Pierre chaunu

1 Ceea ce este cu totul neobişnuit pentru ° simplă scrisoare de consul (N. aut.).

254

contrară unei tradiţii de două ori seculară, li­terei ca şi spiritului tratatelor. Pentru mult mai puţin, în faţa unui pericol de ciumă mult mai evident, în cursul domniei precedente, gu­vernul francez apelase la ultimele recursuri si autorităţile din Cadiz capitulaseră rapid. Dar în septembrie 1720? Desigur, Partyet s-a plîns __ nici nu era de aşteptat să fie altfel — gu­vernatorului Idiaquez. „Dar mi-a explicat (gu­vernatorul Idiaquez) că aceste inspecţii erau conforme acum cu siguranţa publică întrucît el avea înştiinţări neîndoielnice că aceste tar­tane abordau în largul mării navele venind din Porturile Provenţei a căror intrare era in­terzisă şi că existau temeri că ele ar fi pri­mit mărfuri pentru a le introduce după aceea în aceste ţinuturi".

Sînt aici trei noutăţi capitale: luxul si efi­cacitatea măsurilor întreprinse — va fi ajutat la aceasta poate şi o anumită ostilitate împo­triva Franţei; concluzia lui Partyet, diametral opusă celei a tuturor predecesorilor săi (ibid. f° 273): „Drept urmare mi se pare că trebuie să avem răbdare", în sfîrşit, dubla menţiune mar­ginală care cuprinde hotărîrea celor mai înalte instanţe franceze: „De transmis Monseniorului Regent. Se pare că nu trebuie să se insiste asu­pra acestui fapt. Aprob decizia Consiliului". în cursul lunilor care urmează, ciuma din Mar­silia va fi pretextul, în Spania, pentru o se­rie întreagă de măsuri făţiş ostile Franţei . . . Cită vreme va fi implicată ciuma din Marsilia, protestele franceze vor fi marcate mereu cu dublul sigiliu al unei curtoazii neobişnuite si al unei răbdări foarte îndelungate. Sînt, even­tual, condiţiile care anticipează, cu 140 de ani, organizarea Crucii Roşii internaţionale.

_ într-o primă etapă, în secolul al XVII-lea, Primatul interesului de sănătate publică, înţe­legerea lui, s-a impus împotriva intereselor Particulare, în cadrul statului (în Franţa şi în Anglia înaintea Europei periferice), în 1720, Primatul sănătăţii publice s-a impus şi în afara

255

statului, pe planul raporturilor internaţionale, ajungîndu-se la ignorarea tratatului din Piri-nei. Asemenea ignorări marchează adevărate revoluţii, dintre acelea care îşi fac loc fără zgomot în conştiinţa popoarelor.

Demografie şi criză

Demografia secolului al XVlI-lea ne-a apărut, poate excesiv, o demografie discontinuă, de­terminată de variaţiile mult timp repercutate din 25 în 25 de ani, mecanismul bine cunoscut în Franţa secolului al XX-lea, al generaţiilor rărite, fărîmiţate de moartea epidemică sau do moartea ciclică. Este preferabil să spunem „de moartea epidemică şi moartea ciclică" deoarece dinamica profundă a demografiei vechi ca si cea a demografiei actuale rămîne dominată, în continuare, mai mult de intrări, adică de pulsaţiile puternice ale natalităţii, decît de pulsaţiile catastrofice ale morţii.

Jean Meuvret odinioară, Pierre Goubert de curînd, au trasat un model aproape perfect pentru a desemna şocurile caracteristice morţii, criza demografică de tip vechi. Economia Eu­ropei moderne — se afirmă mereu, urmîndu-1 pe Ernest Labrousse — este o economie de­terminată de un sector agricol dominant şi strict alimentar: 85 pînă la 90% dintre oame­nii ocupaţi pe ogoare, cu o producţie în pro­porţie de 80% alimentară, asigură mai puţin anevoios decît s-a scris de obicei, hrana a 15%, maximum a 20«/o — cu preţul cîtor sacrificii şi obstacole pe termen lung în calea dezvoltării, ca în Spania — dintre „secundarii" şi „terţia­rii" si, la nevoie, dintre inactivii Vechiului Regim, în fond o ramificaţie politică, adminis­trativă şi culturală a „terţiarilor" din zilele noastre. Economia este încordată la extrem, în cadrul ei, n-ar putea exista crize de supra­producţie a unor sectoare. Singurele crize sînt de subproducţie, în sectorul alimentar domi-

256

nant cel al cerealelor. Din pricina insuficien­tei rezervelor, ele implică echilibrul biologic al populaţiilor, în acest sens se cuvine să pu­nem problema — s-o punem, nu s-o rezolvăm __ a Unei geografii a foamei* în Europa clasi­că Există o Europă lovită de o foamete epide-

mjcă __ un sertăo al secolului al XVII-lea, am

spune, gîndindu-ne la Nordeste de Josue de Castro — şi o Europă a foametei endemice cu accese epidemice. Există o Europă a burţilor goale accidental şi o Europă a burţilor pline cu o hrană proastă. Ceea ce nu exclude acci­dentul. Studiile făcute recent, la îndemnul lui Fernand Braudel, arată că Europa modernă nu aparţine, în întregime, domeniului carenţelor si al malnutriţiei. Anglia, Olanda sînt remar­cabil de bine hrănite. Franţa este hrănită sa­tisfăcător în proporţie de 80%- Şi de astă dată, la extremităţi, într-o europă periferică, la est şi la sud, în unele porţiuni, în Spania mon­ştrilor se plasează — o mărturisesc, Velazquez şi Murillo —domeniul foamei endemice, infinit mai primejdioase decît foamea epidemică prin care este lovită timp de sase luni, unul sau doi ani o populaţie hrănită normal.

Această constatare prealabilă permite rezol­varea uneia dintre contradicţiile de care s-au lovit generaţii de istorici. Criza ciclică de tip vechi*, ca să reluăm formula devenită clasică de la Ernest Labrousse, provocată de un ac­cident meteorologic de o anumită amploare este, în general, din motive meteorologice, decena­lă: există un deficit important al producţiei a-gricole dominante — cerealele planificabilc — la fiecare şapte sau opt ani. Independent de foamea pe care criza ciclică o antrenează în sectoarele sărace ale populaţiei, există şi epi­demii care-i lovesc pe cei bine hrăniţi. In me­die, la fiecare 25—30 de ani, în timpul unei crize ciclice din trei, se produce o întîlnire a toametei cu epidemia. Şi iată catastrofa. Epi-ciemule de ciumă din 1597—1603 si din 1647— Ib^, din Spania, aparţin acestui tip. Chiar si

257

ciuma din 1676—1685 este, începînd din iarna anului 1682—1683, relansată în podişul Casti­liei de obişnuitul accident ciclic.

Complexul economico-demograt'ic al crizei de tip vechi merită să ne oprim asupra lui. Primul punct, reculul, încă din secolul al XVII-lea, al crizelor pur epidemice. Ele lovesc, pustiesc dar de la fărâmiţarea ciumei, obţi­nută în Franţa si în Europa cea prosperă încă din prima jumătate a secolului al XVII-lea, în Spania şi în Europa mai puţin prosperă din 1685, epidemiile devastează un teritoriu limi­tat remarcîndu-se, în cel mai rău caz, la scara unei provincii, în mod normal, la nivelul unui ţinut mărunt şi niciodată la ansamblul unui mare stat teritorial.

Al doilea punct — criza ciclică nu antre­nează ipso facto catastrofa prevestită si trâm­biţată două secole mai tîrziu de istoriografia de'odinioară. Anii 1626—1627, 1643, 1677, 1684 nu se evidenţiază prin nimic pe lista ele preţuri cerealiere la Paris.

Al treilea punct — catastrofa nu devine naţională decît dacă există suprapunere si în-tîlnire? Pierre Goubert s-a arătat deosebit de sensibil în privinţa acestui ultim aspect. Lec­ţiile sale sînt valabile pentru trei sferturi din suprafaţa Franţei, cu excepţia, doar, a coastei mediteraneene, iar modelul său se aplică, în mare, întregii Europe clasice.

Numai bolile contagioase, scrie Pierre Gou­bert, sînt total incapabile să explice mortali­tatea ridicată care caracterizează structura de­mografică dinainte de 1745. Marile si com­plexele crize demografice de tip vechi nu sînt datorate unor epidemii izolate catastrofale, ci, mult mai mult, perioadelor de sărăcie, de foa­mete, crizelor economice de tip vechi, sub as­pectul lor cel mai grav şi mai hotărâtor: cri­zele sociale de alimente* ... în Franţa, astfel de crize demografice foarte ample se produc în jurul lui 1630, între 1648 si 1653, în 1661,

253

1662, 1693—1694, 1709—1710, 1741—1742. A-ceste' date sînt identice cu datele marilor crize economice, declanşate de o creştere considera­bilă, ciclică, a preţului griului".

în legătură cu această problemă, urmează un „exemplu real", demn de cele mai frumoase pagini ale unei antologii de istoriografie fran­ceză: „Iată, la Beauvais, parohia Saint-Etien-ne, în 1693, o familie: Jean Cocu, ţesător, ne­vasta lui şi cele trei fiice, toate patru filatoare deoarece mezina are deja 9 ani. Familia cîstigă

PROGRESELE TNVAŢAMlNTULUI LA TROARN

. 1700 . 1740 179!)

20- Criza (A, B, C, D,)

21. Progresele învăţământului.

108 soli pe săptămînă, dar ea consumă cel pu­ţin 70 de livre de pîine. Cu pîine neagră, a 5 bani livra, existenţa este asigurată. Cu pîine de 2 soli, apoi de 30, 32, 34 de bani — cum a fost în 1649, 1654, 1662, 1694, 1710 — apare mizeria. Criza agricolă agravîndu-se aproape totdeauna (şi cu siguranţă în 1693) printr-o criză manufacturieră, munca ajunge să lipseas­că, şi deci salariul. Oamenii îndură privaţiuni, pot apela la cei cîţiva bani puşi de-o parte pen­tru zile negre; amanetează; în curînd încep să consume o hrană dezgustătoare, pîine de tă-rîţe, urzici fierte, boabe stricate, măruntaie de animale, adunate din faţa abatoarelor; sub di­verse forme, răul agravîndu-se, urmează strîm-torarea, sărăcia, foamea, frigurile vătămătoa­re si ucigătoare. Familia s-a înscris la Biroul Săracilor în decembrie 1693. In martie 1694. moare mezina; în mai, fata cea mare si tatăl. Dintr-o familie în mod special fericită, pen­tru că lucrau toţi, rămîn o văduvă si o orfană. Din cauza preţului pîinii".

Această frumoasă pagină merita să fie ci­tată. Totuşi ar fi riscant să ne lăsăm furaţi de emoţie. Drama familiei Cocu din Beauvais nu este atît de simplă şi nici atît de generală. Nu existau oare la Beauvais distribuiri de me­rinde pentru cei săraci? Pierre Goubert a cal­culat raţiile: ele depăşesc în chip sensibil ra­ţiile taberelor în timp de război si ale popu­laţiilor din oraşele cel mai greu încercate în 1944. Moartea nu este de inaniţie pură ci me­diată de releul epidemic. Va trebui deci să a-dîncim lucrurile mai mult în direcţia bolii. In sfîrşit, Jean Cocu, ţesător, este un om dintr-un oraş, Beauvais, în mod excepţional nesănătos din pricina dificultăţilor de drenaj si a apelor poluate în chip firesc.

Aşadar, n-ar trebui să extrapolăm cazul ţesătorului din Beauvais la ansamblul popu­laţiei ţărăneşti. Plugarii, culegătorii de fasole, ba chiar şi o parte dintre muncitorii zilieri — micii lucrători de pe ogoare — nu se lăsau

260

atît de uşor să moară de foame. Pe ţărm nu se moare niciodată de foame datorită pescuitului* cu .undiţa. Nu se moare de foame, sau doar foarte rar în zonele de tufărişuri, mai puţin bogate decît cîmpiile, nu se moare uşor de foame de-a lungul pădurilor, în structura eco­nomică şi socială a Franţei 50 pînă la 60% din populaţie, cel puţin, se află la adăpost de în­fometare. In Spania, riscul apasă asupra a 70 pînă la 80o/o din populaţie, iar sectorul ferit de foamete, socotind şi generozitatea anarhică a clerului, nu depăşeşte 20 pînă la 30%. Secto­rul ferit de foamete, prin structura sa, pare sa depăşească în Anglia şi în Olanda cei 60% din Franţa, pentru a atinge 75 şi 80%- La acest punct, totuşi, ar trebui, după cercetări răb­dătoare, să întocmim harta riscului social de a muri de foame, de la cei 80% de locuitori ai Europei sărace şi periferice din sud şi poate clin est (?) pînă la cei 20% din regiunile Euro­pei privilegiate, acelea ale condiţiilor realizate cu perseverenţă de viitoarea mutaţie a dezvol­tării. Picrre Goubert, în cercetarea sa consa­crată oraşului Beauvais, a demonstrat nedrep­tatea morţii ciclice. Este suficient să compari în timp de criză, parohiile îndestulate, cartie­rul slujbaşilor şi cel al ţesătorilor: „în 1693 . . . în Beauvais au murit 3 000 de persoane: un număr nesfîrsit de săraci pe care foamea şi mizeria îi face să zacă şi care mor în pieţe şi pe străzi". Dar dacă cei bogaţi scapă de foa­mete, ei sînt, în schimb, atinşi de boala pe care le-o transmit săracii. In iunie 1694, tot la Beau-Va^\se consemnează „o mortalitate conside­rabilă printre cei săraci care-şi dau duhul pe stradă ... şi, se precizează, chiar şi printre cei bogaţi". Plecaţi ele la tema unei' „demografii sociale diferenţiatoare", care trebuia să subli­meze favoritismul morţii, iată-ne ajunşi în faţa omniprezenţei bolii. Aceasta nu este puternică CTeClt aJutată de conjunctura economică. Ajun-»em oare să negăm foamea? Nu ignorăm tex-de referinţă, violenţa acelor perioade de 261

foamete epidemică, pînă si la începutul seco­lului al XVH-lea, care au dus în Europa cen­trală la antropofagie. Robert Mandrou, de cu-rînd, le-a adunat nîtr-un mănunchi convingă, tor. Dar această literatură trebuie suspectată şi datată. Din 1620 pînă în 1760, pe nesimţite, riscul de a muri de foame se izolează si se re­duce, în 1760 el nu mai apasă, în Europa, de-cît asupra minorităţii. Europa clasică a atins p,j plan alimentar, încă de la sfîrşitul secolului al-XVII-lea, o situaţie mai de invidiat decît cea mai mare parte a lumii a treia din 1965. îm­potriva foametei, în marile oraşe sînt insta­late puncte de ajutor. Atunci îşi joacă dijma rolul de a asigura un stoc de rezervă, conform instituţiei biblice. Astfel este la Beauvais re­marcabila maşină anticiclică pusă la punct de un mare episcop „augustinian", să-i spunem simpatizant jansenist, Choart de Buzenval. A-tunci apare una dintre principalele primejdii ale recoltei proaste, declanşarea marilor mi­graţii de săraci către punctul de ajutor, 20 pină la 30°/o dintre marginalii realmente înfo­metaţi. Dacă 100/o dintre cei flămînzi roiesc pe drumuri în căutarea hranei, toate barierele profilactice sînt înlăturate şi iată moartea în marş. Nu foamea ucide, ci o creştere bruscă a circulaţiei, o sporire a virulenţei. Fiecare pe­rioadă de foamete reface, mutatis mutandis. la scară redusă, condiţiile unei Conquista a Americii. Profilaxia Vechiului Regim înseam­nă compartimentarea oamenilor; tot ceea ce o reduce cooperează cu moartea.

Morţi din pricina foamei sau morţi din pri­cina bolilor foamei — sau morţi din pricina bolilor puse în mişcare pe drumurile parcurse de semănătorii morţii de foame — putem aş­terne acum pe un atlas mai multe mii de curbe parohiale lungi, străbătînd toată Europa, îm­preună ele ar schiţa, pentru perioada cuprinsă între 1621 şi 1760, cel puţin patru-cinci dintre acele puncte culminante negre care marchează anotimpul morţii si perioadele de minim cle-

262

mografic în care balanţa naşterilor a fost cum­plit de negativă. Orice francez, (orice euro­pean) „ajuns la vîrsta de bărbat a fost marto­rul mai multor valuri de moarte pe care le-a văzut dccimînd în jurul său părinţi, prieteni, vecini. . . Groaza la apropierea anotimpului morţii, bucuria zgomotoasă de a fi supravie­ţuit, tăcerea concertată a autorităţilor despre mortalitatea trecută sînt trăsături ale unei men­talităţi care trebuie considerată esenţială" (P. Goubert).

Primul simptom, cel mai sensibil, este bru­tala creştere a numărului de înmormîntări, o înmulţire de 3 pînă la 20 de ori într-un tri­mestru sau două. De asemenea, cu un uşor de­calaj, si scăderea numărului căsătoriilor. La nivelul unui an, pentru marea criză de „scum­pire" care asociază economicul cu epidemiolo-gicul, scăderea este de ordinul a 50%- în ca­drul trimestrial sau semestrial, prăbuşirea este şi mai mare. Coborîrea liniei care indică nu­mărul căsătoriilor reprezintă una dintre carac­teristicile crizei cu motor economic. Fenome­nul se explică fără greutate, el este însă mai puţin evident în cazul mortalităţii pur epide­mice, fără fundament agricol. Chiar în 1649, la Sevilla, s-a observat o îmbulzeală către al­tare — simple legitimări de cupluri trăind în concubinaj, fără, deci, incidenţă demografică.

Mult mai ciudat, şi cu un efect sporit pe termen scurt, este deficitul procreărilor, de or­dinul a jumătate, în mod curent de două treimi, ba chiar si mai mult. Punerea în mişcare a celor trei curbe — şi nu doar a unicei curbe a înmormîntarilor — constituie caracteristica majoră a crizei combinate, spre deosebire de crizele simple, pur epidemice care nu au efecte decît în privinţa înmormîntărilor si de prăbu­şirile neepidcmice care nu se marchează decît printr-o coborîre a curbei căsătoriilor.

Din acest motiv, crizele complexe care pun simultan în mişcare cele trei curbe parohiale

264

u efectele cele mai durabile. Acum şi numai acum ia naştere relieful negativ, repercutat mult timp; al unei generaţii rărite. O scădere de 50% a natalităţii într-un an nu este recu­perabilă ulterior, cu toată uşoara sporire a nu­mărului de naşteri în anul care urmează cri­zei. Putem cădea de acord cu Pierre Goubert:

naşterile care s-au produs sînt naşteri pier­dute; sub regimul demografiei aproximativ na­turale nu există naştere amînată şi orice ab­senţă în procreare este definitivă". Aceste su­bite' şi profunde prăbuşiri ale natalităţii, o dată la fiecare 25—30 de ani pun deopotrivă unele probleme grave. Ele pun la grea încercare mo­delul unei demografii de tip vechi imaginată ca fiind lipsită de orice practici anticoncepţio­nale. Numărul căminelor destrămate în urma mortalităţii din timpul crizei nu depăşeşte, în general, a douăzecea parte, deficitul căsătorii­lor are însă un efect mai evident. In total, în­treruperea căsătoriilor si deficitul în privinţa constituirii lor nu pot provoca o scădere a pro­creării de mai mult de o zecime. Un alt fac­tor este tulburător: supramortalitatea este, în primul rînd, infantilă, întreruperea alăptări­lor are un efect contrar, natalist dacă îl putem numi astfel, întreruperea alăptărilor ar trebui să compenseze si chiar să depăşească efectul întreruperii căsătoriilor si al deficitului în pri­vinţa constituirii lor.

Rămîn atunci efectele fiziologice ale foa­metei, dar a unei foamete care nu atinge di­rect^ în secolul al XVII-lea, decît cel mult o jumătate din populaţie: amenoreea care nu implică neapărat sterilitatea, avorturile spon­tane din pricina incapacităţii trupurilor vlă­guite de a-şi păstra rodul . . . Nici o analiză în­temeiata pe o cunoaştere precisă a fiziologiei lpro.Cucerii riu reuşeşte să convingă. E greu nu t H*' Că asemenea scăderi ale natalităţii

trebuie PUSP no seama unui ansamblu con-

?. în sate n-a fost nici-de malthusianism ele-

265

mentar. Ceea ce lipseşte, trebuie să repetăm sînt motivaţiile şi nu posibilităţile. Şi cînd Pierre Goubert scrie: „Ce-i drept, cu cit îi cu­noaştem mai bine pe ţăranii din Beauvais si pe alţii cîţiva, cu atît mai puţin îi credem ca­pabili să exercite frecvent, chiar şi în perioadă de criză foarte gravă acel birth control cît de elementar", mi se pare că subestimează, pe de o parte, posibilităţile ţăranilor din Europa cla­sică (ar trebui să-i considerăm mai puţin abili decît cea mai mare parte a populaţiilor nude din America) şi, mai ales, mi se pare că sub­estimează valoarea unei posibilităţi ale cărei foloase le cunosc si cele mai amărîte prosti­tuate, în sfîrsit, el îşi interzice să înţeleagă unul dintre aspectele majore ale revoluţiei de­mografice din secolul al XVIII-lea. Dacă Fran­ţa devine malthusiană către 1750, cauza să fie oare că ţăranii din Beauvais, atinşi de nu ştiu ce har filosofic, ar fi ajuns brusc, clin punct de vedere psihic, mai capabili decît căpitanii englezi din timpul revoluţiei industriale, care în fruntea familiilor lor patriarhale îşi trag din ele satisfacţia şi întemeiatul orgoliu? Cum să explicăm că scăderea natalităţii atinge, în secolul al XVIII-lea, mai întîi provinciile cele mai sărace, regiunile împiedicate în dezvolta­rea lor? Cum să explicăm acest fapt dacă nu prin maniera cea mai simplă, recurgerea nor­mală . . . datorită modificărilor motivelor, pier­derii încrederii în viaţă, la tristele mijloace din timpurile de criză?

La baza scăderii brutale a procreărilor, cînd „mortalitatea" este fundamentată economic se află, desigur, amenoreea si sterilitatea tempo­rară, în pofida compensaţiilor care vin din par­tea alăptărilor întrerupte, avorturile spontane dar şi recurgerea la coitus interruptus şi avor­turile voluntare pe care, în Franţa, legea ^ urmăreşte în oraşe, incapabilă fiind s-o facă Ş1 la ţară, încă din timpul domniei lui Tîon.ric al II-lea. „La mijlocul secolului al XVI-lea, sen1' R. Mandrou, lumea se nelinişteşte la Paris din

nricina numărului de avorturi, în pofida uneî --oresiuni feroce, pentru că femeile şi fetele •e dovedite că şi-au tăinuit graviditatea, C;-au omorit rodul sînt, în mod obişnuit con­damnate la moarte". Este o criză trecătoare? Dar Bayle, la sfîrşitul secolului al XVII-lea (articolul „'Puţin"), pretinde că răul nu a fă­cut decît sase agraveze din 1557; Henri Estienne constata că această lege nu a pedepsit cu moartea decît slujnice". Cit despre Jean Tous-saert, acesta a stabilit cu claritate extinderea practicilor avortive în oraşele flamande din secolele al XlV-lea si al XV-lea.

Mutaţia structurilor tradiţionale

Am putea să ne oprim pentru că nimic nu se clinteşte fundamental înainte de 1740 — 1750, punctul final a ceea ce am convenit să numim perioada Europei clasice. Şi totuşi aceasta ar fi o gravă eroare deoarece către 1740 totul este deja instituit din datele care vor antrena mu­taţia noii epoci, deoarece structurile vechi nu pot fi evaluate corect decît în raport cu ceea ce urmează.

Modificări? Am semnalat unele în trecere: epidemia continentală gîtuită şi fărîmiţată în porţiuni mici de teritorii anodine, infiltraţiile malthusiene într-o mare parte a aristocraţiei franceze . . . Dar aceste modificări se situează într-un ansamblu.

Trebuie să distingem trei cazuri.

La est, în Polonia si în Rusia, si la sudul extrem al Italiei se plasează o Europă arhaică; o Europă arhaică si totodată nouă, în măsura m care integrarea Rusiei în spaţiul european este, am arătat, un fapt recent. Nu se produce mei o mutaţie demografică înainte de ultimii ani ai secolului al XVIII-lea si chiar înainte

Sni ai secolului al XlX-lea. 6XiStă ° Eur°Pă dinamică în care intră esenţială a teritoriului: nordul Italiei,

267
Insulele Britanice, Germania, Ţările-de-Jos cîteva puncte din teritoriul francez, la est si la sud, cea mai mare parte a Peninsulei Ibe­rice. In sfîrşit, o Europă prematur malthu-siană: vestul şi sud-vestul Franţei, o parte din Elveţia romanclă, cîteva puncte din Catalonia şi, poate, din Wallonia. Revoluţia demografică înseamnă mai întîi o revoluţie în privinţa mor­talităţii, ca urmare a atenuării şi rarefierii în spaţiu a crizei. Am studiat la momentul po­trivit fărîmiţarea si izolarea epidemiei. Toate curbele parohiale din patru cincimi ale Euro­pei prospere indică o micşorare, după 1730— 1740, a distanţelor, în timp de criză, între curba botezurilor şi deceselor, în timp de criză, curba deceselor nu se ridică mult deasupra curbei botezurilor şi excedentele rezultate sînt de sla­bă importanţă. Crizele îşi diminuează amploa-. rea si mai ales îşi pierd consistenţa în spaţiu, cu o serioasă recurenţă aproape pretutindeni în vestul si sud-vcstul Franţei, în Spania şi în Portugalia la sfîrsitul secolului al XVIII-lea. Recesiunea interciclică, despre cure vorbeşte Ernest Labrousse, este un fenomen general si, deopotrivă, un fenomen de ordin demografic. Dar acest uşor regres, accentuat prin războa­iele Revoluţiei şi ale Imperiului, care pedep­sesc Europa marelui avînt din secolul al XVII-lea, nu reprezintă decît un episod fără durată si fără importanţă. Procesul reducerii supramortalităţii ciclice este definitiv angajat. Revoluţia demografică este strîns legată de revoluţia economică, în măsura în care defi­citul ciclic al producţiei cerealiere joacă încă un rol capital în marile „mortalităţi" ale secolului al XVII-lea, lentele transformări ale econo­miei secolului al XVII-lea influenţează în mod favorabil evoluţia demografică. La sfîrsitul se­colului al XVII-lea, perioadele ciclice de vîrf conduc în mod curent la creşterea de 3, chiŞr de 4 sau, excepţional, de 5 ori a preţului gri" nelor. în a doua jumătate a secolului aj XVIII-lea există doar o dublare, iar criza ciclica

268

Hin iarna anului 1789, ca însăşi, n-a putut an-t ena în jurul Parisului o creştere mai mare de 80%- Foametea, s-a scris, a cedat locul strîmtorării. Timpul prielnic mortalităţii înce­tează să mai fie un timp ciclic. Marile epide­mii păruseră că trag înapoi ca motor al unei demografii discontinui între secolele al XVI-lea si al XVII-lea. Acum, din nou boala se distan­ţează faţă de producţie. Cărui fapt îi este da­torată această misterioasă transformare? Ea a precedat marile înnoiri tehnice din secolul al XlX-lea şi este, fără îndoială, efectul unui an­samblu concordant de micro-transl'ormări în producţie, în schimburi, în stocarea şi în con­servarea alimentelor. Automatismul pe care unii au vrut să-1 stabilească între deficitul pro­ducţiei si marile îmbolnăviri ucigătoare se des­tramă, în cel mai puţin favorabil dintre cazuri, cînd curba natalităţii rămînc identică iar curba mortalităţii se aliniază pentru perioadele de goluri, se desprinde un excedent considerabil. In Europa a început mutaţia numărului de oa­meni.

O revoluţie analoagă se produce în China*, potrivit unui mecanism care trebuie studiat în continuare. Stagnantă în secolul al XVI-lea, a-flată în scădere în secolul al XVII-lea, popu­laţia chineză aproape s-a triplat între 1700 si 1800, fără să existe o mutaţie tehnică eviden­tă. Această creştere s-a datorat unor cauze pur demografice. Ea reprezintă, mai întîi, în in­teriorul unei imensităţi care părea închisă fără să fie o transformare a spaţiului prin construi­rea de orezarii noi. Mutaţia în ordinea umană am secolul al XVlII-lea este si ea, mai puţin total poate, o deschidere de noi fronturi de de-nşare o mutaţie teritorială a suprafeţelor cul­tivate. In spatele acestui orizont de ipoteze fra-fp, ' c°nvingerea noastră este că în Europa, la t . ln China, motorul evoluţiei este de na-serni i m°§rafică. Mutaţia în privinţa bogăţiei mSat -31 XVlII-^a este, în primul rină, o W m direcţia unicei, adevăratei bogăţii