Petru Popovici

CAPITOLUL 19

CINCI MISIONARI MARTIRIZAŢI
Nu toţi cei aprinşi de spiritul misionar au reuşit să-şi desfăşoare lucrarea şi să întoarcă pe mulţi la Domnul. Unii abia şi-au pus piciorul pe terenul câmpului de misiune şi au şi fost omorâţi de băştinaşi. Prin sacrificiul lor însă au fost ca cei ce au dat asalt asupra unei fortăreţe, au pătruns, au deschis poarta, au căzut, dar au venit alţii şi au cucerit-o. Aşa a fost cu cei cinci misionari, care au dorit să ducă Evanghelia la tribul Auca din jungla Ecuadorului. Iată numele lor: Jim Elliot, Nate Saint, Ed McCully, Pete Fleming şi Roger Youderian.
Tribul Auca trăieşte în jungla densă ce se întinde pe o suprafaţă de 12.000 de mile pătrate, la 240 km nord de Quito. E între trei râuri: Arajuno la vest, Napo la nord şi Vilano la sud, iar la est merge până la graniţa cu Peru. Cei din tribul Auca au trăit complet lipsiţi de civilizaţie, ca în epoca de piatră. Ei îşi aveau teritoriul lor însemnat şi nici un alb nu avea voie să pătrundă în teritoriul lor. Iar dacă îndrăznea să pătrundă, plătea cu viaţa. Ei erau de o sălbăticie feroce. Din cauza aceasta nici statul Ecuador nu avea nici o statistică despre numărul populaţiei din trib. După părerea unora erau între 500 şi 1.000 de persoane.
S-au făcut repetate încercări de a pătrunde în teritoriul lor, dar toate s-au soldat cu moartea. În 1541, Gonzalo Pizarro, comandant spaniol, cu trupele sale a străbătut munţii Anzi şi a permis unui locotenent cu compania lui să urmeze cursul fluviului Amazon, ca să ajungă la gurile lui. Din cele câteva sute de soldaţi, au scăpat doar 97, căci ceilalţi au fost decimaţi.
În secolul al XIX-lea, luând amploare industria cauciucu­lui, căutătorii de cauciuc au găsit în bazinul fluviului Amazon cea mai bogată sursă din lume, dar unii din aceştia pătrunzând în teritoriul triburilor Auca au fost măcelăriţi. Au fost adevărate bătălii, mulţi din triburi au fost apoi capturaţi, unii fiind făcuţi sclavi, alţii fiind omorâţi.
Între anii 1940-1949, Compania de petrol Shell a făcut prospecţiuni în zona aceea. Mulţi din lucrătorii acelei Companii se pomeneau atacaţi pe neaşteptate şi omorâţi cu săgeţi. Datorită desişului pădurilor ecuatoriale şi a ierburilor înalte, ei nu au putut fi supuşi nici de trupele Ecuadorului.
Despre viaţa şi obiceiurile celor din trib s-a putut afla doar de la cei refugiaţi din trib. Dayuma a fost o asemenea refugiată. În urma unei certe între familia ei şi o altă familie, tatăl ei, fraţi, surori au fost omorâţi de cealaltă familie. Ea a scăpat ascunzându-se, iar după ce au plecat ucigaşii, de frică, ea s-a strecurat prin desişul pădurilor şi a părăsit tribul, găsind refugiu pe o plantaţie. Avea atunci 15 ani. I-a fost grea adaptarea, mai ales în ce privesc mâncărurile. În trib nu aveau sare. În afară toate mâncărurile erau preparate cu sare. La fel, în ce priveşte îmbrăcămintea, în trib toţi umblau goi, având doar un brâu de viţă cu frunze în jurul mijlocului şi în jurul genunchilor. Cei din trib folosesc sucul de fructe, dar nefermentat. Ea nu a văzut oameni beţi până nu a ieşit afară din trib. Casele lor sunt lungi, făcute din ţăruşi bătuţi în pământ, apoi se face o împle­titură de nuiele şi se lipesc cu noroi. Paturile sunt un fel de hamacuri legate de acoperiş. În fiecare casă locuiesc între 25 şi 50 de persoane. Femeile lucrează pentru întreţinerea casei, iar bărbaţii îşi ascut suliţele, fac săgeţi şi aduc vânat. Fiecare bărbat are 8-10 suliţe. Ştiu să cultive bumbacul şi maniocul. Le place să îmblânzească bouri sălbatici, pe care îi prind când sunt viţeluşi şi domesticesc papagali şi maimu­ţe. Dayuma mereu a fost întrebată de ce tribul Auca e trib de ucigaşi. „Niciodată să nu vă încredeţi în ei - spunea ea - căci pot părea prietenoşi, dar se întorc şi te ucid".
Să facem cunoştinţă cu cei cinci misionari care au pătruns în tribul Auca să le ducă vestea bună a mântuirii, dar care au fost omorâţi.
Jim Elliot era un bărbat înalt, lat în piept, cu păr negru şi cu ochi albaştri, din Portland, Oregon. El a studiat la Wheaton College din Illinois. A învăţat limbile greacă şi spaniolă. La terminarea studiilor universitare, Jim a luat parte la o mare întrunire ce s-a ţinut la Universitatea Illinois pentru studenţii care erau interesaţi în lucrarea misionară din străinătate. Acolo, a cerut Domnului să-i arate unde trebuie el să lucreze. La sfârşitul acelei întruniri, Jim a înţeles că trebuie să lucreze între indienii Pieile Roşii din America de sud.
În vara lui 1950, Jim a întâlnit un misionar din Ecuador, care i-a vorbit despre nevoia de Evanghelie a celor din tribul Auca şi el a simţit imboldul lăuntric să meargă la acei oameni feroce spre a le vesti dragostea lui Dumnezeu.
Concepţia lui despre poziţie şi onoare poate fi constatată dintr-o scrisoare adresată părinţilor, în care, printre altele, spunea: „Nu există în această viaţă ceea ce se spune „om realizat", căci de îndată ce unul a ajuns la acea poziţie dorită de mult timp, râvneşte după alta mai înaltă - e un proces care în cele din urmă este curmat de intervenţia morţii. Viaţa, într-adevăr, este un abur ce se ridică şi apoi dispare. O, de ne-ar învăţa Domnul ce înseamnă să trăieşti în termenii sfârşitului, ca Pavel, care a scris: “Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpa, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba...” (Faptele Apostolilor 20.24).
În timpul verii, după ce a predicat la un grup de indieni, Jim a scris în jurnalul său: „Bucuros de oportunitatea de a predica Evanghelia harului nemăsurat al lui Dumnezeu acestor indieni păgâni. Speranţa mea e că El mă va ajuta să predic celor ce niciodată n-au auzit Numele Domnului Isus. Pentru ce altceva s-ar merita să-ţi cheltuieşti această viaţă? Eu n-am auzit nimic mai bun. Doamne, trimite-mă! Dintr-o flacără de foc El îşi face slujitori ai Lui (Evrei 1:7). Sunt eu material inflamabil? Dumnezeu să mă ferească de înfricoşatul azbest al altor lucruri! Să mă umple pe deplin cu uleiul Duhului Sfânt, ca să pot fi o flacără. Dar flacăra este trecătoare, e de scurtă durată. Poţi tu, suflete al meu, să accepţi aceasta - o viaţă scurtă? În mine locuieşte Duhul Celui ce a trăit o scurtă viaţă, care a ars în râvna Sa pentru Casa lui Dumnezeu. Facă-mă uleiul Tău, flacără pentru Dumnezeu!"
Părinţii, când au aflat de intenţia lui, se gândeau că mult mai efectivă ar putea fi misiunea lui în Statele Unite. Într-o scrisoare adresată părinţilor, el a scris: „Eu nu îndrăznesc să stau acasă în timp ce indienii pier. Ce e cu nevoile bisericilor ticsite de aici? Ei au Scripturile, pe Moise, pe prooroci şi mai mult. Condamnarea lor e scrisă pe carnetele lor de bancă şi în praful de pe Bibliile lor". Jim era o fire că nimeni nu-l putea abate de la calea lui. Acum doar se ruga să-i dea Domnul un tovarăş de lucru cu care să poată pleca. Pentru o vreme a crezut că Ed McCully, un coleg de facultate, va fi omul acela, dar când Ed s-a căsătorit în iunie 1951, a început să se roage pentru un altul.
În august a întâlnit pe Pete Fleming, alt coleg care tocmai îşi luase licenţa. A vorbit cu el despre planurile sale misionare şi acesta a acceptat să meargă cu el.
Pete Fleming era de statură mijlocie, cu fruntea lată şi cu un păr negru în valuri. Studiase artele şi literatura şi urma să fie numit profesor la un colegiu creştin. El s-a născut la Seatle, Washington, în 1928. A fost convertit la vârsta de 13 ani prin mărturia unui frate orb. În toţi anii studenţiei, el a îndrăznit să trăiască o viaţă după Cuvântul Domnului, cu totul altfel decât ceilalţi. El avea o minte critică, îi plăcea studiul biblic şi era un om al rugăciunii. Ca să-şi poată plăti cursurile, muncea din greu o jumătate de normă.
Pe data de 6 septembrie 1951, Fleming a scris lui Dr. W. Tidmarsh, un misionar care a lucrat 12 ani în jungla din Ecuador: „De când ne-aţi vizitat, eu m-am rugat mult pentru Ecuador. De fapt, niciodată nu m-am rugat aşa mult pentru un lucru. Jim şi eu ne-am scris scrisori în care îi relatam despre dorinţa mea crescândă de a pleca şi cum Dumnezeu, prin anumite porţiuni din Scripturi, îmi confirma chemarea sfântă la lucrarea misionară. Unele texte aveau cerinţe categorice, severe, pentru un câmp cu dificultăţi, ca şi Ecuadorul”.
Adânc convinşi de chemarea lor, Jim Elliot şi Pete Fleming au plecat în Ecuador. După 18 zile au ajuns la Guayaquil. În timp ce vaporul îşi făcea intrarea în port, cei doi misionari cântau:
Credinţă a celor de demult,

Prin foc, prin săbii ai răzbit....

Nu ştiau ce va urma, dar erau hotărâţi să-şi îndeplinească misiunea, cu orice preţ. A doua zi, au plecat cu avionul la Quito, unde au petrecut următoarele şase luni în pregătire pentru misiunea la cei din junglă.
După şase luni, cu un camion transformat rudimentar în autobuz, înghesuiţi ca sardelele, au plecat peste şirul Munţilor Anzi să meargă la Shandia. Hodoroaga de autobus i-a dus până la Ambato, unde era baza de aviaţie a misiunii. Acolo au întâlnit pe Dr. Tidmarsh, cu care au fost în corespondenţă. Din cauza bolii soţiei, Dr. Tidmarsh trebuia să părăsească misiunea, lăsându-i pe ei în locul său. Cu un avion mic, Dr. Tidmarsh cu Jim şi Pete au plecat spre Shandia, dar aici nu era pistă de aterizare, aşa că s-au oprit la altă localitate şi de acolo au pornit apostoleşte, cale de trei ore, prin jungla cu ierburi înalte, cu mocirle, cu ploi torenţiale pe neaşteptate, căci se aflau în bazinul fluviului Amazon, şi abia când se ridica luna peste păduri, au ajuns la destinaţie. Erau încărcaţi de noroi şi frânţi de oboseală. Căsuţa în care locuia Dr. Tidmarsh, care era să fie a lor de acum, era acoperită cu paie, avea pereţi de bambus, pe jos nişte scânduri acopereau vatra şi o lampă cu petrol încerca să o lumineze. Era prima seară pe câmpul de misiune.
Aici au făcut cunoştinţă cu indienii cecua, care au fost înfrânţi de incaşi şi forţaţi să vorbească limba lor. Ei trăiesc în pădurile din partea de est, lipsiţi de civilizaţie, decimaţi de boli şi de paraziţi intestinali. Ei sunt un popor mai blând, nu se aseamănă cu vecinii dinspre sud, triburile Jivaros, vânători de capete, nici cu fioroşii Auca dinspre nord. Acestor triburi de indieni, Jim şi Pete au început să le predice Evanghelia. Mergeau în colibele lor, căutau să-i cunoască, să se împrietenească cu ei şi doreau ca, după un timp, să poată pătrunde şi la tribul Auca.
În decembrie 1952, a sosit la Quito, Ed McCully, colegul de facultate al lui Jim, împreună cu Sofia şi copilaşul lor. În iunie 1953, Ed şi-a lăsat soţia şi copilaşul în Quito şi a plecat să întâlnească pe Jim şi Pete în junglă. Ed era fiul unor părinţi credincioşi. Tatăl său a fost un bun vestitor al Evangheliei. Când Ed a intrat la Colegiul Wheaton nu s-a gândit să devină misionar, ci a ales ştiinţele economice. Era un bărbat înalt, solid, talentat în vorbire, chiar câştigase un premiu la un concurs de oratorie la care au participat zece mii de studenţi. În anul II, s-a transferat la Facultatea de drept, dorind să devină avocat. Ca să-şi poată plăti taxele, el a luat o slujbă de noapte la biroul de primire al unui mare hotel. Acolo, în orele când nu avea clienţi, s-a aprofundat în Biblie. În timp ce citea cartea lui Neemia, Domnul l-a chemat să-şi dedice viaţa în slujba altora, să devină misionar. Astfel, după două zile de studenţie la drept, s-a dus şi a spus celor pe care îi cunoştea hotărârea sa. Apoi s-a dus la profesor, i-a spus că renunţă la avocatu­ră, căci s-a decis să devină misionar. Acesta l-a privit, i-au dat lacrimile şi i-a urat succes. Ed s-a înscris la Facultatea de Medicină Misionară, cursuri intensive, ca să poată ajuta pe indienii din Ecuador. Când a terminat cursurile, şi-a luat soţia şi copilaşul şi au plecat la Quito.
La câteva săptămâni după ce vizitase pe Jim şi Pete în junglă, a primit o chemare radiofonică în care i s-a spus că, datorită unei mari inundaţii, atât casa misiunii, cât şi casa pe care Jim şi Pete au construit-o pentru Ed, au fost duse de ape. La fel şi 500 de scânduri - fiecare reprezenta o zi de muncă a unui om - ce erau stocate pentru construirea unei clinici şi a unei bucătării pentru şcoală; revărsarea năprasnică a apelor le-a măturat într-o noapte.
Îndată, Ed a plecat din nou la Shandia. Acolo a văzut că apele au devastat totul. Erau amărâţi şi descurajaţi, dar s-au îmbărbătat unul pe altul şi s-au apucat de construirea unei noi locuinţe. Nu le-a fost uşor. Ei nu erau obişnuiţi cu munca grea. Din mijlocul unei vieţi civilizate să ajungi să trăieşti în condiţii primitive, să te apuci să-ţi construieşti locuinţă, fără să fi învăţat meşteşugul acesta, fără să ai sculele necesare şi fără să-ţi poţi procura nici un fel de material, ci să fii obligat să ţi-l produci tu, a fost ceva mult prea greu pentru ei. Dar nu s-au dat bătuţi. Au transpirat la tăiatul copacilor, la transformarea lor în grinzi, în scânduri. Apoi au învăţat să despice trestia de bambus şi curând căsuţele lor au fost ridicate.
Nu a trecut mult şi a fost terminată şi pista pentru avioane uşoare şi într-o zi a sosit acolo primul avion pilotat de Nate Saint. O mulţime de indieni s-au adunat să vadă cum arată un avion. În primul transport, Nate care era un bun credincios şi devotat misionar, a adus alimente şi medicamente pentru această staţiune misionară. Nate cu soţia lui au sosit în junglă la Shell Mera în septembrie 1948. Timp de mai multe săptămâni au locuit într-un cort, apoi şi-au construit o căsuţă din scânduri. Acolo era sufrageria, bucătăria, magazia de alimente, dormitorul şi atelierul cu scule, toate într-o încăpere. Ce renunţare la unii din pricina lui Cristos Domnul! Şi ce pretenţii mari au alţii când e vorba de lucrarea sfântă!
Nate avea o minte inventivă. Pentru zborurile în junglă, în caz că i se termină benzina din rezervor, el a inventat un sistem suplimentar de alimentare cu benzină dintr-o canistră de rezervă. Invenţia lui a fost acceptată şi de alte companii de aviaţie cu zboruri în junglă. La fel, a reuşit ca printr-un zbor circular la 300-400 m să lase jos un coş cu ceva, cei de jos să poată lua din coş şi să poată pune altce­va în el, fără să fie necesar să aterizeze. Aceasta fiindcă nu toate staţiunile misionare aveau pistă de aterizare. Uneori punea în coş şi un telefon, ca să i se spună ce alimente, medicamente sau altceva aveau nevoie. Apoi trăgea coşul sus şi îşi continua drumul mai departe. Acest sistem l-a folosit din plin mai târziu cu cei din tribul Auca.
Maria, soţia lui Nate, rezolva corespondenţa, primea chemări telefonice de la celelalte staţiuni misionare, care erau deservite de această staţiune aviatică. Când Nate era plecat cu avionul, ea ţinea mereu legătura cu el prin radio cu privire la locaţia avionului, altitudine, condiţiile atmos­ferice şi combustibil. La acestea se adăugau treburile casei şi primirea de musafiri. Toată această muncă o făcea cu bu­curie, căci se ştia în slujba Domnului pentru binele altora.
În 1953, la Macuma, în partea de sud a junglei, a sosit Roger Youderian cu soţia sa Barbara şi cu doi copii. De fapt, această staţiune misionară era pe teritoriul triburilor Jivaro, care erau foarte fioroşi, trăiau independent, nu aveau nici o legătură cu omul alb, care de peste 400 de ani conducea ţara Ecuador. Ei nu admiteau pe nimeni să intre în zonele lor. Nu foloseau decât o sumară îmbrăcăminte, nu aveau bani şi nimic din ale civilizaţiei. Ei trăiau ca în epoca de piatră. Ca arme aveau lancea şi arcul cu săgeţi. Trăiau din vânat şi pescuit. La început par prietenoşi şi ospitalieri, dar te atacă pe neaşteptate. La aceşti oameni Roger a pătruns, i-a vizitat în colibele lor şi le-a vorbit despre mântuirea lui Dumnezeu timp de un an. Toată vremea se ruga însă şi pentru triburile Atşuaras, verişori cu Jivaro, dar şi duşmani de moarte. Cu cinci ani în urmă, misionarul Frank Drown a încercat să pătrundă la ei şi a ajuns până aproape de coliba şefului, dar cineva i-a ieşit înainte cu mesajul să se întoarcă înapoi că altfel va fi omorât. Şi s-a întors înapoi.
Pe data de 5 iunie 1954, Roger s-a decis să se mute mai aproape de triburile Atşuaras. A părăsit Macuma şi, după un drum de două zile pe jos spre sud-est, a ajuns la un loc numit Wambimi, unde Compania de Petrol Shell făcuse câteva case, chiar şi o pistă de aterizare. Dar casele au trebuit să le părăsească şi acum erau dărăpănate. El s-a oprit aici şi s-a apucat să refacă o casă pentru el. Se gândea ca aici să-şi facă staţia sa misionară. Pista era în bune condiţii, doar trebuia tăiată iarba. A lucrat acolo 11 zile şi a reuşit să aibă o bună locuinţă. Lucra şi se ruga ca Dom­nul să-i deschidă o uşă de pătrundere la triburile Atşuaras. Şi Domnul i-a ascultat rugăciunea. În aceste triburi bântuia o boală denumită leişmaniasis, care atacă nasul, cerul gurii şi partea superioară a traheii. E o boală hidoasă care desfi­gurează faţa, produce dureri mari şi sfârşeşte cu moartea. Roger tratase cu succes mai multe cazuri în tribul Jivaro. Deşi tribul Jivaro era în duşmănie cu tribul Atşuara şi se omorau unii pe alţii, vestea că misionarul Roger vindecă boala aceasta s-a răspândit şi la tribul acesta.
La Wambimi, Roger abia îşi terminase casa, încă nu-şi adusese soţia şi copiii şi iată că într-o zi s-a pomenit cu Santiaku, omul cel mai temut, şeful de trib nr. 1 de la Atşuara. Avea boala aceasta şi îl rugă pe misionar să-l trateze şi pe el, cum a tratat şi pe alţii. Fratele Roger a văzut în aceasta răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile lui. I-a administrat injecţia de Repodral şi i-a dat drumul acasă. După câtva timp, când s-a făcut mai bine, a venit din nou pentru consultare şi acum l-a invitat pe misionar să-i facă o vizită. Roger a ascultat cu toată bucuria invitaţia şefului să meargă în tribul său, însă, fiindcă ştia ce a păţit misionarul Frank cu cinci ani în urmă, i-a spus că acceptă invitaţia, dar îi cere să vină când găseşte cu cale, ca să-i arate dru­mul. Se gândea că în felul acesta, escortat de şeful tribului, nu va avea nici un necaz. Şeful a acceptat, şi astfel într-o zi a venit şi l-a luat pe Roger şi pe Frank, ducându-i prin jungla plină cu pericole de vipere, şerpi veninoşi şi fiare sălbatice şi după două zile au ajuns la casa lui Santiaku. Avea o casă mare, de trei ori mai mare ca a celor din tribul Jivaro. Frank, care cunoştea bine limba tribului Jivaro, ce e vorbită şi de tribul acesta, doar cu mici diferenţe, a început să le vorbească din Evanghelie. Ei nu au auzit nici­odată nimic despre Cristos Domnul. Indienii Atşuara, care au umplut casa, ascultau cu atenţie, iar ori de câte ori fratele Frank se oprea, şeful de trib îi cerea să le mai spună. În sfârşit, când a răguşit, a pus un mic patefon pe care îl aduseseră cu ei, să le vorbească, căci aveau discuri cu porţiuni din Evanghelie în limba lor. Ce s-au mai minunat de cutia care vorbeşte! Apoi, când vocea lui Frank s-a mai odihnit puţin, a continuat el să le vorbească. Şeful Santiaku arăta un deosebit interes.
Văzând dorinţa lor, Frank le-a spus că ei sunt gata să mai vină la ei, dar ar trebui să defrişeze o parte din pădure, ca să formeze o pistă pentru aterizarea avionului lor. Ei au acceptat cu bucurie şi au promis că fac aceasta. Roger a stabilit fâşia, a însemnat dimensiunile şi ei urmau să cureţe jungla pe porţiunea aceea. Apoi s-au întors la Wambimi.
După câtva timp, au zburat cu avionul şi au văzut că au curăţit vreo sută de metri de pădure pentru pistă, dar mai aveau de curăţit încă o bună porţiune. N-au putut ateriza, dar le-au lăsat cu coşul îmbrăcăminte spre a-i încuraja la lucru. Au lăsat să treacă o vreme şi apoi iar au făcut un zbor de recunoaştere, dar lucrarea nu era gata. Atunci au discutat împreună şi Roger s-a hotărât să meargă el din nou la ei. Prin junglă nu sunt drumuri, ci doar unele cărări, care dacă nu sunt umblate, curând dispar, căci vegetaţia luxuriantă în zona tropicală creşte foarte rapid. De aceea, Roger a aranjat cu vreo trei din tribul Jivaro să-l conducă şi totodată să-l ajute la purtarea unui radio emiţător şi a unor provizii de alimente şi medicamente.
Cei de la staţiunea aviatică l-au lăsat miercuri pe Roger la Wambimi şi aşteptau joi să primească vreo comunicare radiofonică, dar n-au primit. Nici vineri, nici sâmbătă n-au primit nimic. Luni se gândeau că trebuie să fi sosit la Atşuaras şi îi va chema, dar nici un cuvânt. Atunci i-a cuprins îngrijorarea. Ştiau că cei din tribul Jivaro sunt ne-convertiţi şi cunoscuţi ca ticăloşi, se gândeau nu cumva să-l fi omorât pe Roger. Fiindcă toată dimineaţa nu i-a chemat, s-au hotărât să meargă în căutarea lui. Au pregătit nişte alimente, câteva medicamente în coşul avionului, au pus telefonul şi au plecat la drum. Au ajuns deasupra locului, au găsit pista neterminată şi se întrebau de ce n-au terminat-o. Atunci au căutat cu înfrigurare să vadă cămaşa albă a lui Roger. După câteva minute de zbor pe deasupra, iată, l-au zărit şi li s-a încălzit inima. Au coborât la mică înălţi­me, au oprit motorul să nu fie zgomot şi au strigat lui Roger să cureţe pista de popor, căci vor să lanseze coşul cu provizii. Roger le-a făcut semn că a înţeles şi a cerut indienilor să părăsească pista. Au făcut apoi vreo patru rondouri cu avionul şi au lăsat coşul cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, câteva securi şi telefonul. Roger a apucat coşul, a luat telefonul şi a vorbit cu Frank vreo zece minute, a golit coşul, a pus telefonul, o notă pentru ei şi o scrisoare pentru soţie. Cei de sus au tras coşul şi au plecat.
După ce au aterizat la Wambimi, Frank a spus lui Nate că Roger le-a cerut să vină din nou vineri şi să aterizeze acolo, că pista va fi gata. Le-a spus că are nevoie de medicamente, deoarece în trib a început să bântuie gripa şi, indienii neavând nici o rezistenţă la gripă, au cazuri mortale. El n-a putut să le comunice nimic, din pricină că cel ce purta radio-emiţătorul n-a vrut să intre în trib.
În ziua de vineri, a plouat toată ziua, astfel că Nate n-a plecat cu avionul, căci ştia că nu poate ateriza în noroi. Dar a plecat sâmbătă, căci se făcuse vreme frumoasă. A tot mers, dar nu i-a găsit. A zărit o casă în pădure, dar nu era a lui Santiaku şi nu era nici pista. S-a învârtit peste pădurile ecuatoriale, dar nu le-a putut da de urmă. S-a uitat la consumul de benzină şi se gândea că trebuie să se întoarcă înapoi, altfel riscă să nu aibă benzină îndeajuns, ca să ajungă acasă. Totuşi, simţindu-şi responsabilitatea faţă de Roger, a mai făcut un raid şi iată a zărit pista, casa şi a aterizat. A mulţumit Domnului, şi de obicei folosea antena să-şi anunţe soţia că a aterizat cu bine, dar acum, de bucurie, a uitat, îndată, Roger apăru lângă avion şi fără să salute, fără un cuvânt de bun venit, începu să strige: „Ai adus medicamente?" Era bărbos, obosit, cu cămaşa murdară şi ruptă în câteva locuri. Se întorsese către indienii care alergau spre el şi începu să strige la ei, să le dea ordine. Nate nu-l cunoştea aşa. De aceea, îl apucă de braţ şi îi zise: “Încet, încet că avem timp!" El îl privi lung şi zise apăsat: „Noi nu avem timp!" Atunci Nate tăcu, ca să nu se dea în spectacol. Roger luă două sticle cu penicilină, puse serul şi le dădu lui Nate, zicând: „Scutură-le bine". Acesta le luă şi făcu ce i se spuse. Din nou strigă la câţiva indieni. Şi Nate se gândi: „Cum pot aceştia să creadă că el le e prieten când strigă aşa la ei?" Dar ei se aşezară în rând şi fiecare primi câte o injecţie, căci toţi sufereau rău din pricina gripei. Unii păreau că sunt pe moarte. Santiaku şedea pe o buturugă, se vedea că e bolnav grav. Era tot vopsit, cum e la ei obiceiul când sunt gata să omoare pe alţii. În timp ce făcea injecţii, Roger i-a spus lui Nate că un alt şef deja a murit; că de îndată ce el a sosit, a făcut injecţii celor mai grav bolnavi şi s-au refăcut, dar că a terminat penicilina şi gripa s-a înrăutăţit la aceştia. Ce preţios e medicamentul când omul este între viaţă şi moarte! Când Roger termină o sticlă, o aruncă, dar Nate o ridică şi îi zise: „Mai este o picătură". Roger o trase în siringă şi o dădu unui copilaş, a cărui mamă insista să aibă milă şi de el.
Când a terminat cu injecţiile, mâna lui Roger tremura ca varga. Era istovit. Dar mai sosiră câţiva indieni ce aduceau pe un prieten al şefului. Roger mai vârî siringa şi trase ultimele picături pe care i le administra. Apoi se îndreptă de spate, zâmbi către Nate căci îşi împlinise datoria şi zise: „Slavă Domnului!"
Fiindcă ceasul arăta că mai au doar cinci minute, îşi luară rămas bun şi plecară amândoi la avion. Pe drum Roger istorisi cum datorită gripei, toţi s-au îmbolnăvit şi n-au mai putut lucra la tăierea pădurii pentru pista avionu­lui şi a trebuit el singur să muncească din greu, dar cu toată munca depusă, n-a putut s-o termine pentru vineri. Atunci s-a rugat Domnului să-l împiedice pe Nate să plece cu avionul. Vineri toată ziua a lucrat din greu prin ploaie la tăierea de copaci, la scoaterea buturugilor, că era istovit, dar nu s-a lăsat până ce a terminat. Acum se ruga ca Dom­nul să-l trimită pe Nate în ziua de sâmbătă. Toată dimineaţa înainte de masă au aşteptat, dar nu s-a auzit zgomotul avionului. După-masă, când era descurajat, s-a auzit, dar a trecut la distanţă şi s-a dus. După vreo jumătate de oră s-a auzit din nou, dar în loc să se audă tot mai tare, semn că se apropie, s-a auzit tot mai slab şi a dispărut. Atunci a chemat pe indieni la ascultarea Evangheliei şi la rugăciune şi deodată indienii, care au un auz ascuţit, au strigat: „Vine! Vine!" El le-a zis: „Doar vi se pare". Peste câteva clipe însă a auzit şi el, atunci au ieşit afară şi au văzut avionul. Nu se poate descrie bucuria - spunea el - când au văzut că avionul aterizează pe pista lor. Dar situaţia bolii lor era prea critică. Acestea au fost faptele care l-au determinat să fie în tensiune. În dosul tuturor lucrurilor însă se poate vedea binecuvântată mână a Domnului, care a avut şi are milă de cei păcătoşi. El deschide uşi pe care nimeni nu le poate închide.