Peter F. Hamilton Zorii noptii

Aceeaşi percepţie îi oferea o viziune cu totul aparte asupra oraşului. Ziduri de umbre negre, dense, în mijlocul unui cenuşiu universal. Oameni se mişcau pe aici, şoapte distorsionate care răsunau peste tot, fantasme audibile. Unele difereau de celelalte. Erau mai puternice, mai clare. Nu prea multe.

Al deschise ochii şi privi pe stradă. O secţiune a barierei cobora, pliindu-se cu eleganţă precisă. O maşină-glonţ se opri lângă ea. Portiera ca o aripă glisă în sus, iar la interior se găsea un automobil adevărat, o decapotabilă americană autentică, care purta imaginea aerodinamică a vehiculului din Noua Californie ca pe o îmbrăcăminte. Era joasă, cu capotă lată şi o sumedenie de ornamente cromate. Al nu recunoscu modelul, care era mai modern decât orice existase în anii 1920, iar amintirile sale din anii 1930 şi 1940 nu erau chiar grozave.

Bărbatul din fotoliul capitonat în piele roşie al şoferului încuviinţă amabil spre el.

— Ar fi mai bine să urci, îi spuse. Poliţaii or să te prindă, dacă rămâi pe stradă. Sunt cam porniţi împotriva noastră.

Al privi în sus şi în jos pe trotuar, apoi ridică din umeri şi sui în maşină.

La interior, imaginea maşinii-glonţ colora aerul aidoma irizaţiilor de pe pelicula unei băşicuţe de săpun.

— Mă numesc Bemhard Allsop, zise bărbatul de la volan şi ieşi cu maşina pe stradă. În urma lor, bariera se ridică lin. Dintotdeauna mi-am dorit un Oldsmobile ca frumuseţea asta, dar nu mi l-am putut permite pe când trăiam în Tennessee.

— Şi ăsta-i real?

— Cine poate şti, băiete? Da-n tot cazul, se simte real. Şi eu sunt extrem de recunoscător pentru ocazia de a şofa unul. Ai putea spune că crezusem că şansa aia trecuse definitiv pe lângă mine.

— Da. Ştiu ce vrei să spui.

— Ai stârnit ceva agitaţie acolo, băiete. Porcii sunt furioşi şi puşi pe treabă. Noi le monitorizăm frecvenţa radio… aşa cum se numea pe vremea mea.

— Eu n-am dorit decât un taxi, atâta tot. Cineva a-ncercat să facă pe deşteptul.

— Există o şmecherie prin care te poţi deplasa în oraşul ăsta fără să ştie poliţia. O să fiu încântat să ţi-o arăt cândva.

— Mulţumesc anticipat. Unde mergem acum?

Bemhard Allsop surâse larg şi-i făcu cu ochiul.

— Te duc să-ntâlneşti restul grupului. Voluntarii sunt permanent bine-veniţi, fiindcă nu-s uşor de găsit.

Râse într-o cascadă de iodlere ascuţite şi întretăiate, care-i amintiră lui Al de guiţăturile unui purceluş.

— Pe mine m-au abandonat. N-am nimic de discutat cu ei.

— Mda, mă rog… Ştii cum a fost… Nu erai chiar cu minţile întregi, băiete. Eu am spus c-ar fi trebuit să te fi luat cu noi. Neamurile-s neamuri, chiar dacă aici nu-i tocmai o familie, ştii ce vreau să spun… Mă bucur totuşi c-ai răzbit în cele din urmă.

— Mulţumesc.

— Deci, cum te cheamă, băiete?

— Al Capone.

Oldsmobile-ul viră brusc la tresărirea lui Bemhard, încheieturile degetelor i se înălbiră când îşi spori strânsoarea pe volan, după care riscă o privire neliniştită către pasagerul său. Dacă înainte în scaun stătuse un tânăr de douăzeci de ani în salopetă roşu-închis spre cafeniu, acum acolo era tolănit un personaj de etnie latinoamericană, binedispus, în costum bleumarin la două rânduri şi cu pălărie gri-porumbel.

— Faci mişto de mine?

Al Capone vârî mâna în costum şi scoase un baston miniatural de baseball. De-a dreptul îngrijorat, Bemhard Allsop văzu cum bastonul crescu până la mărimea completă. Nu-ţi trebuia prea multă imaginaţie ca să deduci ce erau petele întunecate de pe capătul său gros.

— Nu, răspunse Al politicos. Nu fac mişto de tine.

— Iisuse Hristoase! Încercă să râdă. Al Capone…

— Da

— Iisuse Hristoase… Al Capone în maşina mea! Nu că-i tare?

— Da, cred că-i destul de tare.

— E o plăcere pentru mine, Al. Hristoase, vorbesc serios. O plăcere adevărată. Ce dracu', Al, tu ai fost cel mai bun – mai mult de atât nu se putea. Toţi ştiau asta. La vremea mea am făcut şi eu niţică contrabandă cu alcool. Nu mare lucru, câteva butoiaşe. Da' tu… tu ai organizat-o pentru un oraş întreg. Hristoase! Al Capone! Izbi în volan cu ambele palme şi chicoti: Să dea dracii, abia aştept să le văd mutrele când o să te aduc.

— Să m-aduci unde, Bemhard?

— La grup, Al, la grup. Auzi, nu te superi că-ţi zic Al, nu? Nu vreau să te supăr sau altceva. În nici un caz pe tine.

— E-n regulă, Bemhard, toţi prietenii îmi spun Al.

— Prietenii… Da, dom'le!

— Bemhard, cu ce anume se ocupă – exact – grupul ăsta al vostru?

— Păi, să devină mai mare, normal. Asta-i tot ce putem face deocamdată. Unitatea înseamnă putere.

— Eşti comunist, Bemhard?

— Hei! Nici vorbă, Al. Sunt american. Îi urăsc pe-mpuţiţii de roşii.

— După cum vorbeşti, mie aşa-mi pari.

— Nu, ai înţeles greşit. Cu cât vom fi mai mulţi, cu atât vom avea mai multe şanse, cu atât vom fi mai puternici. Ca o armată; o mulţime mare de oameni are forţa de a se face simţită. La asta mă refeream, Al. Pe cuvânt!

— Şi ce intenţionează grupul să facă după ce va deveni mare şi puternic?

Bemhard îl privi din nou cu coada ochiului, de data aceasta derutat.

— Să ne cărăm de aici. Ce altceva?

— Din oraşul ăsta?

— Nu. Să luăm planeta. Ridică un deget mare drept în sus: De acolo. De pe cer.

Al aruncă o privire sceptică în sus. Zgârie-norii fulgerau pe lângă ei de ambele părţi. Mărimea lor nu-l mai tulbura acum în aceeaşi măsură. Jeturi de la nave stelare continuau să brăzdeze cerul azuriu, aidoma licăririlor unor flash-uri foto. Luna micuţă şi stranie nu mai era vizibilă.

— De ce? întrebă el chibzuit.

— La dracu', Al. Nu poţi să simţi? Pustietatea… Nenică, este oribil! Tot neantul ăla uriaş care-ncearcă să te absoarbă în sus şi să te-nghită cu totul. Înghiţi un nod şi glasul îşi reduse intensitatea. Cerul este ca acolo… Este lumea de dincolo, din nou. Trebuie să ne-ascundem. Într-un loc unde n-o să mai murim niciodată, undeva care să nu continue la nesfârşit. Unde nu există o noapte pustie.

— Acum vorbeşti de parc-ai fi predicator, Bemhard.

— Păi, poate că sunt… niţel. Un om inteligent este cel care ştie când este învins. Nu mi-e ruşine să ţi-o spun, Al. Mi-e frică de lumea de dincolo. N-o să mă mai întorc niciodată acolo. Nu, şefu'.

— Deci o să mutaţi planeta?

— Exact!

— Bemhard, asta-i o chestie dată dracului de ambiţioasă. Vă doresc multă baftă. Acum, lasă-mă la intersecţia aia care vine. O să mă descurc şi singur prin oraş.

— Vrei să zici că n-o să te bagi să dai o mână de ajutor? întrebă Bemhard cu glas neîncrezător.

— Nu.

— Dar trebuie s-o fi simţit şi tu, Al. Până şi tu. Toţi o simţim. Ele nu-ncetează nici o clipă să te implore – toate celelalte suflete pierdute. Nu ţi-e frică să te-ntorci acolo?

— Nu pot zice că mi-ar fi. De fapt, nu m-a deranjat niciodată cât am stat acolo prima dată.

— Nu te-a deranjat niciodată…! Iisuse Hristoase, eşti un gagiu superdur. Bemhard dădu capul pe spate şi răcni ascuţit: Ascultaţi, fir-aţi ale dracului, pe Al Capone nu-l deranjează defel să fie mort! Să dea dracii!

— Şi, oricum, unde-i locul ăla sigur unde veţi duce planeta?

— Nu ştiu, Al. Cred c-o s-o urmăm pur şi simplu pe Judy Garland dincolo de curcubeu. Oricare ar fi locul unde nu există un cer.

— N-aveţi nici un plan, n-aveţi nici o idee despre unde să mergeţi. Şi tu voiai să intru în asta?

— Dar se va-ntâmpla, Al. Ţi-o jur! Când vom fi destul de mulţi, o putem face. Acum ai văzut ce poţi face tu singur, doar un om. Gândeşte-te ce pot face un milion, două milioane… Zece milioane! Nimic nu ne va putea opri

— O să posedaţi un milion de oameni?

— Bineînţeles.

Oldsmobile-ul intră pe pantă descendentă lungă, care-l duse într-un tunel. Bemhard suspină fericit când ajunseră în lumina sa puternică, în tonuri oranj.

— N-o să posedaţi un milion de oameni, spuse Al. Poliţaii vă vor opri. O să găsească ei o cale. Noi suntem puternici, totuşi nu suntem supereroi pe care nu-i pot atinge gloanţele. Chestia aia pe care au tras-o mecanoizii aproape că m-a doborât atunci. Dac-aş fi fost ceva mai aproape, aş fi fost din nou mort.

— La naiba, exact asta-ncerc să-ţi spun! se plânse Bemhard. Trebuie să ne sporim numărul. Dup-aia ei nu ne vor mai putea face niciodată vreun rău.

Al tăcu. O parte din spusele celuilalt erau logice. Cu cât existau mai mulţi posedaţi, cu atât poliţailor le-ar fi fost mai greu să-i oprească din a se răspândi. Însă poliţaii aveau să lupte. Ca urşii sălbatici, odată ce-şi dădeau seama cât de serioasă era problema, cât de periculoşi erau posedaţii. Poliţaii, ceea ce treceau drept agenţi FBI pe planeta asta, armata… toţi adunaţi laolaltă. Şobolanii guvernamentali se adunau totdeauna în gaşcă. Ei aveau şi armele navelor stelare; Lovegrove bolborosise despre cât de puternice erau acelea, capabile să preschimbe ţări întregi în deşerturi de sticlă fierbinte în numai câteva secunde.

Şi ce ar fi făcut Al Capone pe o planetă pe care s-ar fi dus un asemenea război? De fapt, ce ar fi făcut Al Capone pe orice planetă modernă?

— Cum îi răpiţi pe oameni? întrebă el brusc.

Probabil că Bemhard simţise schimbarea tonului, a obiectivului. Deveni brusc agitat, se foi pe pielea roşu-strălucitor a scaunului, dar îşi păstră ochii ferm aţintiţi pe strada din faţa lor.

— Păi… îi luăm pur şi simplu de pe stradă. Noaptea, când este frumos şi linişte. Nimic brutal.

— Totuşi aţi fost văzuţi, nu? Poliţaiul ăla m-a numit „Retro”. Au deja un nume pentru voi. Ştiu că voi o faceţi.

— Da, aşa-i, sigur că da. Este destul de greu cu câţi suntem, înţelegi? Cum ţi-am zis, avem nevoie de foarte mulţi. Uneori mai suntem văzuţi. Este inevitabil. Dar nu ne-au prins.

— Nu încă, rânji larg Al şi-şi trecu braţul după umerii celuilalt. Ştii ceva, Bemhard, cred că totuşi voi veni să cunosc grupul ăsta al vostru. Mi se pare că nu v-aţi organizat prea bine. Fără supărare, mă-ndoiesc că voi aveţi cine ştie ce experienţă în domeniul ăsta. Pe când eu…

O havană groasă îi apăru în mână. Trase prelung, cu extaz, primul fum după şase sute de ani.

— Eu am avut o experienţă de o viaţă-ntreagă de partea răului. Şi-o să vă ofer toate beneficiile cu care m-am ales.

Gerald Skibbow intră târşâindu-şi picioarele în odaia caldă, cu pereţi albi, ţinându-se strâns de infirmier. La unele mişcări, halatul bleu-pal şi larg de spital dezvăluia câteva pachete nanonice medicale mici. Gerald se deplasa aşa cum ar fi făcut-o un om foarte bătrân într-un mediu cu gravitaţie mare – cu demnitate precaută. Avea nevoie de ajutor, de călăuzire.

Spre deosebire de persoanele normale, el nici măcar nu-şi mişcă ochii într-o parte şi alta, pentru a-şi vedea noul interior. Nu păru să observe patul cu saltea groasă din mijlocul camerei, înconjurat de aparate mari, vag medicale.

— Bun, bravo, Gerald, spuse infirmierul cordial. Haide acum să ne facem confortabili, da, ce zici?

Aşeză cu grijă fesele bărbatului pe marginea patului, apoi îi ridică picioarele şi-l roti cu totul, până ce ajunse pe spate pe saltea. Mereu foarte prudent. Pregătise o duzină de candidaţi pentru interogarea de personalitate aici, în facilitatea de grad I de restricţionare a Marinei din Guyana, şi niciunul nu fusese tocmai voluntar. Era posibil ca Skibbow să-şi dea seama pentru ce era pregătit. Ar fi putut să fie scânteia care să-l smulgă din transa traumatică.

Nu fu însă cazul. Gerald îi îngădui infirmierului să-l fixeze cu plasa centurilor de siguranţă, care i se mulă după contururile corpului. Din gâtlej nu i se auzi nici un sunet şi nici măcar nu clipi, când plasa se strânse.

Uşurat, infirmierul ridică degetul mare spre cei doi bărbaţi dinapoia panoului lung de sticlă încastrat în perete. Total imobilizat, Gerald se uită la casca masivă din plastic care-i coborî peste cap. Interiorul era pufos, o căptuşeală de blană mătăsoasă, care se rigidiza cumva. După aceea faţa îi fu complet acoperită şi lumina dispăru.

Infuzii chimice asigurară absenţa oricăror dureri sau disconforturi, când filamentele nanonice se strecurară în jurul celulelor dermice şi-i străbătură oasele craniului. Poziţionarea vârfurilor lor în sinapsele specificate dură aproape două ore, fiind o operaţie delicată, similară implantării de nanonice neurale. Infiltrările acestea însă pătrundeau mai adânc decât circuitele obişnuite de augmentare, căutând centrii memoriei pentru a se împerechea cu neurofibrilele din grupurile lor de celule. Şi pătrunderea era masivă, milioane de filamente se îngropau în lungul capilarelor, molecule superstring active cu funcţii preprogramate, care ştiau unde să meargă şi ce să facă. Din multe puncte de vedere semănau chiar cu formaţia dendritică de ţesut viu în care construiau o reţea de informaţii paralelă. Celulele îşi ascultau şablonul ADN, iar structura filamentelor era formatată de IA-uri. Un proces conceput prin studierea celuilalt, dar niciodată complementar.

Impulsuri începură să curgă prin filamente pe măsură ce vârfurile hipersensibile înregistrară descărcări sinaptice. Un montaj oribil de confuz de instantanee de gândire aleatorii şi amintiri neordonate. IA a facilităţii intră on-line, rulând comparaţii, definind caracteristici, recunoscând teme şi ţesându-le în scene senzoriale coerente.

Gândurile lui Gerald Skibbow erau focalizate asupra apartamentului său din arcologia Marele Bruxelles. Trei camere de mărime respectabilă la nivelul şaizeci şi cinci al piramidei Delores. Prin ferestrele cu trei rânduri de geamuri se vedea peisajul de geometrii austere.

Domuri, piramide şi turnuri, toate lipite între ele şi învăluite de încâlceala intestinală a bahn-tuburilor aeriene. Toate suprafeţele vizibile erau cenuşii, până şi sticla domului, acoperite cu mizerie acumulată în decenii.

Era la doi ani după ce se mutaseră aici. Paula avea trei anişori, fugea de colo-colo ca toţi ţâncii şi cădea întruna. Marie era un noduleţ energic de zâmbete, care putea emite un spectru vast de sunete de incredulitate faţă de lumea care-şi producea minunile zilnice pentru ea.

În seara aceea îşi ţinea în braţe fetiţa (deja frumoasă), în timp ce Loren se trântise într-un fotoliu şi accesa emisiunea de ştiri locale. Paula se juca cu un mecanoid Disney pe care i-l cumpărase la second-hand cu două săptămâni în urmă, un arici complet antropomorfizat care avea un râset incredibil de iritant.

Era o familie care se simţea confortabil, într-un cămin frumos. Şi erau împreună, iar de asta erau fericiţi. Zidurile puternice ale arcologiei îi protejau de pericolele din lumea exterioară. Gerald le asigura existenţa, le iubea şi le proteja. Ele îl iubeau la rândul lor; o putea vedea în zâmbetele şi în ochii lor adoratori. Tati era regele.

Tati cânta cântece de leagăn pentru copilele lor. Era foarte important să cânte; dacă s-ar fi oprit, spiriduşii răi şi strigoii ar fi ieşit din bezne şi le-ar fi înhăţat pe copile…

Doi bărbaţi intrară în cameră şi se aşezară tăcuţi pe sofaua din faţa lui Gerald. El se încruntă, nereuşind să le asocieze vreun nume, întrebându-se ce căutau aici, de ce îi invadau căminul.

Invadau…

Piramida tremură, parcă sub un seism minor, şi culorile se înceţoşară pentru o clipită. Apoi încăperea încremeni, soţia lui şi fiicele nu se mai clintiră şi căldura lor dispăru.

— Nu te speria, Gerald, rosti unul dintre bărbaţi. Nu invadează nimeni. Nimeni nu vă va face nici un rău.

Gerald o strânse la piept pe micuţa Marie.

— Cine sunteţi?

— Eu sunt dr. Riley Dobbs, expert neurolog, iar el este colegul meu, Harry Eamshaw, tehnician de sisteme neurale. Ne aflăm aici ca să te ajutăm.

— Lăsaţi-mă să cânt! răcni Gerald disperat. Lăsaţi-mă să cânt! Ne vor înhăţa dacă m-opresc! Ne vor înhăţa pe toţi. Vom fi târâţi în măruntaiele pământului. Niciunul dintre noi nu va mai revedea lumina zilei.

— Lumina zilei va exista de-a pururi, Gerald, spuse Dobbs. Ţi-o promit.

Tăcu şi dataviză o comandă în IA.

Zorile răsăriră în exteriorul arcologiei. Zori limpezi, de felul celor pe care Pământul nu le mai văzuse de secole, cu soarele uriaş şi roşu-auriu azvârlind raze strălucitoare peste peisajul ponosit. Străluceau direct în apartament, calde şi pline de viaţă.

Gerald suspină ca un copilaş şi întinse mâinile spre ele.

— Ce frumoase sunt!

— Te relaxezi. Asta-i bine. Vrem să fii relaxat; şi prefer să ajungi singur în starea aceasta. Tranchilizantele îţi inhibă răspunsurile şi dorim să fii cu mintea limpede.

— Ce vrei să spui? întrebă Gerald bănuitor.

— Unde eşti acum?

— Acasă.

— Nu, Gerald, asta s-a petrecut cu mult timp în urmă. Acesta este un refugiu pentru tine, un adăpost psihologic în trecut. Îl creezi pentru că ţi s-a întâmplat ceva destul de neplăcut.

— Nu. Nimic! Nimic neplăcut. Pleacă!

— Nu pot să plec. Este foarte important pentru mulţi oameni ca eu să rămân. Tu, Gerald, ai putea să salvezi o planetă întreagă.

Gerald scutură din cap.

— Nu vă pot ajuta. Plecaţi.

— Nu plecăm, Gerald. Şi tu nu poţi să fugi de noi. Acesta nu este un loc, ci este înăuntrul minţii tale.

— Nu, nu, nu!

— Îmi pare rău, realmente, dar nu pot să plec până când nu-mi arăţi ceea ce vreau să văd.

— Pleacă! Eu cânt!

Gerald reîncepu să-şi fredoneze cântecele de leagăn. Apoi însă gâtlejul îi împietri, blocând muzica înăuntru. Lacrimi fierbinţi porniră să-i şiroiască pe obraji.

— Gata cu cântatul, Gerald, spuse Harry Eamshaw. Vom juca alt fel de joc. Dr. Dobbs şi cu mine o să-ţi punem nişte întrebări. Vrem să ştim ce ţi s-a întâmplat pe Lalonde…

Apartamentul explodă într-un vârtej orbitor de culori. Toate canalele senzoriale racordate la creierul lui Gerald Skibbow vibrară de supraîncărcare.

Riley Dobbs se scutură, când matricea de procesoare deconectă legătura directă. În scaunul de alături, Harry Eamshaw se mişca de asemenea.

— Futu-i, mormăi Dobbs.

În camera pe care o vedea prin sticlă, zărea corpul lui Skibbow încordându-se în centurile de siguranţă. Dataviză iute procesorului de control fiziologic o comandă pentru un tranchilizant.

Eamshaw privi scanarea neurală a creierului lui Skibbow, cu vârful electric uriaş consemnat la menţionarea planetei Lalonde.

— Asta-i o traumă extrem de profundă. Asociaţiile sunt conectate la aproape toate căile neurale.

— IA a extras ceva din convulsia cerebrală?

— Nu. A fost o dispersie complet aleatorie.

Dobbs privi cum display-ul fiziologic al lui Skibbow revenea lent la valoarea medie.

— Bun, haidem înapoi. Tranchilizantul ăla ar fi trebuit să-i fi tocit nevrozele.

De data aceasta ei trei se aflau într-o savană de iarbă luxuriantă, verde ca smaraldul, înaltă până la genunchi. Munţi înalţi, încununaţi de omăt, păzeau orizontul. Soarele strălucitor coagula aerul, îngroşându-l şi înăbuşind sunetele. În faţa lor se afla o clădire care ardea: o cabană robustă din buşteni, cu horn din piatră şi perete comun cu un hambar.

— Loren! strigă Gerald răguşit. Paula! Frank!

Porni în fugă spre casa pe ai cărei pereţi suiau flăcări. Acoperişul din panouri de celule solare începu să se bombeze, făcând băşici din cauza temperaturii.

Gerald alergă şi alergă, dar nu se apropie deloc, înapoia ferestrelor erau chipuri: două femei şi un bărbat, care nu făcură nimic când văpăile se închiseră în jurul lor, ci se mulţumiră să privească afară cu tristeţe infinită. Gerald căzu în genunchi, hohotind.

— Soţia Loren şi fiica Paula, cu soţul Frank, rosti Dobbs primindu-le identităţile direct de la IA. Nici urmă de Marie.

— Nu-i de mirare că nefericitul e-n şoc dacă a văzut asta întâmplându-i-se familiei lui, remarcă Eamshaw.

— Mda. Şi este prea devreme. Încă n-a fost afectat de virusul energetic.

Dobbs dataviză o comandă în IA, activând un program de suprimare orientat, şi focul dispăru odată cu oamenii.

— E-n regulă, Gerald. S-a terminat. S-a sfârşit. Ei şi-au găsit pacea acum.

Gerald se roti pentru a-l privi, cu chipul deformat de mânie.

— Pacea? Pacea! Idiot cretin şi ignorant! Ei n-or să-şi găsească niciodată pacea. Niciunul dintre noi n-o să şi-o găsească vreodată. Întreabă-mă pe mine! Întreabă-mă pe mine, pulache. Haide! Vrei să ştii ce s-a-ntâmplat? Uite, uite ce s-a-ntâmplat!

Lumina zilei dispăru de pe cer, înlocuită de o strălucire firavă dinspre Rennison, satelitul cel mai interior al Lalondei. Aceasta ilumina altă cabană din buşteni, care aparţinea familiei Nicholls, vecinii lui Gerald. Mama, tata şi fiul fuseseră legaţi şi băgaţi în ţarcul de animale împreună cu Gerald.

Un cerc de siluete întunecate înconjură gospodăria izolată, siluete umane deformate, altele bestial de hidoase.

— Dumnezeule… murmură Dobbs.

Două siluete târau în cabană o fată care se zbătea şi zbiera.

Gerald hohoti ameţitor.

— Dumnezeu? Nu există Dumnezeu!

După aproape cinci ore de călătorie neîncetată şi din fericire lipsită de incidente, Carmitha tot nu se putuse convinge că făceau bine că mergeau la Bytham. Toate instinctele o îndemnau să se ducă la Holbeach, să fie printre ai ei, să-i utilizeze ca pe un gard care să ţină la distanţă duşmanul care rătăcea peste meleaguri, s-o protejeze. Aceleaşi instincte care o făceau foarte sensibilă faţă de prezenţa lui Titreano. Totuşi, aşa cum prezisese mezina Kavanagh, graţie prezenţei lui nimic nu se întâmplase cu căruţa. În câteva rânduri el indicase câte o fermă sau cătun, unde spusese că bântuiau ai lui.

Indecizia era un blestem teribil.

Acum însă femeia avea puţine îndoieli că el era aproape ceea ce pretindea că ar fi. Un nobil de pe bătrânul Pământ, care poseda corpul unui zilier la fermele de pe Norfolk.

În ultimele cinci ore vorbiseră aproape neîncetat şi cu cât Carmitha auzise mai multe, cu atât devenise mai convinsă. Bărbatul ştia foarte multe detalii, totuşi persista un mic neadevăr care o tulbura.

După ce vorbise despre viaţa lui anterioară, spre fascinaţia surorilor, Titreano devenise la rândul său doritor să afle despre Norfolk. Atunci Carmitha începuse finalmente să-şi piardă răbdarea cu tovarăşele ei de drum. Pe Genevieve o putea tolera; lumea văzută prin ochii unei puştoaice de doisprezece ani (tereştri) era oricum destul de bizară, compusă numai din entuziasm şi neînţelegeri. Louise însă era cu totul altfel. Louise explică felul în care economia planetei fusese clădită în jurul exportului de Lacrimi Norfolk, cum întemeietorii aleseseră în mod înţelept o viaţă pastorală pentru descendenţii lor, despre cât de frumoase erau satele şi oraşele, cât de curat era aerul şi peisajul rural prin comparaţie cu planetele industrializate, cât de amabili oamenii, cât de bine organizate domeniile, cât de puţini infractori existau.

— Sună ca şi cum aţi fi înfăptuit multe lucruri preţioase, spuse Titreano. Norfolk este o planetă pe care este de invidiat să te fi născut.

— Unora nu le place, zise Louise, dar aceştia nu sunt foarte mulţi.

Coborî ochii către capul Genevievei, pe care-l ţinea în poală, şi surâse cu blândeţe. Legănată de ritmul lin al căruţei, surioara ei izbutise să adoarmă în cele din urmă. Îi îndepărtă câteva fire de păr de pe frunte. Părul era murdar şi încâlcit, cu şuviţe mototolite şi pârlite de focul din grajd. Doamna Charisworth ar fi făcut o criză de nervi, dacă l-ar fi văzut. Fetele latifundiarilor trebuia să fie permanent modele de ţinută, mai ales fetele Kavanagh.

Simpla amintire a bătrânei, a sacrificiului ei, ameninţă să declanşeze lacrimile amânate atâta vreme.

— De ce nu-i spui motivul pentru care disidenţilor acelora nu le place aici? interveni Carmitha.

— Care disidenţi? întrebă Louise.

— Cei din Uniunea Terenurilor, negustorii aruncaţi în închisori pentru c-au încercat să vândă medicamente care sunt banale în restul Confederaţiei, cei care muncesc pământurile şi toate celelalte victime ale clasei de moşieri, printre care mă număr şi eu.

Furia, oboseala şi disperarea irupseră laolaltă în ţeasta Louisei, ameninţând să înece puţinul rămas din spiritul ei fragil. Se simţea extrem de obosită, dar trebuia să meargă mai departe, trebuia să aibă grijă de Gen. De Gen şi de pruncul preţios. Oare acum avea să-l mai revadă vreodată pe Joshua?