Phare – Twinning Projekt ro/2007-ib/JH/01
Yüklə 2,26 Mb.
|
  
Proiect PHARE de înfrăţire instituţională RO/2007-IB/JH/01 Unificarea jurisprudenţei instanţelor şi parchetelor din România Culegere de practică relevantă în domenii de drept, care necesită o atenţie deosebită în ceea ce priveşte aplicarea consistentă şi unitară a legii Pentru utilizarea în scopuri didactice la Institutul Naţional al Magistraturii Bucureşti, iulie 2010 Cuprins I. Drept civil 1. Stabilirea valorii obiectului unei acţiuni, natura acţiunii şi criterii de măsurare a valorii obiectului unei acţiuni. 2. Modificarea obiectului acţiunii şi schimbarea competenţei de soluţionare a cauzei după noua valoare. II. Drept comercial 1. Clauze abuzive 2. Stabilirea valorii obiectului unei acţiuni 3. Rolul activ al judecătorului 4. Alte decizii III. Drept penal 1. Aprecierea probelor, jurisprudenţa 2. Individualizarea pedepselor 3. Infracţiuni economice 4. Mandatul european de arestare IV. Drept administrativ 1. Actul administrativ 2. Exercitarea dreptului de apreciere de către autoritatea administrativă şi controlul judiciar al acesteia 3. Limitele controlului judiciar asupra exercitării dreptului de apreciere de către autoritatea publică 4. Impactul dreptului european asupra dreptului administrativ naţional şi asupra procedurii judiciare în domeniu Cuvânt înainte În cadrul proiectului PHARE de înfrăţire instituţională RO/2007-IB/JH/01 privind „Unificarea jurisprudenţei instanţelor şi parchetelor din România” au fost organizate 30 de seminarii pe teme alese din domeniile dreptului civil, dreptului comercial, dreptului penal şi dreptului administrativ, precum şi cu privire la relaţia cu dreptul european. Pentru fiecare dintre aceste domenii de drept, au fost organizate mai multe seminarii cu acelaşi conţinut. Iar la fiecare dintre acestea au fost prezenţi cel puţin 20 de magistraţi, reprezentând toate nivelurile de jurisdicţie din ţară.
La realizarea acestei culegeri au colaborat:
Împreună cu colegii germani, aceste doamne au participat în calitate de co-moderator la seminarile mai sus menţionate şi au dezbătut temele alese cu magistraţii români. Pe baza acestor teme a fost mai apoi elaborată culegerea de faţă. Pe această cale, le mulţumim călduros pentru sprijinul acordat, fără de care prezenta culegere nu s-ar fi putut materializa. Sperăm ca această culegere, ce se bazează în principal pe jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să îşi găsească locul în programa Institutului Naţional al Magistraturii, şi astfel viitorii magistraţi să poată recunoaşte, încă din perioada studiilor, necesitatea unificării jurisprudenţei, precum şi a practicii de la parchete. I. Drept civil 1. Stabilirea valorii obiectului unei acţiuni, natura acţiunii şi criterii de măsurare a valorii obiectului unei acţiuni. 2. Modificarea obiectului acţiunii şi schimbarea competenţei de soluţionare a cauzei după noua valoare.
Competenţa – reprezintă capacitatea unei autorităţi publice de a rezolva o problemă. În privinţa instanţelor judecătoreşti, competenţa reprezintă capacitatea instanţei de a soluţiona litigii sau de a rezolva cereri. Cererea de chemare în judecată – ca element al acţiunii civile individualizează instanţa. Nu interesează momentul stabilirii situaţiei juridice între părţi, ci acela al introducerii cererii de chemare în judecată. Concluzie – dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie transferă caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi astfel litigiul va fi calificat evaluabil sau neevaluabil în bani ori de cate ori există în structura dreptului substanţial dedus judecaţii un drept patrimonial real sau de creanţă. Art.112 alin.1 pct.3 Cod de Procedura Civilă - cererea de chemare în judecata trebuie să cuprindă obligatoriu obiectul cererii şi valoarea lui după preţuirea reclamantului, dacă este posibilă. În cazul în care evaluarea nu a fost făcută de către reclamant, este obligatorie stabilirea valorii şi naturii obiectului acţiunii de către instanţa de judecată. Natura litigiului, caracterizarea sa (exemplu - ca fiind de natură civilă sau comercială) trebuie făcută de către instanţa sesizată cu cererea de chemare în judecată, în raport de normele juridice aplicabile raporturilor juridice existente între părţi. Astfel, faptelor de comerţ le sunt aplicabile normele juridice de drept comercial ori de câte ori raporturile juridice sunt între persoane care au calitatea de comerciant, contractul comercial având un element definitoriu şi anume comercialitatea, în timp ce dreptul civil are ca obiect toate celelalte raporturi patrimoniale, precum şi raporturile procesuale nepatrimoniale. Sub acest aspect : 1. Practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că distincţia contractelor comerciale rezultă dintr-un element definitoriu, respectiv comercialitate, în sensul că potrivit legii, ele sunt acte de comerţ prin care se stabilesc raporturi juridice comerciale şi din care izvorăsc obligaţii comerciale. De aceea în aprecierea caracterului comercial sau nu al litigiului este irelevant faptul că imobilul în litigiu a fost cumpărat de pârâţii - societate comercială - chemaţi în judecată şi formează fondul său de comerţ, fiind înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii. Astfel, litigiul având ca obiect, acţiunea în nulitate absolută a unui contract de vânzare-cumpărare - solicitată de o persoană fizică în contradictoriu cu statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, o societate comercială şi o altă persoană fizică, privind un apartament dintr-un imobil situat în Bucureşti pentru care se invocă lipsa unui titlul valabil al statului român de preluare a imobilului şi prin care se solicită repunerea părţilor în situaţia anterioară (din care nu izvorăşte obligaţii comerciale) – este de natură civilă şi competenţa de soluţionare aparţine judecătoriei sau tribunalului în raport de valoarea obiectului cererii – care se stabileşte potrivit dispoziţiilor art.2 alin.1 pct.1 lit.b din Codul de Procedura Civilă, aşa cum au fost modificate prin Legea nr.219/2005. (ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr.1776, din 17 martie 2008). 2. Odată ce a fost stabilită valoarea despăgubirilor printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabilă, partea care nu este de acord cu valoarea, respectiv întinderea măsurilor reparatorii nu mai poate solicita reactualizarea sumei acordată ca despăgubiri pe calea îndreptării, lămuririi sau completării hotărârii. Sub acest aspect, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că dacă o persoană nu este de acord cu valoarea despăgubirilor, stabilită printr-o decizie pronunţata în apel şi menţinută în recurs, nu-i deschide calea procedurii prevăzute de art.281 indice 1 din Codul de Procedura Civilă şi nu permite instanţei, ca în baza unei probe administrate ulterior, fără respectarea principiului nemijlocirii şi a unor dispoziţii legale intrate în vigoare după pronunţarea hotărârii, să schimbe dispozitivul acesteia şi să încalce astfel puterea lucrului judecat. Aceasta deoarece printr-o astfel de cerere formulată, petentul nu urmăreşte lămurirea dispozitivului, ci reactualizarea unei sume de bani menţionată în dispozitiv, operaţiune care nu este posibilă printr-un astfel de mijloc procedural. Astfel, instanţa supremă a statuat că acţiunea admisă reclamantului prin care i s-au acordat acţiuni sau titluri de valoare corespunzătoare diferenţei de valoare a imobilului în suma concret stabilită de către instanţă (în speţă 860.191.299 lei) în funcţie de opţiunea reclamantului din momentul executării, nu poate fi modificată pe calea unei acţiuni de lămurire a întinderii dispozitivului deciziei, în sensul că valoarea actualizată a sumei respective este de 9.906.297.000 lei (întemeiată pe dispoziţiile art.281 indice 1 din Codul de Procedură Civilă). Aceasta deoarece părţile pot cere instanţei lămuriri privind dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice, ori în speţă nu s-a invocat existenţa unor neclarităţi ale dispozitivului. Dacă prin cererea de îndreptare se urmăreşte în realitate schimbarea obiectului (aşa cum s-a petrecut în cauză) aceasta trebuie respinsă ca lipsită de interes (obligarea a fost în sensul acordării de titluri de valoare sau de acţiuni în funcţie de opţiunea reclamantului). Reactualizarea unei creanţe se poate realiza în temeiul criteriilor stabilite potrivit normelor internaţionale de evaluare, care pot avea în vedere valoarea de piaţă a imobilului, valoarea stabilită în temeiul expertizei contabile administrate nemijlocit în faţa instanţei de judecată (şi nu a unei expertize tehnice extrajudiciare). Faptul că reclamantul nu este de acord cu valoarea despăgubirilor nu-i deschide calea unei proceduri întemeiata pe dispoziţiile art.281 indice 1 Cod Procedură Civilă pentru că în realitate a urmărit reactualizarea unei sume menţionate în dispozitiv. (ICCJ - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.536, din 1 februarie 2008) 3. Acţiunea pentru acordarea de daune materiale sau / şi morale este de competenţa instanţei în funcţie de valoarea prejudiciului şi care se stabileşte conform art.2 alin.1 pct.1 lit.b din Codul de Procedură Civilă, respectiv judecătorie sau tribunal. Sub acest aspect practica instanţei supreme a statuat că acţiunea pentru acordarea de daune materiale sau / şi morale (pentru condamnarea pronunţată printr-o hotărâre), întemeiată pe dispoziţiile art.998 cod civil, desfiinţată apoi pe calea revizuirii (caracterizată drept eroare judiciară producătoare de prejudicii) nu este admisibilă când revizuirea unei decizii a fost posibilă ca urmare a evoluţiei ştiinţifice, care a integrat în activitatea judiciară noi mijloace de investigaţie, generatoare a unei certitudini în stabilirea paternităţii, aşa cum este examinarea ADN. Desfiinţarea efectelor sentinţei exclude culpa statului care a fost chemat să răspundă prin acţiunea promovată de reclamant, deoarece noile mijloace ştiinţifice generate de progresul ştiinţific, necunoscute la data pronunţării au constituit în temeiul art.322 pct.5 Cod Procedură Civilă, mijloace de probaţiune, imposibil de a fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor. Astfel, acţiunea în daune îndreptată împotriva statului prin care se solicita obligarea la plata sumei de 5.000.000 euro (stabilită ca fiind de competenţa tribunalului conform valorii) cu titlu de daune morale şi 5.000.000 cu titlu de daune materiale (sau echivalentul în lei) determinată de faptul că prin hotărâre judecătoreasca irevocabilă s-a stabilit că este tatăl minorului I.G şi a fost obligat la plată pensiei de întreţinere, hotărâre modificata urmare admiterii revizuirii – proba nouă fiind examinarea ADN - care a concluzionat că nu este tatăl copilului, i-a cauzat un prejudiciu material deoarece pe toată durată „valabilităţii hotărârii judecătoreşti” a suportat cheltuielile inerente derulării procesului, pensia de întreţinere la care a fost obligat, la care s-a adăugat diminuarea veniturilor, datorită reducerii capacitaţii de muncă, inclusiv unui soc nervos cauzat de proces. În plus i-a fost lezată onoarea, demnitatea, prestigiul profesional, i-a fost afectată familia în urma repetatelor invitaţii la politie pentru abandon. S- a reţinut de către instanţa de fond, dar şi de către instanţele de control judiciar, inclusiv de către instanţa supremă că nu este vorba de o eroare judiciară atunci când hotărârea de stabilire a paternităţii a fost pronunţată în baza unui raport de expertiză, astfel cum se efectua până la acel moment. Faptul ca ulterior reclamantul a avut posibilitatea efectuării examenului ADN, necunoscut la data pronunţării hotărârii, nu este culpa statului. Evoluţia ştiinţei medicale a permis în anul 2006 (hotărârea de stabilire a paternităţii este din 1982) ca reclamantul să facă examenul ADN, care a stabilit cu precizie ca este exclus de la paternitatea copilului şi nu reprezintă o culpa a statului. (ICCJ - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.5626, din 8 octombrie 2008) 4. Acţiunea în daune îndreptată împotriva statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare săvârşite într-un proces penal este de competenţa tribunalului, potrivit prevederilor art.2 alin.1 lit.h din Codul de Procedură Civilă, art.52 alin.3 din Constituţie. Dacă acţiunea în daune, respectiv în repararea prejudiciului îndreptată împotriva statului priveşte prejudiciul produs prin neefectuarea de către organul de urmărire penală a actelor de procedură necesare pornirii procesului, nu se încadrează în categoria prejudiciului produs prin erori judiciare. Astfel, instanţa supremă a statuat că dacă prin acţiune se solicită repararea pagubelor produse prin faptul că procurorul nu s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea unor infracţiuni (şi nu prin erori judiciare săvârşite în procese penale, în sensul art.504-507 Cod Procedură Penală) suntem în prezenţa unei acţiuni în daune întemeiată pe răspundere civilă delictuală, rezultate din neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu de către organul de urmărire penală care a încălcat dreptul la un proces echitabil al reclamantului. În acest sens, prin acţiune, reclamantul a solicitat obligarea statului la plata sumei de 200.000 lei daune morale pentru neîndeplinirea îndatoririlor legale de către procuror, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art.1000 alin.3 Cod Civil, art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art.21 alin.1 şi art.52 alin.3 din Constituţie, art.54 alin.1 şi alin.2, art.56 din Decretul nr.31/1954. S-a invocat, necesitatea reparării pagubelor produse prin faptul că procurorul nu s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea unor infracţiuni. Reclamantul a arătat că organul de urmărire penală nu s-a sesizat din oficiu cu privire la infracţiunile care rezultau din declaraţiile martorilor audiaţi într-un dosar de revizuire, deşi există această obligaţie potrivit dispoziţiilor art.221 alin.1 Cod Procedură Penală şi astfel i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil. După soluţionarea conflictului negativ de competenţă dintre judecătorie şi tribunal, instanţa supremă a trimis dosarul spre soluţionare judecătoriei, ca instanţă de fond competentă în raport cu obiectul cererii (şi valoarea acestuia). Prin urmare, instanţa supremă distinge între acţiunile care au ca obiect solicitarea de daune materiale şi morale, întemeiate pe dispoziţiile art.52 din Constituţie şi 504-507 din Codul De Procedură Penală (indiferent de valoarea obiectului acţiunii) care sunt în competenţa de soluţionare a tribunalului potrivit art.2 lit.h din codul de procedura penală (care presupun deci existenţa unui proces penal) şi cele care au ca obiect solicitarea de daune materiale sau morale întemeiate pe neîndeplinirea îndatoririlor legale de către organul de urmărire penală, subsumate dispoziţiilor art.1 alin.1 din Codul De Procedură Civilă, care sunt în competenţa judecătoriei sau a tribunalului, după valoarea obiectului acţiunii (adică a sumei indicată de către reclamant drept prejudiciu). (ICCJ - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.2600, din 16 aprilie 2008) 5. Determinarea valorii reale a imobilului supus impozitării se face având în vedere valoarea reală a imobilului potrivit scopului urmărit de obiectul demersului în cauză. Pentru stabilirea valorii de impozitare se pot consulta toate documentele cu importanţă asupra stabilirii bazei de impunere şi care reflecta o creştere efectivă a valorii bunului imobil impozitat. Sub acest aspect, prin sentinţa comercială nr.17, din 9.02.2007 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud s-a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanta S.C. "S."S.A. BISTRIA şi s-a anulat ca nelegală dispoziţia nr.3.077/23.12.2005, emisă de către Primarul Municipiului Bistriţa precum şi procesul verbal de control nr.9.048/24.11.2004 întocmit de Primăria Municipiului Bistriţa. În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize contabile pentru a stabili dacă impozitele au fost reţinute corect de către organul de control fiscal cu prilejul încheierii procesului verbal contestat şi pentru a stabili care este valoarea corectă a clădirilor şi în raport de care trebuie să se stabilească impozitul pe clădiri. În baza expertizei efectuate, instanţa de fond a constatat ca reclamanta a plătit în totalitate impozitul pe clădiri pe anii 2001 – 2005, astfel încât nu are restanţe în privinţa acestui impozit. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Bistriţa, solicitând casarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată şi a menţinerii în întregime a actelor administrative cu caracter fiscal atacate în prezenta cauză. În motivarea recursului pârâtul a arătat că în mod greşit instanţa de fond a avut în vedere concluzia expertizei tehnice efectuate în cauză, conform căreia valoarea stabilită prin raportul de evaluare nu poate fi luată în considerare pentru stabilirea impozitului pe clădiri. Pârâtul a arătat că în condiţiile art.6, 55 alin.1 şi art.63 din O.G. nr.92/2003 Cod Procedură Fiscală, organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze relevanţa stărilor de fapt fiscale în raport de actele cu caracter contabil ce se află în posesia contribuabilului şi să stabilească astfel baza de impunere. S-a mai susţinut că instanţa de fond a ignorat în totalitate prevederile deciziei de casare prin care s-a stabilit necesitatea completării probatoriului în vederea stabilirii valorii reale a clădirilor supuse impozitării, iar expertiza administrată nu face altceva decât să reţină aceleaşi valori înscrise în contabilitate. În privinţa fondului, pârâta a solicitat respingerea recursului susţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii. Analizând recursul formulat din prisma motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente: instanţa trebuia să procedeze la suplimentarea probaţiunii cu orice mijloc de probă pentru a se stabili valoarea reală a imobilelor supuse impozitării, fără a se acorda o preferinţa valorii de înregistrare contabilă întrucât „înregistrările contabile sunt o simplă reflectare scriptică a unor operaţiuni patrimoniale şi nu sunt de natură să creeze prin ele însele un drept în nici o situaţie”. Rezultă deci cu puterea evidenţei că s-a dispus ca instanţa de fond să procedeze la suplimentarea probaţiunii pentru determinarea valorii reale a imobilului şi deci implicit a se verifica dacă baza de impozitare avută în vedere de către organul de control fiscal a fost sau nu a fost corect stabilită. A rezultat din probele administrate în cauză că organul de control fiscal a avut în vedere pentru stabilirea bazei de impozitare a imobilelor, suma menţionată în raportul de evaluare a afacerii pentru stabilirea valorii de piaţă a unei acţiuni întocmit de către 2 experţi A.N.E.V.A.R.. Expertiza contabilă efectuată în cauză a procedat la identificarea bazei de impozitare prin luarea în considerare a datelor înregistrate în contabilitatea reclamantei, respectiv a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor supuse impozitării. Expertul contabil a arătat că sumele menţionate în raportul de evaluare nu pot fi luate în considerare ca bază de calcul având în vedere scopul întocmirii acelui raport, respectiv pentru evaluarea afacerii în vederea stabilirii valorii de piaţă a unei acţiuni. În condiţiile art.55 alin.1 şi art.63 din O.G. nr.92/2003, organul fiscal are posibilitatea de a stabili baza de impunere în raport de actele doveditoare existente în posesia contribuabilului şi prezentate de către acesta. Reevaluarea imobilizărilor corporale, după cum se arată în art.1 alin.1 din HG nr.1.553, din 18 decembrie 2003, privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, se efectuează în vederea determinării valorii juste a acestora, ţinându-se seama de inflaţie, utilitatea bunului, starea acestuia şi de preţul pieţei, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă, iar potrivit art.3 din acelaşi act normative, la terminarea acţiunii de reevaluare, rezultatele acesteia se aprobă de adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor, respectiv de consiliul de administraţie în cazul regiilor autonome, şi se reflectă în situaţiile financiare încheiate la data de 31 decembrie 2003, potrivit reglementarilor contabile aplicabile. Valoarea rezultată în urma reevaluării, poate fi avută în vedere de organul fiscal, deoarece din prisma dispoziţiilor legale menţionate anterior, respectiv art.55 alin.1 şi art.63 din O.G. nr.92/2003 organul fiscal poate să consulte toate documentele cu importanţă asupra stabilirii bazei de impunere. Raportul de evaluare deşi are calitatea de înscris nu îndeplineşte cea de a doua condiţie cerută de lege, respectiv să dovedească valoarea reală a clădirilor sub aspectul stabilirii bazei de impozitare. Raportul de evaluare în cauză nu este rezultatul reevaluării activelor societarii comerciale reclamante. Evaluarea a fost efectuată de către reclamantă în scopul menţionat în preambulul raportului de evaluare, respectiv pentru stabilirea valorii de piaţă pentru utilizarea existentă a afacerii, în vederea cesionarii unor acţiuni deţinute de către acţionari către potenţiali cesionari sau către societate. În acest context, aşa cum rezultă şi din capitolul I al evaluării, imobilele reprezintă doar o parte a activelor deţinute de către societatea comercială, în ele fiind montate mijloacele de producţie conform obiectului de activitate principal al reclamantei. Evaluarea imobilelor s-a realizat în capitolul II al lucrării în partea referitoare la „Evaluarea afacerii - Evaluarea activelor fixe tangibile”. Se mai poate constata din finalul evaluării activelor fixe că experţii au avut în vedere mai multe criterii pentru determinarea valorii acestora şi ele au în vedere, în principal, ansamblul activităţii comerciale desfăşurată de către reclamantă, criterii justificate de scopul propus în privinţa evaluării. În acest context, în mod corect s-a concluzionat atât în expertiza cât şi de către instanţa de fond că sumele menţionate în raportul de evaluare nu pot fi avute în vedere ca bază de calcul pentru stabilirea impozitului pe clădiri deoarece nu reprezintă valoarea reală a imobilelor privite în individualitatea lor ca bunuri imobile întrucât în evaluarea realizată de către societate imobilele au fost privite doar ca o parte componentă a întregului ce a fost evaluat, respectiv afacerea propriu-zisă. Într-adevăr din prisma dispoziţiilor art.63 din O.G. nr.92/2003, organul fiscal de control poate să aibă în vedere şi alte înscrisuri, însă aşa cum s-a arătat anterior, valoarea menţionată în înscrisurile avute în vedere de către acesta nu reprezintă valoarea reală sub aspectul scopului urmărit de către organul fiscal, respectiv determinarea bazei de impozitare. Reevaluarea activelor, în condiţiile H.G. nr.1.553/2003, se realizează însă potrivit anexei la acest act normativ în care sunt cuprinse Normele privind reevaluarea imobilizărilor corporale, cu luarea în considerare a criteriilor arătate în art.1 alin.4 şi art.3 alin.1 din Norme, cu scopul concret al reevaluării şi pentru determinarea bazei de impunere. Are calitatea de act doveditor, alături de reevaluarea realizată în condiţiile HG nr.1553/2003, şi contractul de vânzare-cumpărare prin care dreptul de proprietate asupra acelor imobile a fost transmis în patrimoniul reclamantei astfel încât mod corect s-a procedat la determinarea impozitului pe clădiri în raport de acea bază de impozitare, de către expertul contabil (Curtea de Apel Cluj, decizia nr.977, din 10 mai 2007). 6. La nivelul comisiei de unificare a practicii judiciare, constituită din judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de la Curţile de Apel s-au dezbătut acele probleme de practică judiciară neunitară, care vizează inclusiv valoarea obiectului şi natura acţiunii pentru a stabili competenţa instanţei de judecată. Astfel, sub aspectul instanţei competente să soluţioneze acţiunile în pretenţii introduse de Societatea de Radio Difuziune împotriva unei societăţi comerciale care nu a achitat taxa pentru serviciul public de radio difuziune, s-au conturat opinii diferite. Potrivit unei opinii s-a conchis că aceste litigii sunt în competenţa judecătoriei că instanţa de fond, deoarece respectivă taxa reprezintă contravaloarea serviciului public prestat şi nu o taxă datorată bugetului de stat sau local care ar fi atras competenţa secţiei de contencios administrativ (art.1,10,40 din Legea nr.41/1994). Potrivit unei alte opinii s-a conchis că aceste litigii sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ a tribunalului, deoarece sunt circumscrise dispoziţiilor art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004 până la valoarea de 500.000 lei şi de competenţa secţiei de contencios administrativ a curţilor pentru valori peste 500.000 lei dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel (ori în speţă nu există altă lege organică specială). Opinia majoritară exprimată de participanţi a fost în sensul că aceste litigii sunt în competenţa materială a instanţelor de drept comun, fiind aplicabile în aceste cauze normele de procedură de drept comun. Fiind vorba de un serviciu prestat (ex-serviciu de radio difuziune, furnizare de energie electrică) dovada raporturilor contractuale poate fi realizată cu chitanţele de plată ale unor astfel de servicii (facturi fiscale) anterior perioadei pentru care a fost chemat în judecată pârâtul (minuta întâlniri din data de 1 iulie 2009, publicată la data de 4 septembrie 2009 - juridice.ro). 7. La nivelul aceleiaşi comisii s-a analizat şi problema competenţei în cauzele având ca obiect „obligaţia de a face” de exemplu acţiunile în instanţa prin care se solicită obligarea unităţii administrativ teritoriale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, având ca obiect bunuri aparţinând domeniului privat (acţiuni neevaluabile în bani, conform calificări date prin recursul în interesul legii – decizia XXXII M.OF nr.830, din 10 decembrie 2008 – „sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă există sau nu petit accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare”). Potrivit unei opinii astfel de acţiuni sunt asimilate unui contract administrativ, iar refuzul autorităţii de a încheia un astfel de contract poate fi cenzurat pe calea contenciosului administrativ. Potrivit unei alte opinii s-a conchis că obiectul acţiunii nu este un contract administrativ (potrivit dispoziţiilor art.2 din Legea nr.554/2004) chiar dacă pârâtul reprezintă o autoritate publică, deoarece contractul la a cărui obligare se solicită a fi obligat prin hotărâre judecătorească este de natură civilă şi competenţa aparţine judecătoriei. Opinia majoritară exprimată de participanţi a fost în sensul că acestor litigii le este aplicabilă competenţa de drept comun (minuta întâlniri din data de 1 iulie 2009, publicată la data de 4 septembrie 2009 - juridice.ro). 8. În cadrul acestor dezbateri s-a analizat şi problema naturii juridice a unor litigii cum ar fi: revendicări, servituţile de trecere, stabilirea dreptului de superficie, cele întemeiate pe dispoziţiile Legii nr.7/1996, purtate între comercianţi sau între comercianţi şi necomercianţi. Potrivit unei opinii astfel de acţiuni sunt calificate ca fiind de natură civilă deoarece prezumţia de comercialitate, instituită prin art.4 din codul comercial este răsturnată de caracterul necomercial al situaţiei de fapt dedusă judecaţii şi datorită faptului că nu se identifică exercitarea unor fapte de comerţ în conţinutul raportului juridic dedus judecaţii. Potrivit unei alte opinii astfel de acţiuni sunt considerate comerciale datorită calităţii de comerciant a cel puţin uneia dintre părţi şi datorită faptului că raportul juridic dedus judecaţii antamează fondul de comerţ al comerciantului. Nu a fost conturată o opinie majoritară asupra acestui tip de cauze. Existenţa unor opinii diferite creează „… conflicte de interpretare, climat general de incertitudine şi nesiguranţă juridică …” (cauza Tudor Tudor contra României, 24.03.2009). 2. Modificarea obiectului acţiunii nu determina schimbarea competentei de soluţionare a cauzei după noua valoare Art.18 indice 1 cod procedura civila - instanţa investită conform dispoziţiilor referitoare la competenţă, după valoarea obiectului cererii rămâne competenţa să judece, chiar dacă ulterior intervine modificarea privind cuantumul valorii aceluiaşi obiect. 9. Competenţa de soluţionare a unei cauze se stabileşte prin lege, fără ca părţile să aibă în principiu posibilitatea de a opta pentru soluţionare litigiului dintre ele la o instanţă sau alta, legea instituind reguli ce permit o dublă delimitare a atribuţiilor organelor judiciare, fata de alte organe ale statului şi intre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad sau de grad diferit. Dacă din expertiza efectuată pe parcursul soluţionării cauzei a rezultat că valoarea imobilului ar fi mai mare decât cea prevăzută în antecontractul de vânzare-cumpărare, această împrejurare nu va schimba competenţa de soluţionare după valoare, deoarece determinant în stabilirea competenţei este momentul investirii (sesizării) instanţei de judecată. Într-o speţă, determinantă este competenţa de soluţionare după valoare, deoarece în funcţie de aceasta se stabileşte şi calea de atac potrivit normei procedurale expres formulată. Faptul că pe parcursul soluţionării cauzei, din expertizele efectuate a rezultat ca valoarea imobilului ar fi mai mare decât cea prevăzută în antecontractul de vânzare-cumpărare nu este de natură a schimba competenţa de soluţionare după valoare, deoarece determinant în stabilirea acestei competenţe este momentul investirii instanţei de judecată. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamantul F.C. a chemat în judecată pe pârâtul D.S., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să constate valabilitatea convenţiei de vânzare-cumpărare a imobilului situat în Craiova, compus din parterul clădirii, având 8 încăperi şi suprafaţa de teren de 278,76 mp. şi hotărârea să ţină loc de act autentic de proprietate. În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că printr-un înscris sub semnătură privată a cumpărat de la autorul pârâtului, D.V., la data de 19.07.2001, imobilul menţionat, cu preţul de 3.000 dolari S.U.A., pe care l-a achitat şi a intrat în posesia imobilului după emiterea dispoziţiei nr.3836/07.10.2004 de către Primăria Craiova. Ulterior, autorul pârâtului a decedat, motiv pentru care nu s-a putut încheia actul în formă autentică. În drept, au fost invocate prevederile art.111 Cod Procedură Civilă, art.1073 şi art.1077 Cod Civil. Reclamantul a depus precizare la acţiune, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâtă şi a numitei S.A.D., iar pârâtul a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiata şi să se constate nulitatea absolută a convenţiei de vânzare-cumpărare a imobilului, pentru neseriozitatea preţului. S-au întocmit rapoartele de expertiză, de către expert topografic M.P. şi de către expert tehnic P.D. şi expert asistent D.D. Reclamantul a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză la care expertul topografic M.P. a răspuns, prin supliment. Ulterior, părţile au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză la care expertul tehnic P.D. a răspuns, prin supliment. Prin Sentinţa civilă nr.6791 din 15 mai 2007, pronunţata de Judecătoria Craiova, s-a admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamantul F.C., împotriva pârâţilor D.S. şi S.A.D. S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţi. S-a constatat valabilă convenţia încheiată între reclamant şi autorul pârâţilor, D.V., având ca obiect imobilul situat în Craiova, compus din parterul clădirii, având 8 încăperi şi suprafaţa de teren de 259,41 mp., jud. Dolj, prezenta hotărâre ţinând loc de act de vânzare-cumpărare. În calea de atac, pârâţii au criticat hotărârea instanţei de fond pentru faptul că deşi s-a invocat faptul că nu a fost îndeplinita formalitatea multiplului exemplar la încheierea chitanţei, nu s-a răspuns la aceasta apărare. De asemenea, apelanţii au mai arătat că instanţa nu putea soluţiona cauza prin administrarea probei cu martori pentru a dovedi existenta şi conţinutul convenţiei. În plus, s-a menţionat prin motivele de apel, că preţul de 3.000 dolari S.U.A. nu este serios faţă de valoarea reală a imobilului, instanţa de fond pronunţând hotărârea în baza unei situaţii de fapt greşit reţinute şi cu administrarea unor probe inadmisibile. Prin Decizia civilă nr.23 din 25 ianuarie 2008, Tribunalul Dolj a respins apelul formulat de pârâţi, constatând că, intre reclamant şi autorul pârâţilor s-a încheiat o convenţie, consemnată în forma unui înscris sub semnătură privată denumit "chitanţă" prin care părţile înţelegeau, să cumpere, respectiv, să vândă, parterul imobilului situat în Craiova şi terenul în suprafaţa de 278,76 mp., pentru preţul de 3.000 dolari, obiectul vânzării urmând a fi revendicat conform Legii nr.10/2001, întrucât la momentul respectiv se afla în proprietatea statului. În acest scop, prin procură specială, autentificată, reclamantul a fost împuternicit de autorul pârâţilor, D.V. să îl reprezinte în faţa Primăriei Craiova, Prefecturii şi Judecătoriei Craiova în vederea revendicării imobilului, situat în Craiova. A fost emisă de către Primăria Oraşului Craiova, Dispoziţia nr.3836 prin care s-a aprobat restituirea în natură a parterului imobilului. Întrucât titlul de proprietate pentru imobilul ce a făcut obiectul convenţiei încheiate la 19 iulie 2001 a fost dobândit după decesul vânzătorului, intervenit la data de 4 decembrie 2003, reclamantul a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, în contradictoriu cu succesorii săi în drepturi, pârâţii D.S. şi S.A.D. O asemenea cerere este justificată de dispoziţiile art.2 alin.1 din Legea nr.54/1998 (modificată ulterior potrivit Legii nr.247/2005) potrivit cărora terenurile, ad validitatem, pot fi înstrăinate prin acte între vii, numai dacă actul este încheiat în formă autentică. Faţă de prevederea imperativă a legii, convenţia încheiată în forma înscrisului sub semnătură privată reprezintă un antecontract care nu produce efectul strămutării proprietăţii de la vânzător la comparator ci, reprezintă un raport obligaţional pentru ambele părţi, natura juridică a acestei obligaţii fiind aceea de „a face”, obligaţie care dacă nu este executată de bună voie poate fi executată direct, dar atipic prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic. Este evident că pentru a apela la justiţie în scopul executării silite a antecontractului trebuie să existe opunerea din partea uneia din părţile contractante la perfectarea contractului în forma cerută de lege. Instanţa a apreciat că, prin atitudinea procesuală a celor doi pârâţi (succesori ai promitentului-vânzător) reclamantul a făcut dovada refuzului acestora de a se prezenta la notariat în vederea încheierii actului în formă autentică. A considerat de asemenea instanţa ca este excesiv să se impună părţii care şi-a respectat obligaţia asumată de a face demers de punere în întârziere prin notificare, formularea acţiunii în justiţie constituind o energică punere în întârziere. În ceea ce priveşte invocarea faptului că înscrisul sub semnătură privată nu a fost încheiat în mai multe exemplare, încălcându-se astfel dispoziţiile art.1179 Cod Civil, instanţa a constatat că, în cazul în care înscrisul sub semnătură privată nu are putere probatorie (nu este semnat, lipseşte formalitatea multiplului exemplar, menţiunea bun şi aprobat) actul juridic pe care îl constată va putea fi dovedit cu alte mijloace de proba, chiar înscrisul respectiv constituind un început de dovadă scrisă. În aceste condiţii, existând un început de dovadă scrisă, potrivit art.1197 Cod Civil, instanţa de fond a apreciat în mod corect ca dovedirea convenţiei poate fi completată cu martori. În ceea ce priveşte motivul ce se referă la neseriozitatea preţului convenit, instanţa a reţinut: conform art.1303 Cod Civil, preţul vânzării trebuie să fie serios şi determinat de părţi. Prin noţiunea de "preţ serios", în sensul art.1303 Cod Civil, urmează a se înţelege preţul care constituie o cauză suficientă a obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului. Pentru a se putea conchide că preţul este serios, trebuie să rezulte existenţa unor proporţii între cuantumul preţului stabilit de părţi şi valoarea reala a bunului vândut. Stabilirea caracterului de preţ serios are aspectul unei situaţii de fapt şi constituie o problema de apreciere a instanţei, care are îndatorirea să constate din probele administrate elementele necesare acestei aprecieri. Părţile sunt libere să determine preţul (sub sau peste valoarea lucrului), echivalentă valorică fiind relativă, determinându-se şi în raport cu subiectivismul acestora. Din actul de constatare încheiat de către R.A.A.F.L.S. Craiova şi reclamantul F.C., adresa emisă de către R.A.A.D.P.F.L. Craiova, devizul, raportul de expertiza efectuat de către ing. U.N. precum şi raportul de expertiza efectuat în cauza de expert P.D., instanţa a reţinut că parterul imobilului ce formează obiectul convenţiei, datorită stării avansate de degradare şi a gradului de uzura, a necesitat o serie de lucrări de consolidare, reparare şi amenajare, care au fost suportate de către S.C. Q. M. S.R.L., al cărei unic asociat era reclamantul. De asemenea, din declaraţiile martorilor audiaţi, instanţa a reţinut că intre părţile contractante, există o strânsă relaţie de prietenie, reclamantul acordând vânzătorului sprijin material şi moral. Faţă de această situaţie de fapt reţinută şi de către instanţa de fond, s-a apreciat că disproporţia între preţul stabilit şi valoarea bunului prezintă o justificare firească, ce exclude preţul derizoriu invocat de pâraţi. În plus, instanţa a reţinut că la momentul încheierii convenţiei, vânzătorul nu era proprietarul bunului, obiectul contractului fiind un drept de proprietate eventual, incert, ce urma a fi dobândit în urma parcurgerii procedurii prevăzută de Legea nr.10/2001. În materie de vânzare, plata preţului se poate cere numai în momentul predării lucrului vândut astfel încât, în lipsa de stipulaţie expresă contrară, termenul prevăzut pentru redarea lucrului profită şi comparatorului. Din răspunsurile părţilor la interogatorii, precum şi declaraţiile martorilor D.V. şi T.E., instanţa a reţinut că preţul stabilit prin convenţia încheiată în anul 2001, a fost achitat de către reclamant la decesul vânzătorului D.V., prin intermediul surorii acestuia. Ulterior achitării preţului, s-a aprobat restituirea în natură a parterului imobilului, numai după această dată reclamantul putând intra în posesia bunului în calitate de proprietar. Calea de atac a pârâţilor D.S. şi S.A.D., a vizat nelegalitatea, respectiv interpretarea greşita a dispoziţiilor art.1191 Cod Civil, precum şi confundarea unor elemente specifice contractului de donaţie şi întreţinere cu cele specifice contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, s-a concluzionat, în raport cu probele administrate că, reclamantul F.C. a investit instanţa cu o acţiune în constatarea valabilităţii convenţiei de vânzare-cumpărare a imobilului situat în Craiova cu autorul pârâtului, D.V. (decedat în prezent), pentru suma de 3.000 dolari, iar preţuirea dată de acesta este corectă (Curtea de Apel Craiova - Decizia nr.437 din 14 mai 2008). 10. Potrivit Deciziei nr.32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recursul în interesul legii, acţiunile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, în timp ce, cele nepatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, fără conţinut economic. Dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie transfera caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi astfel procesul va putea fi evaluabil în bani ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii intră un drept patrimonial, real sau de creanţă. Aşadar, ori de cate ori, pe calea acţiunii, se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibila şi necesară. În considerentele Deciziei nr.32/2008 nu este enumerată şi obligaţia de a face. Însă, enumerarea instanţei este exemplificativă, decizia având o aplicare mai larga decât strict limitele în care instanţa supremă a fost sesizată. De fapt, decizia prevede, cu caracter imperativ, obligativitatea instanţelor de a stabili natura patrimonială sau nepatrimonială a oricărui litigiu şi de a determina competenţa prin raportare la art.1 şi 2 Cod Procedură Civilă. Obligaţia de a face (respectiv de demolare a unei împrejmuiri, are fără îndoială caracter patrimonial), urmărind protejarea unui drept real, fără legătură cu drepturile legate indisolubil de persoana titularului. Natura patrimonială a dreptului determină natura litigiului. Înalta Curte reţine că a susţine că există acţiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susţine o contradicţie juridică. Pe de altă parte, valoarea împrejmuirii a fost determinată prin licitaţia publică prin care societatea pârâtă a adjudecat bunul, valoarea de demolare fiind cu siguranţa sub valoarea bunului. Valoarea de demolare nu poate fi raportată la valoarea clădirii pe care o împrejmuieşte gardul, bunul a cărui demolare se cere având el însuşi o valoarea distinctă. Cum valoarea litigiului nu depăşeşte suma menţionată în normele procedurale care reglementează competenţa judecătoriei, competenţa de soluţionare a acţiunii având ca obiect „obligaţia de a face”, adică obligaţia de a demola împrejmuirea revine judecătoriei, în a cărei rază teritorială de activitate se află situată aceasta. În practica judecătorească s-au conturat soluţii diferite, astfel prin Sentinţa nr.993, din 11.11.2009 pronunţată de Tribunalul Gorj - Secţia Comercială s-a admis cererea formulată de reclamantul S.E.A. şi a fost obligată SC B. ART SRL, prin administrator social, să ridice gardul denumit „împrejmuire Coşoreanu”, achiziţionat prin actul de adjudecare nr.5796/2006, fiind totodată autorizat reclamantul să efectueze lucrarea, pe cheltuiala pârâtului în caz de refuz a acestuia. Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale şi suspendarea judecăţii acesteia, în temeiul art.244 Cod Procedură Civilă, până la soluţionarea cererii având ca obiect „obligaţia de a face”. Instanţa de fond a reţinut că bunul denumit „împrejmuire Coşoreanu”, a fost adjudecat de societatea pârâtă la o licitaţie organizată de o societate aflată în faliment, că această împrejmuire se află amplasată pe terenul proprietate a reclamantului şi că adjudecarea s-a făcut sub rezerva obligaţiei de ridicare a împrejmuirii, la cererea proprietarului terenului. Împotriva sentinţei a formulat apel pârâta, criticând-o ca netemeinică şi nelegală. La termenul din 26 ianuarie 2010, Curtea a invocat din oficiu, ca motiv de nelegalitate a sentinţei, de ordine publică, excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, faţă de valoarea litigiului şi faţă de obligativitatea Deciziei nr.32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii. S-a acordat termen părţilor pentru a-şi formula apărările pe aceasta excepţie. Intimatul reclamant a pus concluzii de respingere a motivului de nelegalitate invocat, susţinând că Decizia nr.32/2008 a ÎCCJ nu-şi găseşte aplicarea în cauză, întrucât acţiunile având ca obiect „obligaţia de a face” nu sunt enumerate nici în dispozitivul, nici în considerentele deciziei pronunţate în recursul în interesul legii. Pe de altă parte, invocă faptul că împrejmuirea a cărei ridicare se solicită, protejează un imobil a cărei valoare depăşeşte limita competenţei judecătoriei. Totodată, intimatul formulează concluzii pe fondul cauzei. Apelanta a pus concluzii de admitere a apelului şi de anulare a hotărârii, cu trimitere pentru soluţionare, instanţei competente şi anume Judecătoriei Novaci. Apelul este fondat. Potrivit art.1 pct.1 Cod Procedură Civilă, judecătoriile judecă în primă instanţă toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenta altor instanţe. Potrivit art.2 pct.1 lit. a, tribunalele judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială, al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani. Din interpretarea acestor texte, reiese ca în litigiile comerciale patrimoniale judecătoria are plenitudine de competenţă, iar în cele nepatrimoniale tribunalul are plenitudine de competenţă. Prin excepţie, în litigiile de natură patrimonială, competenţa revine tribunalelor dacă valoarea litigiului depăşeşte 500.000 RON. Potrivit Deciziei nr.32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţata în recurs în interesul legii, acţiunile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic în timp ce, cele nepatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, fără conţinut economic. Dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie transferă caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi astfel procesul va putea fi evaluabil în bani ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii intră un drept patrimonial, real sau de creanţă. În consecinţa, ori de câte ori, pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară. Într-adevăr, în considerentele deciziei pronunţate nu este enumerată şi „obligaţia de a face”, însă, enumerarea instanţei de recurs în interesul legii este exemplificativă, decizia având o aplicare mai largă decât strict limitele în care instanţa supremă a fost sesizată. De fapt, decizia stabileşte cu caracter imperativ obligativitatea instanţelor de a stabili natura patrimonială sau nepatrimonială a oricărui litigiu şi de a determina competenţa prin raportare la art.1 şi 2 Cod Procedură Civilă. În cauză, „obligaţia de a face”, respectiv de demolare a unei împrejmuiri, are fără îndoială caracter patrimonial, urmărind protejarea unui drept real, fără legătură cu drepturile legate indisolubil de persoana titularului. Natura patrimonială a dreptului determină natura litigiului, Înalta Curte reţinând că a susţine că există acţiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susţine o contradicţie juridică. Pe de altă parte, se reţine că valoarea împrejmuirii a fost determinată prin licitaţia publică prin care societatea a adjudecat bunul, aceasta fiind de 2.179 lei, valoarea de demolare neputând fi decât situată sub această valoare a bunului. Valoarea de demolare nu poate fi raportată la valoarea clădirii pe care o împrejmuieşte gardul, bunul a cărui demolare se cere având el însuşi o valoarea distinctă. Cum valoarea litigiului nu depăşeşte suma menţionată de art.1 Cod Procedură Civilă, competenţa de soluţionare a acţiunii având ca obiect „obligaţia de a face”, adică obligaţia de a demola împrejmuirea revine judecătoriei, în a cărei rază teritorială de activitate se află situată aceasta. În aceste condiţii, în mod nelegal, cu încălcarea normelor de competenţă materială, de ordine publică, acţiunea a fost soluţionată în primă instanţă de tribunal. Astfel, în temeiul art.297 alin.2 Cod Procedură Civilă, Curtea va admite apelul, va anula sentinţa pronunţată de tribunal şi va trimite cauza pentru soluţionare Judecătoriei Novaci, competentă ca instanţă comercială. Aspectele de fond invocate de părţi vor face obiectul dezbaterii la instanţa competentă material (Curtea de Apel Craiova, decizia nr.345 din 29 ianuarie 2010).
|