Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Trebuie să protejăm cea mai mare parte a populaţiei. Yreka şi Orland vor reacţiona imediat cum vor vedea ce s-a întâmplat. Iar Orland are alocate două fregate ale Marinei. Noi trebuie doar să rezistăm vreo două ore. Cu siguranţă, soldaţii pot face asta. Posedaţii nu sunt chiar atât de buni.

— Dacă Yreka şi Orland n-au fost atacate de asemenea, comentă Fleur nesigur. Noi n-am văzut decât vreo duzină de nave. Când posedaţii au preluat Noua Californie, la asteroizi şi în docurile staţiilor de pe orbitele inferioare se aflau sute de nave.

— Iisuse, vrei să încetezi cu pesimismul? Unde-i senzorul exterior cerut?

— Imediat, domnule. Am găsit doi mecanoizi de inspectare a panourilor de termopurjare, dotaţi cu circuite pe microunde. Probabil că posedaţii nu s-au sinchisit să mai ţintească releele acelea.

— Perfect, fă legătura.

Calitatea imaginii care-i sosi clocotind în creier era oribilă: pete sur-argintii ce pluteau complet aleatoriu pe un fundal negru intens al cărui sfert inferior era rocă neregulată, de un albastru-maroniu. Fleur manipulă mecanoizii astfel încât senzorii li se rotiră şi focalizară pe discul avariat al spaţioportului aflat la extremitatea fusului său. Spaţioportul irupea jeturi groase de gaze dintr-o duzină de locuri, traverse fuseseră strivite şi sfărâmăturile defilau în cozi zdrenţuite de comete. Opt capsule de salvare se îndepărtau de secţiunile distruse. Lui Nicolai Penovici nu-i plăcea să-şi închipuie câte persoane erau înghesuite în interiorul lor şi nici cum ar fi putut fi salvate. Explozii alb-strălucitoare se iviră tremurător pe fundalul constelaţiei deformate a Peştilor. Acolo cineva continua să lupte.

O navă stelară mare lunecă lin în câmpul vizual, încununând un jet de foc de fuziune violet. În mod clar aparţinea Marinei şi afişa configuraţia de luptă: bateriile de senzori pe rază scurtă erau extinse şi panourile de termopurjare retrase. Jeturi albe de gaze de răcire ţâşneau neregulat din duzele mici care-i încingeau secţiunea mediană. Pe toată partea frontală a carcasei erau deschise porturi hexagonale, prea mari însă pentru tuburile de lansare a viespilor de luptă.

Scara era greu de estimat, dar Nicolai aprecie că avea diametrul de nouăzeci de metri.

— Cred că-i o navă de asalt a Marinei, rosti el.

Propulsia principală se dezactivă şi rachetele ionice declanşară, stopând-o la cinci sute de metri de fusul care conecta spaţioportul non-rotativ de asteroid.

— Am amplasat în fus două plutoane, zise Fleur. Nu-s cine ştie ce, nişte poliţişti portuari şi o duzină de mercenari amplificaţi care s-au oferit voluntari.

— Pentru amiralul Nelson a fost joacă de copii, prin comparaţie cu ce-i aşteaptă pe ei, murmură Nicolai. Totuşi ar trebui să poată rezista. Posedaţii n-au cum să desfăşoare o operaţie standard pentru stabilirea unui cap de pod. Corpurile lor afectează componentele electronice, aşa că nu vor putea niciodată purta costume IIS, cu atât mai puţin armuri de luptă. Vor fi nevoiţi să andocheze şi să încerce să înainteze prin luptă prin tuburile de tranzit, iar asta o să-i coste.

Verifică din nou situaţia din exterior, căutând confirmarea aprecierii sale. Nava mare se menţinea nemişcată, scuipând doar intermitent fulgere globulare oranj prin duzele rachetelor de poziţionare mediane, pentru a-şi păstra locul.

— Vreau acces la acoperirea senzorială a spaţioportului, comandă Nicolai, şi verificarea comunicaţiilor noastre interne. Probabil că va fi necesar să coordonăm bătălia de aici.

— Am înţeles, domnule.

Fleur începu să datavizeze instrucţiuni în calculatorul centrului de comandă, interfaţând circuitele lor de comunicaţii cu canalele de date civile ce se împleteau prin spaţioport.

Umbre începură să pâlpâie în interiorul trapelor deschise ale navei.

— Ce dracu' au acolo? se încruntă Nicolai.

Mecanoizii de inspecţie amplificară rezoluţia videocamerelor. Bărbatul zări forme ieşind din navă, aidoma unor bărzăuni care se revărsau din cuibul lor. Contururi întunecate, greu de distins din cauza interferenţelor şi a nivelului redus de lumină. În tot cazul erau umanoide şi dotate cu unităţi de direcţionare cu duze lărgite, pentru impulsuri puternice.

— Cine-s ăştia? şopti el.

— Trădători! şuieră Fleur. Probabil că nenorociţii din Marina NE au trecut în tabăra adversă. Ei n-au susţinut niciodată cu adevărat coloniile asteroidale independente. Acum îi ajută pe posedaţi!

— N-ar face aşa ceva. Nimeni n-ar face aşa ceva.

— Atunci, cum îţi explici?

Comandorul clătină din cap neajutorat. Bărzăunii negri şi iuţi îşi croiau drum în structura din carbotan a fusului. Unul câte unul zburară prin găurile cu margini neregulate.

Louise fu de fapt fericită când reveni în luxul discret al Casei Balfern. Fusese o zi extraordinară şi obositor de lungă.

În cursul dimineţii îl vizitase pe domnul Litchfield, avocatul familiei din capitală, pentru a solicita bani din contul Cricklade. Transferul durase ore, fiindcă nici avocatul şi nici banca nu erau obişnuiţi cu tinere fete care să insiste să primească discuri de credit Banca Joviană. Ea se încăpăţână în ciuda tuturor obstacolelor; Joshua îi spusese că discurile acelea erau acceptabile oriunde în Confederaţie. Louise se îndoia că lirele de pe Norfolk ar fi avut aceeaşi putere.

Partea aceea din zi avea să se dovedească simplitatea în sine, comparativ cu găsirea unei căi de plecare de pe planetă. Pe orbită mai rămăseseră doar trei nave stelare civile, care fuseseră rechiziţionate de Marina Confederaţiei pentru a asigura susţinerea escadrilei.

Louise, Fletcher şi Genevieve merseseră cu trăsura până la Bennett, principalul aerodrom din Norwich, pentru a discuta cu un pilot de avion spaţial din Tărâmul îndepărtat, care se afla actualmente la sol. Bărbatul se numea Furay şi, prin intermediul său, Louise îl convinsese până la urmă pe căpitan să le asigure o cabină. Bănuia că izbândise mai degrabă graţie banilor, decât a vorbelor ei meşteşugite. Taxa fusese de câte patruzeci de mii de fuzidolari pentru fiecare.

Speranţa ei iniţială de a cumpăra bilet direct spre Seninătate se spulberase la numai un minut după ce începuse să vorbească cu Furay. Tărâmul îndepărtat trebuia să rămână lângă escadrilă pe durata misiunii la Norfolk; după ce pleca, avea să însoţească fregatele Marinei. De acum însă nimeni nu ştia când va fi asta, mărturisi căpitanul. Louisei nu-i păsa, ci dorea pur şi simplu să plece de pe Norfolk; până şi plutirea în imponderabilitate pe orbită joasă avea să fie mai sigură decât rămânerea în Norwich. Avea să se gândească la Seninătate după ce Tărâmul îndepărtat ajungea în portul următor.

Căpitanul păruse aşadar să cedeze cu eleganţă înaintea rugăminţilor ei şi trecuseră la negocierea condiţiilor. Urmau să decoleze mâine şi să aştepte în navă până la terminarea misiunii escadrilei.

Alte amânări. Alte incertitudini. Totuşi, Louise începuse să înainteze către ţintă. Fusese amuzant să aranjeze de una singură să zboare într-o navă stelară. Să zboare pentru a se întâlni cu Joshua.

Şi să-i lase pe toţi ceilalţi baltă.

„Nu-i pot lua pe toţi cu mine. Aş vrea, Doamne Iisuse Hristoase, dar realmente nu pot. Te rog, înţelege-mă.”

Încercă să nu lase vinovăţia să i se trădeze pe chip, pe când mergea înaintea subretelor prin reşedinţă spre odaia ei. Femeile purtau pachetele şi cutiile pe care Louise le cumpărase după ce plecaseră de la aerodromul Bennett. Haine mai potrivite pentru călătoria cu o navă stelară (Gen se distrase teribil, alegându-le) şi alte obiecte despre care apreciase că s-ar putea să aibă nevoie. Îşi aminti că Joshua îi explicase dificultăţile şi pericolele posibile ale unui zbor prin spaţiul cosmic. Pe el însă nu-l speria aşa ceva, el era extrem de curajos.

Din fericire, mătuşa Celina încă nu revenise, deşi era de acum spre sfârşitul după-amiezii. Ar fi fost imposibil să-i justifice bagajele acelea.

După ce le expedie pe subrete, Louise îşi azvârli pantofii cât colo. Nu era obişnuită să poarte tocuri înalte şi începuse să simtă încălţările elegante din piele neagră ca pe nişte instrumente de tortură. Alături de pantofi ateriză jacheta ei cea nouă, după care fata deschise uşile de la balcon.

Ducele coborâse pe cer şi radia o tentă aurie minunată, care părea că îmbogăţeşte culorile grădinilor. O briză răcoritoare adia doar într-atât cât să clatine ramurile arborilor. Pe heleşteul cel mare, lebede albe şi negre desfăşurau un vals complicat în jurul pâlcurilor de nuferi portocaliu-deschis, ce păreau făcuţi din vată scămoşată, şi lăsau în urmă dâre lungi şi înspumate în tăcere aproape absolută. Totul era amăgitor de paşnic; mulţumită zidului care proteja împotriva zgomotelor de pe drumul animat de afară, n-ar fi ştiut niciodată că se afla în centrul celui mai mare oraş de pe planetă. Până şi Cricklade era uneori mai gălăgios.

Amintirea căminului ei îi zbârli firişoarele de păr de pe braţe. Izbutise până acum să evite gândurile acelea. „Mă-ntreb ce-i vor sili posedatorii pe mami şi tati să facă? Lucruri rele, ticăloase, dacă Quinn Dexter ăla îngrozitor are vreun cuvânt de spus în privinţa asta.”

Louise se înfioră şi se întoarse în odaie. Era timpul pentru o baie prelungită, relaxantă, după care să se schimbe pentru cină. Până ce mătuşa Celina avea să se trezească mâine dimineaţă, ea şi Gen aveau să fi plecat.

Îşi dezbrăcă bluza şi fusta, ambele noi. După ce scoase sutienul, îşi pipăi cu atenţie sânii. Erau oare mai sensibili? Sau nu era decât imaginaţia ei? Ar fi trebuit să fie sensibili atât de devreme? Regretă că nu fusese ceva mai atentă la lecţiile de planning familial de la şcoală, în loc să fi chicotit cu prietenele înaintea pozelor cu organe sexuale masculine.

— Se pare că te-a ajuns singurătatea, dacă trebuie să faci asta de una singură.

Louise dădu un ţipăt, îşi înhăţă bluza şi o ţinu în faţa pieptului ca pe o pavăză.

Roberto împinse în lături draperia din capătul îndepărtat al încăperii, îndărătul căreia stătuse ascuns, şi avansă. Rânjetul îi era îngheţat.

— Ieşi afară! zbieră Louise. Fierbinţeala teribilă a stânjenelii se transforma în furie rece. Ieşi afară, idiot gras şi-mpuţit!

— Ai nevoie de un prieten apropiat, rosti Roberto mâncând-o din ochi. De cineva care să poată face asta pentru tine. Este mult mai bine aşa.

Louise se retrase un pas, cu picioarele tremurând de repulsie.

— Ieşi afară, imediat! şuieră ea.

— Sau…? Braţul lui se mişcă larg, indicând maldărul de cutii lăsate de subrete. Pleci undeva? De fapt, ce anume ai făcut azi?

— Nu-i treaba ta cum îmi petrec eu timpul. Acum pleacă înainte să sun după o subretă!

Roberto avansă încet.

— Nu te teme, n-o să-i suflu nici un cuvânt mamei. Nu-mi pârăsc prietenii. Şi vom fi prieteni, nu? Prieteni foarte, foarte apropiaţi.

Ea dădu înapoi încă un pas şi privi în jur. Cordonul soneriei pentru subrete se afla de cealaltă parte a patului. N-avea să izbutească să ajungă până la el.

— Pleacă de aici!

— Nu cred, replică el şi începu să-şi descheie nasturii cămăşii. Dacă aş pleca acum, m-aş putea duce să povestesc poliţiei despre aşa-zisul fermier care vă este amic.

— Poftim? aproape că lătră Louise, şocată.

— Da, da. Mă gândisem eu că asta ţi-ar putea schimba atitudinea. Vezi tu, la şcoală m-obligă să-nvăţ istoria. Nu-mi place, dar ştiu cine a fost Fletcher Christian. Amicul vostru foloseşte un nume fals. Şi oare de ce ar face asta? Nu cumva a avut necazuri acolo, pe Kesteven? Nu cumva s-a numărat printre rebeli?

— Fletcher nu-i implicat în nici un fel de conflicte.

— Serios? Atunci pot anunţa poliţa fără să-mi fac griji.

— Nu.

Roberto îşi umezi buzele.

— Eh, asta-i mult mai drăguţ. Cooperăm imul cu celălalt. Nu-i aşa, Louise?

Fata îşi strânse bluza şi mai tare peste piept, gândind cu disperare.

— Nu-i aşa? repetă el.

Louise încuviinţă cu un gest smucit.

— Perfect, aşa-i mai bine.

Îşi scoase cămaşa.

Louisei îi fu imposibil să-şi oprească lacrimile care-i înţepau ochii. „Indiferent ce ar fi”, îşi spuse, „n-o să-l las. Mai bine aş muri; aşa ar fi mai curat.”

Roberto îşi descheie cureaua şi începu să-şi coboare pantalonii. Louise aşteptă până ce îi ajunseră în jurul genunchilor şi atunci se repezi către pat.

— Băga-mi-aş! zbieră Roberto.

Se întinse după ea, dar nu izbuti s-o prindă. Aproape că se prăbuşi, cu pantalonii căzuţi şi înfăşuraţi în jurul gleznelor.

Louise se aruncă pe pat şi porni să se târască peste pături. Roberto înjura în urma ei, luptându-se cu pantalonii. Ea ajunse la capătul patului şi bâjbâi cu mâinile pe dedesubt.

— Nu, nu.

Roberto o apucă de o gleznă şi începu s-o tragă îndărăt. Louise ţipă, lovind înapoi cu piciorul liber.

— Căţeaua dracului…

Ateriză peste ea, făcând-o să ţipe de durerea greutăţii. Zgârie disperată cu unghiile salteaua, trăgându-l şi pe el spre marginea patului. Abia putea să ajungă cu degetele la covor. Roberto râse victorios înaintea zbaterilor ei zadarnice şi avansă treptat, până ce ajunse călare peste fesele fetei.

— Plecai undeva? o zeflemisi el.

Capul şi umerii Louisei atârnau peste marginea patului, cu valuri unduitoare de păr revărsându-se peste cearşafuri. El se ridică, gâfâind uşor, şi îndepărtă pletele de pe spatele ei, bucurându-se de pielea imaculată care se ivi. Fata se încordă, de parcă ar fi continuat să încerce să se elibereze.

— Nu te mai împotrivi, rosti tânărul.

Penisul lui avea o erecţie uriaşă.

— O să se-ntâmple, Louise, asta e. Haide, haide, o să-ţi placă după ce-i dăm drumul. Cu tine o s-o ţin sus toată noaptea.

Mâinile i se strecurară sub ea, căutându-i sânii. Degetele disperate ale Louisei găsiră forma lustruită şi rece a lemnului sculptat pe care îl căutase sub pat. O prinse, gemând de repulsie când mâinile lui Roberto strânseră. În acelaşi timp însă, atingerea puştii Carmithei îi expedie hotărârea ca un flux prin vene, pârjolind şi îngheţând în acelaşi timp.

— Dă-mi drumul, imploră ea. Te rog!

Mâinile care explorau obscen se opriră.

— De ce aş face-o?

— Nu vreau aşa. Întoarce-mă. Te rog, o să-ţi fie şi ţie mai uşor. Aşa mă doare.

Urmă un moment de tăcere.

— N-o să te-mpotriveşti? întrebă el nesigur.

— Nu. Îţi promit. Dar nu vreau în poziţia asta.

— Îmi place de tine, Louise. Zău că-mi place.

— Ştiu.

Greutatea de pe şale se ridică. Louise se încordă, adunându-şi fiecare fărâmă de putere. Trase complet puşca de sub pat şi se răsuci, rotind-o într-un arc larg, încercând să anticipeze unde va fi capul băiatului.

Roberto o zări. Izbuti să ridice braţele în tentativa de a bloca lovitura, lăsându-se pe o parte…

Ţeava puştii îl şterse deasupra urechii stângi, iar capătul mecanismului de încărcare îi izbi mâna cu care se străduia să se apere. Nimic pe atât de devastator pe cât sperase Louise, totuşi el răcni de durere şi de şoc şi-şi încleştă ambele palme peste tâmplă. Începu să se încline.

Louise îşi smulse picioarele de sub el şi se rostogoli din pat, aproape scăpând puşca din mână. Q auzi pe Roberto icnind. Un sunet care îi trimise un fior înspăimântător de satisfacţie prin minte. O eliberă de tot rafinamentul politicos pe care i-l instilase Norfolk, îi alungă civilizaţia.

Se ridică, prinse mai bine puşca şi o coborî cu toată puterea asupra creştetului băiatului.

Ciocănitura neliniştită de la uşă fu următorul lucru pe care îl conştientiză Louise. Dintr-un motiv inexplicabil, căzuse pe podea şi începuse să plângă. Îşi simţea tot corpul rece şi tremurând, dar pielea îi era brobonită de sudoare.

Ciocănitura se repetă, de data aceasta mai insistent.

— Lady Louise?

— Fletcher? murmură ea cu glas slab.

— Da, lady. Eşti bine?

— Eu… Un chicotit i se înecă în gâtlej. O clipă.

Privi în jur şi icni. Roberto zăcea răşchirat peste pat. Sângele scurs din capul lui produsese o pată uriaşă pe cearşaf.

„Doamne Iisuse Hristoase, l-am omorât! Mă vor spânzura.”

Se holbă mult timp în tăcere, apoi se sculă şi-şi acoperi goliciunea cu un prosop.

— Mai eşti cu cineva? îl întrebă pe Fletcher.

— Nu, lady. Sunt singur.

Louise deschise uşa şi el se strecură înăuntru. Vederea cadavrului nu păru să-l tulbure.

— Lady Louise, rosti cu glas încet plin de grijă şi înţelegere.

Deschise braţele şi ea se lipi de trupul său, străduindu-se să nu plângă iarăşi.

— A trebuit s-o fac, izbucni ea. Voia să…

Palma lui Fletcher îi mângâie părul răvăşit, netezindu-l şi pieptănându-l cu fiecare atingere. Peste un minut redevenise uscat şi strălucitor. Şi, cumva, durerea interioară se diminuase.

— Cum ai ştiut? şopti ea.

— Ţi-am simţit tulburarea. A fost ca un răcnet asurzitor şi în acelaşi timp tăcut.

— Oh…

Asta chiar că era o revelaţie stranie, faptul că posedaţii îţi puteau asculta gândurile. „La câte lucruri rele simt în mintea mea…”

Fletcher îi privi ochii neliniştiţi.

— Animalul acesta te-a siluit, lady?

Ea scutură din cap.

— Nu.

— Are noroc. Dacă ar fi făcut-o, l-aş fi trimis eu însumi în lumea de dincolo. Iar drumul într-acolo n-ar fi fost defel plăcut pentru el.

— Dar este mort, Fletcher. L-am ucis.

— Nu, lady, trăieşte.

— Sângele…

— O tăietură pe scalp arată întotdeauna mult mai rău decât este de fapt. Haide, haide, nu doresc să mai verşi lacrimi pentru o bestie.

— Doamne Dumnezeule, în ce bucluc incredibil am intrat! Fletcher, el bănuieşte ceva în legătură cu tine. Nu mă pot duce la poliţie şi să reclam o tentativă de viol. Le va spune despre tine. În plus – trase aer în piept îngrijorată – nu sunt tocmai sigură pe care dintre noi îl va crede mătuşa Celina.

— Perfect. Va trebui să plecăm neîntârziat.

— Dar…

— Te poţi gândi la alt curs de acţiune?

— Nu, răspunse ea trist.

— Atunci trebuie să te pregăteşti; strânge lucrurile de care ai nevoie. Eu voi merge s-o anunţ pe micuţă.

— Şi el? arătă Louise corpul lipsit de cunoştinţă de pe pat.

— Îmbracă-te, lady. Mă voi ocupa eu.

Louise scotoci prin cutii, apoi intră în camera de baie a iatacului. Fletcher se aplecase deja peste Roberto.

Fata se îmbrăcă cu o pereche de pantaloni lungi albastru-închis şi un tricou alb. O pereche de pantofi cu feţe din pânză neagră şi talpă de cauciuc îi completară ţinuta. O combinaţie cum nu mai purtase până atunci şi care nu semăna cu nimic ce-i îngăduise mama vreodată să poarte. Totuşi era practică, decise ea. Simplul fapt că era îmbrăcată în hainele acelea o făcea să se simtă diferit. Restul obiectelor de care avea nevoie fură îngrămădite într-o valiză pe care o cumpărase. Era la jumătatea împachetării, când auzi din dormitor strigătul înspăimântat al lui Roberto, care se stinse apoi într-un scâncet. Impulsul iniţial al fetei fu să alerge şi să vadă ce se întâmpla. N-o făcu însă, ci inspiră adânc, după care se uită în oglindă şi-şi termină de prins părul la spate.

Când reveni în cele din urmă în dormitor, Roberto fusese legat cu fâşii de pătură. Se holba la ea cu ochi lărgiţi, îngroziţi. Căluşul din gură îi înăbuşea zbieretele disperate.

Ea se apropie de pat şi-l privi. Roberto se opri, străduindu-se să vorbească.

— Într-o bună zi, spuse Louise, mă voi întoarce în casa asta. Iar când o voi face, voi fi însoţită de tatăl şi de soţul meu. Dacă eşti deştept, nu vei mai fi aici când vom sosi.

Ducesa se ridica deja când ajunseră la aerodromul Bennett. Toate aparatele de zbor de pe Norfolk fuseseră rechiziţionate pentru serviciul militar (inclusiv aeroambulanţa de la Bytham), gata să transporte armata nou-formată spre insulele capturate de rebeli. Mai bine de o treime din ele se înşiruiau pe iarba tunsă scurt a aerodromului. În jurul hangarelor se zăreau o sumedenie de soldaţi în uniforme kaki.

Trei santinele, un sergent şi doi soldaţi, păzeau intrarea în blocul administrativ. La prânz, când Louise se întâlnise cu Furay, nu existaseră santinele.

Genevieve coborî din taxi şi-i privi morocănos. Fetiţa devenea foarte iritabilă.

— Îmi pare rău, domnişoară, rosti sergentul. Accesul civililor nu este permis. Aerodromul se află acum sub controlul armatei.

— Noi nu suntem civili, ci pasageri, spuse Genevieve indignată.

Îl fulgeră cu privirea pe bărbatul voinic, care nu-şi putu abţine un zâmbet fugar.

— Îmi pare rău, scumpo, dar tot nu poţi să vii.

— Spune adevărul, interveni Louise.

Scoase din poşetă o copie a contractului lor de transport cu Tărâmul îndepărtat şi i-o arătă sergentului.

Acesta strânse din umeri şi-l răsfoi într-o doară, fără să-l citească.

— Tărâmul îndepărtat este o navă militară, adăugă Louise.

— Nu-s sigur…

— Aceste două tinere doamne, spuse Fletcher, sunt nepoatele contelui de Luffenham. Simt convins că superiorul dumitale trebuie anunţat privind documentele de călătorie. Sunt de asemenea convins că nimeni n-ar dori ca domnul conte să fie nevoit să-i telefoneze personal generalului comandant al bazei.

Sergentul aprobă posac.

— Sigur că da. O să vă rog să aşteptaţi înăuntru, până când clarific situaţia. Locotenentul meu este la popotă în clipa asta. S-ar putea să mai dureze ceva.

— Eşti foarte amabil, zise Louise.

Sergentul izbuti un surâs nervos.

Fură conduşi într-un birouaş de la parter, cu vedere spre aerodrom. Soldaţii le aduseră bagajele, zâmbindu-i aproape necontenit Louisei.

— Au plecat? întrebă ea după ce uşa se închise.

— Nu, lady. Sergentul este descumpănit de prezenţa noastră. Un soldat a fost postat la câţiva metri mai departe pe coridor.

— La naiba!

Fata se apropie de unica fereastră. Din locul acesta putea zări aproape o treime din aerodrom. Avioanele păreau chiar mai multe decât azi-dimineaţă, erau de ordinul sutelor. Grupe de membri ai miliţiilor mărşăluiau pe potecile bătucite în iarbă, în strigătele sergenţilor-majori. Foarte mulţi oameni erau angrenaţi în încărcarea avioanelor mari de marfă. Camioane treceau în viteză, aducând şi mai multe materiale.

— Campania este probabil pe punctul de a începe, zise Louise. („Iisuse, cât de tineri par! Sunt pur şi simplu nişte băieţi de vârsta mea.”) Vor fi învinşi, nu-i aşa? Toţi vor fi posedaţi.

— Da, lady, aşa mă aştept să fie.

— Ar fi trebuit să fac ceva. (Nu era sigură dacă vorbise sau nu cu glas tare.) Ar fi trebuit să-i las o scrisoare unchiului Jules. Să-i fi avertizat… Le-aş fi putut sacrifica măcar atât din timpul meu, cât să scriu câteva rânduri simple.

— Nu există nici o cale de apărare, scumpă lady.

— Joshua ne va proteja. El o să mă creadă.

— Mie mi-a plăcut de Joshua, anunţă Genevieve.

Louise zâmbi şi-i ciufuli părul.

— Dacă ţi-ai fi prevenit familia şi Curtea Prinţului, iar ei te-ar fi crezut, mă tem că n-ai mai fi putut să-ţi cumperi plecarea la bordul Tărâmului îndepărtat, lady.

— Deocamdată însă asta nu-nseamnă nimic pentru noi, rosti ea exasperată. Ar fi trebuit să fi mers la Tărâmul îndepărtat imediat ce Furay a semnat contractul.

Genevieve o privi neliniştită.

— Vom ajunge acolo, Louise. O să vezi.

— N-o să fie uşor. Nu-l văd pe locotenent lăsându-ne pe aerodrom în virtutea contractului aceluia, în nici un caz acum, când toate trupele decolează. Lucrul cel mai simplu pe care ar putea să-l facă ar fi să-i telefoneze mai întâi unchiului Jules. Şi atunci o să dăm cu adevărat de bucluc.

— De ce? se încruntă Genevieve.

Louise strânse uşor mâna surorii ei.

— Am avut o mică ceartă cu Roberto.

— Bleah! Domnul Grasu'. Nu mi-a plăcut de el.

— Nici mie. Privi din nou pe fereastră: Fletcher, poţi spune dacă Furay se află acolo?

— Voi încerca, lady Louise.

Veni lângă ea, lipi ambele palme de pervaz şi plecă fruntea. Închise ochii.

Louise şi Genevieve se priviră.

— Dacă nu putem urca pe orbită, rosti Louise, va trebui să ieşim printre smârcuri şi să campăm acolo. Să găsim un loc izolat, aşa cum a făcut Carmitha.