă un reporter.

Restul se crispară, aşteptând represaliile Patriciei Mangano. Acestea nu sosiră însă, deşi femeia nu arăta deloc încântată.

— Eşti isteţ, amice, aprobă Al rânjind în silă. Nu, nu controlez habitatele edeniste. Aş putea, dar n-o fac. Ştiţi de ce? Pentru că suntem cam de puteri egale, de aia. Dac-am ajunge vreodată la o înfruntare, ne-am putea face mult rău unii celorlalţi. Prea mult rău. Eu nu vreau asta. Nu vreau ca oamenii să fie trimişi în lumea de dincolo din cauza unei dispute teritoriale lipsite de însemnătate. Eu am fost în lumea de dincolo şi-i mai rău decât orice căcat de coşmar pe care vi-l puteţi închipui; aşa ceva n-ar trebui să se întâmple nimănui.

— De ce crezi că ai fost readus din lumea de dincolo? Dumnezeu şi-a pronunţat judecata în privinţa ta?

— Aici m-ai prins, doamnă. Nu ştiu de ce a-nceput toată chestia asta. Vă pot spune însă un lucru: cât am fost în lumea de dincolo, n-am văzut nici un înger sau diavol, niciunul dintre noi n-a văzut aşa ceva. Tot ce ştim este că ne-am întors. Nu-i vina nimănui, ci pur şi simplu s-a-ntâmplat. Iar acum trebuie să facem tot ce putem mai bine cu mâna asta de cărţi destul de căcăcioase pe care le-am primit – ăsta-i scopul Organizaţiei

— Scuză-mă, domnule Capone, rosti Gus încurajat de răspunsurile la întrebările anterioare. Care este de fapt scopul Organizaţiei? Voi n-aveţi nevoie de aşa ceva. Posedaţii pot face orice doresc.

— Îmi pare rău, amice, dar aia greşeşti. Poate că noi n-avem nevoie chiar de aceeaşi guvernare pe care am avut-o înainte, cu toate taxele, reglementările, ideologia şi-alte căcaturi, însă ordinea este necesară şi asta ofer eu. Preluând controlul în felul ăsta, le fac tuturor o favoare. Îi protejez pe posedaţi de atacurile Marinei Confederaţiei şi am grijă de o mulţime de non-posedaţi; fiindcă vă zic, fără mine în nici un caz n-aţi mai sta aici, beneficiind de propriile voastre corpuri. Am grijă de tot felul de oameni, chiar dacă jumătate din ei nu apreciază asta-n clipa de faţă. Până n-am venit eu, posedaţii n-aveau nici habar încotro se-ndreptau. Acum toţi lucrăm umăr la umăr, mulţumită mie şi Organizaţiei. Dacă n-aş fi intervenit pentru ca totul să meargă mai departe, oraşele ar fi fost futute şi-am fi avut un potop de flăcăi descumpăniţi care ar fi fugit spre sătucurile de la ţară. Uitaţi care-i treaba, eu am văzut criza economică cu ochii mei şi ştiu ce-nseamnă pentru cei care n-au o slujbă sau ceva de făcut. Şi să ştiţi că-ntr-acolo ne-ndreptam.

— Atunci, care sunt obiectivele tale pe termen lung, Al? Ce va face Organizaţia în continuare?

— Va netezi asperităţile. Nimeni nu-ncearcă să nege că lucrurile sunt încă niţel cam colţuroase pe ici, pe colo. Trebuie să vedem ce fel de societate putem construi.

— Este adevărat că plănuieşti să ataci Confederaţia?

— Amice, cine spune asta mănâncă căcat cu polonicul. Iisuse, eu nu ştiu de unde ai auzit aşa ceva?! Nu, bineînţeles că nu vom ataca pe nimeni. Ne putem însă apăra destul de bine, dacă Marina Confederaţiei încearcă vreo şmecherie, avem nave care să se ocupe de aşa ceva. Ce dracu', nu vreau să se-ntâmple asta! Vrem doar să fim vecini paşnici cu toată lumea. Aş putea chiar să-ntreb Confederaţia dacă ne putem alătura ei.

Auzind murmurele de surprindere ce răsunară, Al rânji încântat, de jur împrejur.

— Da, da. De ce nu, ce dracu'! Bineînţeles că putem cere să ne alăturăm. Poate că din asta va ieşi ceva bun, un fel de compromis care să-i mulţumească pe toţi, o soluţie pentru toate sufletele care vor să se-ntoarcă din lumea de dincolo. Organizaţia le poate plăti savanţilor din Confederaţie să ne facă corpuri noi pornind de la zero sau aşa ceva.

— Vrei să zici că ai renunţa la corpul tău, dacă ar fi disponibilă o clonă?

Al se încruntă când Emmet se aplecă să-i murmure la ureche, explicându-i ce era o clonă.

— Sigur că da, rosti el. Cum v-am zis, toţi suntem victimele circumstanţelor.

— Crezi că este posibilă coexistenţa paşnică?

Buna dispoziţie a lui Al dispăru.

— Ar fi bine să crezi asta, amice-n pula mea! Noi ne-am întors şi suntem aici ca să rămânem. Ai priceput? Ce-ncerc să vă conving pe voi, oameni buni, este că noi nu suntem Călăreţii Apocalipsei. Noi am dovedit că posedaţii şi non-posedaţii pot trăi împreună pe aceeaşi planetă. Perfect, cei din afara sistemului ăstuia sunt alarmaţi în clipa de faţă şi-i absolut firesc. Dar şi noi suntem speriaţi, nu vă puteţi aştepta să dorim să ne-ntoarcem în lumea de dincolo. În privinţa asta trebuie să acţionăm împreună. Eu personal întind mâna în semn de prietenie către Preşedintele Adunării. Iar asta-i o ofertă pe care n-o poate refuza.

Norii roşu-strălucitor începuseră să crească, pete rubinii mici care înfloreau peste Norfolk. Louise, Fletcher şi Genevieve îşi petrecură prima zi de pe orbită privind imaginile receptate de videocamerele externe ale Tărâmului îndepărtau În mod clar, situaţia cea mai rea era pe Insula Kesteven. O aureolă stacojie solidă se adunase, mascând uscatul, iar forma ei era copia mărită a liniei de coastă pe care o oculta. Ghemotoace de nori albi obişnuiţi se furişau în jurul marginilor sale disciplinate, doar pentru a fi respinse de vânturi invizibile când se apropiau prea mult.

Fletcher le asigură pe fete că norul roşu era inofensiv în sine.

— O simplă manifestare a voinţei, proclamă el, şi nimic mai mult.

— Vrei să zici că-i doar o dorinţă? întrebă Genevieve curioasă.

Se deşteptase aproape golită de clocotul emoţional şi nu se mai manifestase niciuna dintre perioadele de exuberanţă maniacă ori de linişte concentrată din ziua anterioară. Era însă mai tăcută ca de obicei; un aspect pe care Louise îl aprecia. Ea însăşi nu prea avea chef de vorbă. Nici ea, nici Fletcher nu amintiseră de Tantu.

— Exact, micuţo.

— Dar de ce şi-ar dori aşa ceva?

— Pentru ca să poată găsi sub el refugiu dinaintea pustietăţii universului. Nici chiar cerul acestei planete, care se bucură de puţină noapte, nu este o imagine preţuită.

Mai bine de treizeci de insule aveau de acum urme roşietice în văzduhul de deasupra lor şi Louise asemănă fenomenul cu izbucnirea unei boli teribile, un cancer care se întindea şi rodea din trupul planetei.

Furay şi Endron veniseră de câteva ori în salon, pentru a-i informa asupra acţiunilor escadrilei Marinei şi a progreselor înregistrate de armată. Niciunele nu fuseseră remarcabile. Armata desantase pe două insule, Shropshire şi Lindsey, sperând să le recâştige capitalele, însă rapoartele primite de la unităţile din avangardă erau confuze.

— Aceeaşi problemă pe care am avut-o cu Kesteven, se destăinui Furay când le aduse prânzul. Nu-i putem susţine pe flăcăii de la sol, fiindcă nu avem nici o informaţie fezabilă despre ţinte. Iar norul ăla roşu a îngrijorat-o serios pe amirală. Nimeni din personalul tehnic nu-l poate explica.

Până la mijlocul după-amiezii (după ora navei), comandanţii pierduseră contactul cu jumătate din trupele lor. Norul roşu era vizibil peste patruzeci şi opt de insule, dintre care nouă fuseseră complet acoperite. Când ziua-Duce luă sfârşit pentru Insula Ramsey, fuioare subţiri de nori se iviră peste două sate. Echipe de soldaţi de rezervă fură aeropurtate urgent de la Norwich, dar în ambele cazuri, contactul se pierdu la cincisprezece minute după ce pătrunseseră în zonă.

Louise privi încruntată cum norul încolăcit se îndesi deasupra satelor.

— Am avut dreptate, rosti ea deznădăjduită. Aici nu mai poate face nimeni nimic. De acum e doar o chestiune de timp.

Tolton înainta în amonte prin pârâul îngust, cu apa acoperindu-i pe alocuri pantofii purpurii scânteietori. Creasta malului abrupt, presărată cu smocuri de iarbă nisipoasă, se găsea la câţiva centimetri deasupra creştetului capului său. Nu putea să vadă afară, în parc, şi nimeni nu-l putea vedea pe el – din fericire. Sus de tot strălucea tubul de lumină axial din Valisk. Intensitatea sa rănea ochii lui Tolton, care era un individ noctambul, obişnuit cu cluburile, barurile şi vestibulurile, unde îşi ţinea predicile poetice către membrii de echipaj terminaţi, pierduţii în pornovizări, rebutaţii hiperstimulaţi şi mercenarii care populau nivelurile inferioare din zgârie-stele. Ei îl tolerau, entităţi rătăcite care ascultau sau râdeau de cuvintele lui iscusit meşteşugite, oferindu-şi propriile istorii pentru bogăţia sa de experienţe. Tolton se deplasa printre descrierile de vieţi fărâmiţate la fel cum o fac boschetarii printre gunoaiele puturoase dintr-o fundătură întunecoasă, culegând mereu câte ceva, străduindu-se să priceapă ce spuneau, să confere puţină graţie visurilor lor smochinite, să-i explice pe ei, lor înşişi.

„Într-o bună zi”, le spunea, „voi încorpora toate astea într-un album StF. Galaxia vă va afla starea şi vă va elibera.”

Ei nu-l credeau, dar îl acceptau ca pe unul de-al lor. Era un statut care-l salvase din multe încăierări din baruri. Acum însă, în ceasul lui de nevoie disperată, nu-l ajutaseră. Oricât de greu ar fi fost s-o recunoască, ei pierduseră; ticăloşii cei mai duri din Confederaţie fuseseră raşi în nici treizeci şi şase de ore.

— La următoarea răspântie, o iei pe canalul din stânga, îl anunţă blocul procesor prins la centură.

— Da, murmură el supus.

Iar aceasta era cea mai uriaşă, şi cea mai usturătoare dintre toate ironiile sorţii: el, aspirantul de poet anarhist, îi era patetic de recunoscător lui Rubra, dictatorul supracapitalist, fiindcă îl ajuta.

La zece metri în faţă, se contopeau două pâraie bolborositoare. Tolton coti la stânga fără să ezite, cu apa înspumată stropindu-i genunchii. Fuga lui din zgârie-stele fusese aidoma unui montaj dement al tuturor istoriilor de luptă ce-i fuseseră povestite vreodată, care-i ieşise galopând din subconştient pentru a-l tortura. Orori şi hohote de râs îl urmăriseră pe toate coridoarele, până şi prin cele despre care crezuse că numai el le cunoştea. Doar Rubra, un glas calm care-i recita direcţii, îi oferise speranţă.

Apa îi îngreunase pantalonii negri. Îi era frig, pe de o parte din cauza fricii, pe de altă parte din pricina sevrajului.

De trei ore nu se mai văzuse nici un semn de urmăritori, deşi Rubra spunea că tot veneau după el.

Pârâul îngust începu să se lăţească şi malurile să-i coboare. Tolton ieşi într-un tău larg de cincisprezece metri, a cărui jumătate îndepărtată era mărginită de o stâncă în formă de semilună. Peşti xenoci graşi ţâşniră, ferindu-se dinaintea lui, parcă rostogolindu-se pe fund. Nu exista nici altă ieşire, nici vreo sursă de alimentare.

— Şi acum? întrebă el plângăreţ.

— În capătul opus există un canal de admisie, îi spuse Rubra. Am închis fluxul, astfel că vei putea să înoţi prin el. Canalul este lung de numai cinci metri, după care face un cot; nu există lumină, dar duce într-o grotă unde vei fi în siguranţă.

— O grotă? Crezusem că grotele sunt săpate în roca naturală de-a lungul secolelor.

— De fapt, este o incintă de protecţie împotriva supraîncărcărilor. Atât doar că n-am vrut să fiu prea tehnic cu tine, care ai un trecut artistic.

Lui Tolton i se păru că glasul suna iritat.

— Mulţumesc, replică şi pomi prin apă către stâncă.

După alte două îndrumări de corectare a direcţiei, plonjă sub unde. Gura canalului de admisie fu uşor de găsit, o gaură neagră de coşmar, largă de numai un metru şi jumătate. Ştiind că nu se va putea întoarce niciodată, ba nici chiar măcar să se retragă cu spatele, bărbatul se sili să lunece prin ea, lăsând în urmă un şirag de bule de aer.

Era imposibil să fi (ost lung de numai cinci metri, părea mai degrabă să aibă douăzeci sau treizeci de metri. Coturile erau strânse, imul îl coborî, iar altul îl îndreptă în sus. Ieşi la suprafaţa apei cu un icnet răcnit şi disperat. Grota avea formă de dom, cu diametrul de douăzeci de metri şi toate suprafeţele acoperite de o peliculă de apă; practic pe pereţi curgeau întruna vălurele superficiale. Ieşise exact în centrul spaţiului aceluia. Când ridică ochii, văzu un orificiu larg în apex, iar picături îi căzură pe chipul întors într-acolo. Inelul de celule electrofosforescente de sus proiecta o strălucire roz-alb slabă în toate cotloanele.

Vâsli până la marginea bazinului şi se ridică în braţe pe podeaua lunecoasă. Un acces de tremurături îi zgudui membrele; nu era sigur dacă se datora apei reci sau senzaţiei sâcâitoare de claustrofobie. Incinta de protecţie împotriva supraîncărcărilor era oribil de restrictivă, iar faptul că de obicei era plină cu apă nu-l ajuta defel.

— O să trimit un cimpcasnic să-ţi aducă nişte haine uscate şi mâncare, spuse Rubra.

— Mulţumesc.

— Aici ar trebui să fii în siguranţă pentru o vreme.

— Nu…

Privi în jur, neliniştit. Toţi ziceau că Rubra putea să vadă peste tot.

— Nu cred că pot sta foarte mult. Este niţel cam… este un spaţiu prea închis.

— Ştiu. Nu te teme, o să te ţin mereu în mişcare, să te păstrez înaintea lor.

— Nu pot să fiu cu altcineva? Am nevoie de oameni în jurul meu.

— Mă tem că n-au mai rămas prea mulţi dintre voi. Iar întâlnirea cu ei nu-i o idee bună, fiindcă în felul acela aţi fi mai uşor de localizat. Încă n-am dedus cum îi urmăresc pe non-posedaţi, dar bănuiesc că deţin un soi de abilitate ESP. La dracu', de ce nu? Au toate celelalte tipuri de farmece.

— Câţi am mai rămas? întrebă el, brusc panicat.

Rubra se gândi să-i spună adevărul, însă Tolton nu era un personaj dintre cele mai puternice.

— Două mii, minţi el.

În interiorul habitatului mai existau trei sute şaptezeci şi unu de non-posedaţi şi ajutarea lor simultană era pur şi simplu îngrozitoare.

Exact în timp ce-l liniştea pe Tolton, o percepea pe Bonney Lewin urmărindu-l pe Gilbert Van-Riytell. Femeiuşcă dură optase să se îmbrace în echipament pentru safari african specific secolului al XDC-lea: uniformă kaki cu două banduliere încrucişate, în care cartuşe de alamă străluceau în inele din piele neagră. Pe umăr îi atârna o carabină Lee Enfield strălucitoare, calibrul 7,69 mm. Gilbert era revizorul bătrân al lui Magellanic Itg şi nu avea absolut nici o şansă. Rubra încercase să-l direcţioneze prin tunelurile de deservire de sub o staţie a tubului, dar Bonney şi camarazii ei îl încadraseră deja pe toate părţile.