Phare – Twinning Projekt ro/2007-ib/JH/01

ÎNALTA CURTE,

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanţii S. I. D. şi M. A. B. prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei S.C. T. H. R. M. N. SA la plata sumei de 150.000 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Eforie Sud, parcelele 31 şi 37 pentru perioada celor trei ani anteriori introducerii acţiunii, la plata sumei de 1.200 euro/lună (echivalent în lei la data plăţii) reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului începând cu data introducerii acţiunii şi până la data încetării ocupării abuzive, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea reconvenţională formulată, pârâta S.C. T.H.R.M. N. SA a solicitat, în contradictoriu cu reclamanţii S. I. D. şi M. A. B., constatarea existenţei unui drept de superficie gratuit asupra terenului în suprafaţă de 417 mp. proprietatea reclamanţilor, pe care este edificat, în parte, Hotelul Ancora, proprietatea S.C. T.H.R.M. N..

Prin sentinţa civilă nr.1895/COM din 1 iulie 2008 Tribunalul Constanţa - Secţia comercială a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii S. I. D. şi M. A. B., a fost obligată pârâta S.C. T. H. R. M. N. SA să plătească reclamanţilor suma de 16.714 lei reprezentând daune echivalente lipsei de folosinţă a terenului în perioada celor trei ani anteriori introducerii acţiunii, s-au respins, ca nefondate, celelalte pretenţii.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea reconvenţională formulată de pârâta S.C. T. H. R. M. N. SA şi a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 2.291 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii S. I. D. şi M. A. B. sunt în posesia unui titlu, reprezentat de o hotărâre judecătorească irevocabilă (sentinţa nr.5305/13 aprilie 1998 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr.4161/1998) prin care S.C. Carmen Silva SA, a cărei succesoare este pârâta, a fost obligată să le lase în deplină proprietate şi liniştită folosinţă loturile nr.31 şi 37 situate în Eforie Sud, în suprafaţă totală de 600 mp.

Amplasarea Hotelului Ancora, proprietatea pârâtei, pe suprafaţa de 417 mp. din cele două loturi şi afectarea diferenţei de 183 mp. pentru folosirea aceleiaşi construcţii (terasă, trotuare şi spaţiu verde) i-a lipsit pe reclamanţi de posibilitatea de a se bucura ei înşişi de bunul proprietatea lor.

Totodată reclamanţii au fost privaţi şi de posibilitatea de a percepe o sumă echivalentă folosinţei terenului, fiind întrunite în mod cumulativ condiţiile instituite prin normele art.998-999 Cod civil pentru antrenarea răspunderii S.C. T. H. R. M. N. SA sub forma daunelor.

Instanţa a reţinut că, deşi pârâta, la rândul său, a invocat un drept de proprietate reprezentat de Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M08 nr.1114/11 noiembrie 2002, acesta este emis ulterior admiterii acţiunii în revendicare şi într-o procedură administrativă, în care reclamanţii nu au fost parte.

Daunele echivalente lipsei de folosinţă a terenului, în perioada celor trei ani anteriori introducerii acţiunii, la primirea cărora sunt îndreptăţiţi reclamanţii, au o valoare de 16.714 lei, stabilită prin raportul de expertiză contabilă suplimentat cu răspunsul la obiecţiunile părţilor.

Faţă de absenţa caracterului cert al prejudiciului invocat de reclamanţi în cel de-al doilea capăt de cerere, atât în privinţa existenţei, cât şi a posibilităţii de evaluare, văzând şi că, în mod eronat, daunele în continuare pretinse vizează lipsa folosinţei terenului şi construcţiilor, instanţa a constatat nefondate celelalte pretenţii ale reclamanţilor.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa de fond a reţinut că, deşi a invocat constituirea dreptului de superficie în temeiul legii, pârâta nu a probat că, printr-un act normativ, i-a fost recunoscut atributul folosinţei terenului ai cărui proprietari sunt reclamanţii.

De altfel, în mod contradictoriu, pârâta şi-a fundamentat pretenţiile şi apărările fie pe un drept de folosinţă gratuită asupra terenului, al cărui izvor reprezentat de lege nu l-a dovedit, fie pe un drept de proprietate asupra terenului aferent hotelului.

Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de reclamanţii S. I. D., M. A. B. şi S.C. T. H. R. M. N. SA au fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel Constanţa prin decizia nr.178/COM din 3 noiembrie 2008.

În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, din probatoriul administrat în cauză - înscrisuri, expertize tehnice - că reclamanţii S. I. D. şi M. A. B. au făcut dovada titlului lor de proprietate, reprezentat de o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care S.C. Carmen Silva SA, a cărei succesoare este pârâta, a fost obligată să le lase în deplină proprietate şi liniştită folosinţă loturile nr.31 şi 37 situate în oraşul Eforie Sud, în suprafaţă totală de 600 mp. (teren pe care este amplasat Hotelul Ancora – 417 mp. – precum şi terasa, trotuarele, spaţiul verde aferente acestuia ce de asemenea ocupă diferenţa de 183 mp.), condiţii în care reclamanţii au fost lipsiţi de prerogativele dreptului lor de proprietate, celelalte înscrisuri obţinute într-o procedură administrativă specială nefiindu-le opozabile.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii S. I. D., M. A. B. şi pârâta S.C. T. H. R. M. N. SA.

Reclamanţii S. I. D. şi M. A. B. în recursul lor, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă, au susţinut că deşi au solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă asupra imobilului, li s-a acordat o sumă mai mică decât cea stabilită prin raportul de expertiză, iar instanţa de apel nu a motivat în fapt şi în drept soluţia la care s-a ajuns. De asemenea, susţin recurenţii, atât instanţa de fond cât şi curtea de apel au stabilit preţul de 0,208 euro/mp. în baza unui sistem stabilit pe baza prevederilor Ordonanţei nr.40/1999, ordonanţă care s-a aplicat domeniului protecţiei chiriaşilor şi stabilirii chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţă, ordonanţă care nu îşi mai produce efecte din data de 8 aprilie 2004, şi în consecinţă, hotărârile care au fost date de cele două instanţe în baza argumentelor juridice prevăzute de un act normativ inexistent sunt vădit nelegale.

Pârâta S.C. T.H.R.M.N. SA, întemeindu-şi recursul pe dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă, a susţinut, în esenţă, că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au trecut cu uşurinţă peste faptul că pentru terenul afectat de construcţia Hotelului Ancora au titlu de proprietate valabil, ce nu a fost contestat şi că nu s-a apreciat corect situaţia juridică a terenului în sensul că atributul folosirii a fost dobândit prin efectul legii, în cadrul procesului de privatizare.

Înalta Curte a luat în examinare, în conformitate cu dispoziţiile art.137 Cod procedură civilă, excepţia necompetenţei materiale a instanţelor comerciale în soluţionarea litigiului.

Examinând recursurile în raport de motivul de ordine publică, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.3 Cod procedură civilă, invocat din oficiu, în condiţiile art.306 alin.(2) Cod procedură civilă, al necompetenţei în primă instanţă a tribunalului în soluţionarea cauzei, Înalta Curte a constatat următoarele:

Obiectul litigiului este de natură civilă şi nu de natură comercială, cum eronat a stabilit instanţa de fond şi a confirmat instanţa de apel.

Calificarea unui act juridic ca fiind comercial, chiar dacă este încheiat cu un comerciant, ca în cauza de faţă, trebuie făcută în lumina dispoziţiilor art.4 Cod comercial, coroborat cu art.3 Cod comercial care procedează la enumerarea faptelor juridice – lato sensu – considerate a fi comerciale, enumerare în care nu se încadrează pretenţiile pentru lipsa de folosinţă a terenului pe care este amplasat imobilul, cum eronat au stabilit instanţele criticate.

Conform art.4 Cod comercial au caracter comercial şi „celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”, dispoziţie legală care – raportată la pricina de faţă – nu permite calificarea litigiului dintre părţile litigante ca fiind comercial.

Calitatea de comerciant a pârâtei nu schimbă natura civilă a obligaţiilor acesteia, invocate în cauză, care reprezintă temeiul chemării în judecată a pârâtei, natura civilă fiind avută în vedere, ca excepţie, şi de dispoziţiile art.4 Cod comercial.

Faţă de natura civilă a litigiului dedus judecăţii, competenţa de judecată în primă instanţă revenea judecătoriei, conform art.1 pct.1 raportat la art.2 alin.1 lit.b Cod procedură civilă.

Constatarea caracterului fondat al motivului de ordine publică, vizând necompetenţa materială a tribunalului ca instanţă de fond şi a netemeiniciei şi nelegalităţii deciziei instanţei de apel, face inutilă examinarea recursurilor.

Astfel fiind, urmează a fi admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţelor comerciale şi, în consecinţă, cu aplicarea dispoziţiilor art.312 alin.3 Cod procedură civilă, vor fi admise recursurile, se va casa decizia recurată şi sentinţa primei instanţe şi cauza va fi trimisă spre competentă soluţionare la Judecătoria Constanţa ca instanţă civilă.