1 Ceea ce este cu totul neobişnuit pentru ° simplă scrisoare de consul (N. aut.).
254
contrară unei tradiţii de două ori seculară, literei ca şi spiritului tratatelor. Pentru mult mai puţin, în faţa unui pericol de ciumă mult mai evident, în cursul domniei precedente, guvernul francez apelase la ultimele recursuri si autorităţile din Cadiz capitulaseră rapid. Dar în septembrie 1720? Desigur, Partyet s-a plîns __ nici nu era de aşteptat să fie altfel — guvernatorului Idiaquez. „Dar mi-a explicat (guvernatorul Idiaquez) că aceste inspecţii erau conforme acum cu siguranţa publică întrucît el avea înştiinţări neîndoielnice că aceste tartane abordau în largul mării navele venind din Porturile Provenţei a căror intrare era interzisă şi că existau temeri că ele ar fi primit mărfuri pentru a le introduce după aceea în aceste ţinuturi".
Sînt aici trei noutăţi capitale: luxul si eficacitatea măsurilor întreprinse — va fi ajutat la aceasta poate şi o anumită ostilitate împotriva Franţei; concluzia lui Partyet, diametral opusă celei a tuturor predecesorilor săi (ibid. f° 273): „Drept urmare mi se pare că trebuie să avem răbdare", în sfîrşit, dubla menţiune marginală care cuprinde hotărîrea celor mai înalte instanţe franceze: „De transmis Monseniorului Regent. Se pare că nu trebuie să se insiste asupra acestui fapt. Aprob decizia Consiliului". în cursul lunilor care urmează, ciuma din Marsilia va fi pretextul, în Spania, pentru o serie întreagă de măsuri făţiş ostile Franţei . . . Cită vreme va fi implicată ciuma din Marsilia, protestele franceze vor fi marcate mereu cu dublul sigiliu al unei curtoazii neobişnuite si al unei răbdări foarte îndelungate. Sînt, eventual, condiţiile care anticipează, cu 140 de ani, organizarea Crucii Roşii internaţionale.
_ într-o primă etapă, în secolul al XVII-lea, Primatul interesului de sănătate publică, înţelegerea lui, s-a impus împotriva intereselor Particulare, în cadrul statului (în Franţa şi în Anglia înaintea Europei periferice), în 1720, Primatul sănătăţii publice s-a impus şi în afara
255
statului, pe planul raporturilor internaţionale, ajungîndu-se la ignorarea tratatului din Piri-nei. Asemenea ignorări marchează adevărate revoluţii, dintre acelea care îşi fac loc fără zgomot în conştiinţa popoarelor.
Demografie şi criză
Demografia secolului al XVlI-lea ne-a apărut, poate excesiv, o demografie discontinuă, determinată de variaţiile mult timp repercutate din 25 în 25 de ani, mecanismul bine cunoscut în Franţa secolului al XX-lea, al generaţiilor rărite, fărîmiţate de moartea epidemică sau do moartea ciclică. Este preferabil să spunem „de moartea epidemică şi moartea ciclică" deoarece dinamica profundă a demografiei vechi ca si cea a demografiei actuale rămîne dominată, în continuare, mai mult de intrări, adică de pulsaţiile puternice ale natalităţii, decît de pulsaţiile catastrofice ale morţii.
Jean Meuvret odinioară, Pierre Goubert de curînd, au trasat un model aproape perfect pentru a desemna şocurile caracteristice morţii, criza demografică de tip vechi. Economia Europei moderne — se afirmă mereu, urmîndu-1 pe Ernest Labrousse — este o economie determinată de un sector agricol dominant şi strict alimentar: 85 pînă la 90% dintre oamenii ocupaţi pe ogoare, cu o producţie în proporţie de 80% alimentară, asigură mai puţin anevoios decît s-a scris de obicei, hrana a 15%, maximum a 20«/o — cu preţul cîtor sacrificii şi obstacole pe termen lung în calea dezvoltării, ca în Spania — dintre „secundarii" şi „terţiarii" si, la nevoie, dintre inactivii Vechiului Regim, în fond o ramificaţie politică, administrativă şi culturală a „terţiarilor" din zilele noastre. Economia este încordată la extrem, în cadrul ei, n-ar putea exista crize de supraproducţie a unor sectoare. Singurele crize sînt de subproducţie, în sectorul alimentar domi-
256
nant cel al cerealelor. Din pricina insuficientei rezervelor, ele implică echilibrul biologic al populaţiilor, în acest sens se cuvine să punem problema — s-o punem, nu s-o rezolvăm __ a Unei geografii a foamei* în Europa clasică Există o Europă lovită de o foamete epide-
mjcă __ un sertăo al secolului al XVII-lea, am
spune, gîndindu-ne la Nordeste de Josue de Castro — şi o Europă a foametei endemice cu accese epidemice. Există o Europă a burţilor goale accidental şi o Europă a burţilor pline cu o hrană proastă. Ceea ce nu exclude accidentul. Studiile făcute recent, la îndemnul lui Fernand Braudel, arată că Europa modernă nu aparţine, în întregime, domeniului carenţelor si al malnutriţiei. Anglia, Olanda sînt remarcabil de bine hrănite. Franţa este hrănită satisfăcător în proporţie de 80%- Şi de astă dată, la extremităţi, într-o europă periferică, la est şi la sud, în unele porţiuni, în Spania monştrilor se plasează — o mărturisesc, Velazquez şi Murillo —domeniul foamei endemice, infinit mai primejdioase decît foamea epidemică prin care este lovită timp de sase luni, unul sau doi ani o populaţie hrănită normal.
Această constatare prealabilă permite rezolvarea uneia dintre contradicţiile de care s-au lovit generaţii de istorici. Criza ciclică de tip vechi*, ca să reluăm formula devenită clasică de la Ernest Labrousse, provocată de un accident meteorologic de o anumită amploare este, în general, din motive meteorologice, decenală: există un deficit important al producţiei a-gricole dominante — cerealele planificabilc — la fiecare şapte sau opt ani. Independent de foamea pe care criza ciclică o antrenează în sectoarele sărace ale populaţiei, există şi epidemii care-i lovesc pe cei bine hrăniţi. In medie, la fiecare 25—30 de ani, în timpul unei crize ciclice din trei, se produce o întîlnire a toametei cu epidemia. Şi iată catastrofa. Epi-ciemule de ciumă din 1597—1603 si din 1647— Ib^, din Spania, aparţin acestui tip. Chiar si
257
ciuma din 1676—1685 este, începînd din iarna anului 1682—1683, relansată în podişul Castiliei de obişnuitul accident ciclic.
Complexul economico-demograt'ic al crizei de tip vechi merită să ne oprim asupra lui. Primul punct, reculul, încă din secolul al XVII-lea, al crizelor pur epidemice. Ele lovesc, pustiesc dar de la fărâmiţarea ciumei, obţinută în Franţa si în Europa cea prosperă încă din prima jumătate a secolului al XVII-lea, în Spania şi în Europa mai puţin prosperă din 1685, epidemiile devastează un teritoriu limitat remarcîndu-se, în cel mai rău caz, la scara unei provincii, în mod normal, la nivelul unui ţinut mărunt şi niciodată la ansamblul unui mare stat teritorial.
Al doilea punct — criza ciclică nu antrenează ipso facto catastrofa prevestită si trâmbiţată două secole mai tîrziu de istoriografia de'odinioară. Anii 1626—1627, 1643, 1677, 1684 nu se evidenţiază prin nimic pe lista ele preţuri cerealiere la Paris.
Al treilea punct — catastrofa nu devine naţională decît dacă există suprapunere si în-tîlnire? Pierre Goubert s-a arătat deosebit de sensibil în privinţa acestui ultim aspect. Lecţiile sale sînt valabile pentru trei sferturi din suprafaţa Franţei, cu excepţia, doar, a coastei mediteraneene, iar modelul său se aplică, în mare, întregii Europe clasice.
Numai bolile contagioase, scrie Pierre Goubert, sînt total incapabile să explice mortalitatea ridicată care caracterizează structura demografică dinainte de 1745. Marile si complexele crize demografice de tip vechi nu sînt datorate unor epidemii izolate catastrofale, ci, mult mai mult, perioadelor de sărăcie, de foamete, crizelor economice de tip vechi, sub aspectul lor cel mai grav şi mai hotărâtor: crizele sociale de alimente* ... în Franţa, astfel de crize demografice foarte ample se produc în jurul lui 1630, între 1648 si 1653, în 1661,
253
1662, 1693—1694, 1709—1710, 1741—1742. A-ceste' date sînt identice cu datele marilor crize economice, declanşate de o creştere considerabilă, ciclică, a preţului griului".
în legătură cu această problemă, urmează un „exemplu real", demn de cele mai frumoase pagini ale unei antologii de istoriografie franceză: „Iată, la Beauvais, parohia Saint-Etien-ne, în 1693, o familie: Jean Cocu, ţesător, nevasta lui şi cele trei fiice, toate patru filatoare deoarece mezina are deja 9 ani. Familia cîstigă
PROGRESELE TNVAŢAMlNTULUI LA TROARN
. 1700 . 1740 179!)
20- Criza (A, B, C, D,)
21. Progresele învăţământului.
108 soli pe săptămînă, dar ea consumă cel puţin 70 de livre de pîine. Cu pîine neagră, a 5 bani livra, existenţa este asigurată. Cu pîine de 2 soli, apoi de 30, 32, 34 de bani — cum a fost în 1649, 1654, 1662, 1694, 1710 — apare mizeria. Criza agricolă agravîndu-se aproape totdeauna (şi cu siguranţă în 1693) printr-o criză manufacturieră, munca ajunge să lipsească, şi deci salariul. Oamenii îndură privaţiuni, pot apela la cei cîţiva bani puşi de-o parte pentru zile negre; amanetează; în curînd încep să consume o hrană dezgustătoare, pîine de tă-rîţe, urzici fierte, boabe stricate, măruntaie de animale, adunate din faţa abatoarelor; sub diverse forme, răul agravîndu-se, urmează strîm-torarea, sărăcia, foamea, frigurile vătămătoare si ucigătoare. Familia s-a înscris la Biroul Săracilor în decembrie 1693. In martie 1694. moare mezina; în mai, fata cea mare si tatăl. Dintr-o familie în mod special fericită, pentru că lucrau toţi, rămîn o văduvă si o orfană. Din cauza preţului pîinii".
Această frumoasă pagină merita să fie citată. Totuşi ar fi riscant să ne lăsăm furaţi de emoţie. Drama familiei Cocu din Beauvais nu este atît de simplă şi nici atît de generală. Nu existau oare la Beauvais distribuiri de merinde pentru cei săraci? Pierre Goubert a calculat raţiile: ele depăşesc în chip sensibil raţiile taberelor în timp de război si ale populaţiilor din oraşele cel mai greu încercate în 1944. Moartea nu este de inaniţie pură ci mediată de releul epidemic. Va trebui deci să a-dîncim lucrurile mai mult în direcţia bolii. In sfîrşit, Jean Cocu, ţesător, este un om dintr-un oraş, Beauvais, în mod excepţional nesănătos din pricina dificultăţilor de drenaj si a apelor poluate în chip firesc.
Aşadar, n-ar trebui să extrapolăm cazul ţesătorului din Beauvais la ansamblul populaţiei ţărăneşti. Plugarii, culegătorii de fasole, ba chiar şi o parte dintre muncitorii zilieri — micii lucrători de pe ogoare — nu se lăsau
260
atît de uşor să moară de foame. Pe ţărm nu se moare niciodată de foame datorită pescuitului* cu .undiţa. Nu se moare de foame, sau doar foarte rar în zonele de tufărişuri, mai puţin bogate decît cîmpiile, nu se moare uşor de foame de-a lungul pădurilor, în structura economică şi socială a Franţei 50 pînă la 60% din populaţie, cel puţin, se află la adăpost de înfometare. In Spania, riscul apasă asupra a 70 pînă la 80o/o din populaţie, iar sectorul ferit de foamete, socotind şi generozitatea anarhică a clerului, nu depăşeşte 20 pînă la 30%. Sectorul ferit de foamete, prin structura sa, pare sa depăşească în Anglia şi în Olanda cei 60% din Franţa, pentru a atinge 75 şi 80%- La acest punct, totuşi, ar trebui, după cercetări răbdătoare, să întocmim harta riscului social de a muri de foame, de la cei 80% de locuitori ai Europei sărace şi periferice din sud şi poate clin est (?) pînă la cei 20% din regiunile Europei privilegiate, acelea ale condiţiilor realizate cu perseverenţă de viitoarea mutaţie a dezvoltării. Picrre Goubert, în cercetarea sa consacrată oraşului Beauvais, a demonstrat nedreptatea morţii ciclice. Este suficient să compari în timp de criză, parohiile îndestulate, cartierul slujbaşilor şi cel al ţesătorilor: „în 1693 . . . în Beauvais au murit 3 000 de persoane: un număr nesfîrsit de săraci pe care foamea şi mizeria îi face să zacă şi care mor în pieţe şi pe străzi". Dar dacă cei bogaţi scapă de foamete, ei sînt, în schimb, atinşi de boala pe care le-o transmit săracii. In iunie 1694, tot la Beau-Va^\se consemnează „o mortalitate considerabilă printre cei săraci care-şi dau duhul pe stradă ... şi, se precizează, chiar şi printre cei bogaţi". Plecaţi ele la tema unei' „demografii sociale diferenţiatoare", care trebuia să sublimeze favoritismul morţii, iată-ne ajunşi în faţa omniprezenţei bolii. Aceasta nu este puternică CTeClt aJutată de conjunctura economică. Ajun-»em oare să negăm foamea? Nu ignorăm tex-de referinţă, violenţa acelor perioade de 261
foamete epidemică, pînă si la începutul secolului al XVH-lea, care au dus în Europa centrală la antropofagie. Robert Mandrou, de cu-rînd, le-a adunat nîtr-un mănunchi convingă, tor. Dar această literatură trebuie suspectată şi datată. Din 1620 pînă în 1760, pe nesimţite, riscul de a muri de foame se izolează si se reduce, în 1760 el nu mai apasă, în Europa, de-cît asupra minorităţii. Europa clasică a atins p,j plan alimentar, încă de la sfîrşitul secolului al-XVII-lea, o situaţie mai de invidiat decît cea mai mare parte a lumii a treia din 1965. împotriva foametei, în marile oraşe sînt instalate puncte de ajutor. Atunci îşi joacă dijma rolul de a asigura un stoc de rezervă, conform instituţiei biblice. Astfel este la Beauvais remarcabila maşină anticiclică pusă la punct de un mare episcop „augustinian", să-i spunem simpatizant jansenist, Choart de Buzenval. A-tunci apare una dintre principalele primejdii ale recoltei proaste, declanşarea marilor migraţii de săraci către punctul de ajutor, 20 pină la 30°/o dintre marginalii realmente înfometaţi. Dacă 100/o dintre cei flămînzi roiesc pe drumuri în căutarea hranei, toate barierele profilactice sînt înlăturate şi iată moartea în marş. Nu foamea ucide, ci o creştere bruscă a circulaţiei, o sporire a virulenţei. Fiecare perioadă de foamete reface, mutatis mutandis. la scară redusă, condiţiile unei Conquista a Americii. Profilaxia Vechiului Regim înseamnă compartimentarea oamenilor; tot ceea ce o reduce cooperează cu moartea.
Morţi din pricina foamei sau morţi din pricina bolilor foamei — sau morţi din pricina bolilor puse în mişcare pe drumurile parcurse de semănătorii morţii de foame — putem aşterne acum pe un atlas mai multe mii de curbe parohiale lungi, străbătînd toată Europa, împreună ele ar schiţa, pentru perioada cuprinsă între 1621 şi 1760, cel puţin patru-cinci dintre acele puncte culminante negre care marchează anotimpul morţii si perioadele de minim cle-
262
mografic în care balanţa naşterilor a fost cumplit de negativă. Orice francez, (orice european) „ajuns la vîrsta de bărbat a fost martorul mai multor valuri de moarte pe care le-a văzut dccimînd în jurul său părinţi, prieteni, vecini. . . Groaza la apropierea anotimpului morţii, bucuria zgomotoasă de a fi supravieţuit, tăcerea concertată a autorităţilor despre mortalitatea trecută sînt trăsături ale unei mentalităţi care trebuie considerată esenţială" (P. Goubert).
Primul simptom, cel mai sensibil, este brutala creştere a numărului de înmormîntări, o înmulţire de 3 pînă la 20 de ori într-un trimestru sau două. De asemenea, cu un uşor decalaj, si scăderea numărului căsătoriilor. La nivelul unui an, pentru marea criză de „scumpire" care asociază economicul cu epidemiolo-gicul, scăderea este de ordinul a 50%- în cadrul trimestrial sau semestrial, prăbuşirea este şi mai mare. Coborîrea liniei care indică numărul căsătoriilor reprezintă una dintre caracteristicile crizei cu motor economic. Fenomenul se explică fără greutate, el este însă mai puţin evident în cazul mortalităţii pur epidemice, fără fundament agricol. Chiar în 1649, la Sevilla, s-a observat o îmbulzeală către altare — simple legitimări de cupluri trăind în concubinaj, fără, deci, incidenţă demografică.
Mult mai ciudat, şi cu un efect sporit pe termen scurt, este deficitul procreărilor, de ordinul a jumătate, în mod curent de două treimi, ba chiar si mai mult. Punerea în mişcare a celor trei curbe — şi nu doar a unicei curbe a înmormîntarilor — constituie caracteristica majoră a crizei combinate, spre deosebire de crizele simple, pur epidemice care nu au efecte decît în privinţa înmormîntărilor si de prăbuşirile neepidcmice care nu se marchează decît printr-o coborîre a curbei căsătoriilor.
Din acest motiv, crizele complexe care pun simultan în mişcare cele trei curbe parohiale
264
u efectele cele mai durabile. Acum şi numai acum ia naştere relieful negativ, repercutat mult timp; al unei generaţii rărite. O scădere de 50% a natalităţii într-un an nu este recuperabilă ulterior, cu toată uşoara sporire a numărului de naşteri în anul care urmează crizei. Putem cădea de acord cu Pierre Goubert:
naşterile care s-au produs sînt naşteri pierdute; sub regimul demografiei aproximativ naturale nu există naştere amînată şi orice absenţă în procreare este definitivă". Aceste subite' şi profunde prăbuşiri ale natalităţii, o dată la fiecare 25—30 de ani pun deopotrivă unele probleme grave. Ele pun la grea încercare modelul unei demografii de tip vechi imaginată ca fiind lipsită de orice practici anticoncepţionale. Numărul căminelor destrămate în urma mortalităţii din timpul crizei nu depăşeşte, în general, a douăzecea parte, deficitul căsătoriilor are însă un efect mai evident. In total, întreruperea căsătoriilor si deficitul în privinţa constituirii lor nu pot provoca o scădere a procreării de mai mult de o zecime. Un alt factor este tulburător: supramortalitatea este, în primul rînd, infantilă, întreruperea alăptărilor are un efect contrar, natalist dacă îl putem numi astfel, întreruperea alăptărilor ar trebui să compenseze si chiar să depăşească efectul întreruperii căsătoriilor si al deficitului în privinţa constituirii lor.
Rămîn atunci efectele fiziologice ale foametei, dar a unei foamete care nu atinge direct^ în secolul al XVII-lea, decît cel mult o jumătate din populaţie: amenoreea care nu implică neapărat sterilitatea, avorturile spontane din pricina incapacităţii trupurilor vlăguite de a-şi păstra rodul . . . Nici o analiză întemeiata pe o cunoaştere precisă a fiziologiei lpro.Cucerii riu reuşeşte să convingă. E greu nu t H*' Că asemenea scăderi ale natalităţii
trebuie PUSP no seama unui ansamblu con-
?. în sate n-a fost nici-de malthusianism ele-
265
mentar. Ceea ce lipseşte, trebuie să repetăm sînt motivaţiile şi nu posibilităţile. Şi cînd Pierre Goubert scrie: „Ce-i drept, cu cit îi cunoaştem mai bine pe ţăranii din Beauvais si pe alţii cîţiva, cu atît mai puţin îi credem capabili să exercite frecvent, chiar şi în perioadă de criză foarte gravă acel birth control cît de elementar", mi se pare că subestimează, pe de o parte, posibilităţile ţăranilor din Europa clasică (ar trebui să-i considerăm mai puţin abili decît cea mai mare parte a populaţiilor nude din America) şi, mai ales, mi se pare că subestimează valoarea unei posibilităţi ale cărei foloase le cunosc si cele mai amărîte prostituate, în sfîrsit, el îşi interzice să înţeleagă unul dintre aspectele majore ale revoluţiei demografice din secolul al XVIII-lea. Dacă Franţa devine malthusiană către 1750, cauza să fie oare că ţăranii din Beauvais, atinşi de nu ştiu ce har filosofic, ar fi ajuns brusc, clin punct de vedere psihic, mai capabili decît căpitanii englezi din timpul revoluţiei industriale, care în fruntea familiilor lor patriarhale îşi trag din ele satisfacţia şi întemeiatul orgoliu? Cum să explicăm că scăderea natalităţii atinge, în secolul al XVIII-lea, mai întîi provinciile cele mai sărace, regiunile împiedicate în dezvoltarea lor? Cum să explicăm acest fapt dacă nu prin maniera cea mai simplă, recurgerea normală . . . datorită modificărilor motivelor, pierderii încrederii în viaţă, la tristele mijloace din timpurile de criză?
La baza scăderii brutale a procreărilor, cînd „mortalitatea" este fundamentată economic se află, desigur, amenoreea si sterilitatea temporară, în pofida compensaţiilor care vin din partea alăptărilor întrerupte, avorturile spontane dar şi recurgerea la coitus interruptus şi avorturile voluntare pe care, în Franţa, legea ^ urmăreşte în oraşe, incapabilă fiind s-o facă Ş1 la ţară, încă din timpul domniei lui Tîon.ric al II-lea. „La mijlocul secolului al XVI-lea, sen1' R. Mandrou, lumea se nelinişteşte la Paris din
nricina numărului de avorturi, în pofida uneî --oresiuni feroce, pentru că femeile şi fetele •e dovedite că şi-au tăinuit graviditatea, C;-au omorit rodul sînt, în mod obişnuit condamnate la moarte". Este o criză trecătoare? Dar Bayle, la sfîrşitul secolului al XVII-lea (articolul „'Puţin"), pretinde că răul nu a făcut decît sase agraveze din 1557; Henri Estienne constata că această lege nu a pedepsit cu moartea decît slujnice". Cit despre Jean Tous-saert, acesta a stabilit cu claritate extinderea practicilor avortive în oraşele flamande din secolele al XlV-lea si al XV-lea.
Mutaţia structurilor tradiţionale
Am putea să ne oprim pentru că nimic nu se clinteşte fundamental înainte de 1740 — 1750, punctul final a ceea ce am convenit să numim perioada Europei clasice. Şi totuşi aceasta ar fi o gravă eroare deoarece către 1740 totul este deja instituit din datele care vor antrena mutaţia noii epoci, deoarece structurile vechi nu pot fi evaluate corect decît în raport cu ceea ce urmează.
Modificări? Am semnalat unele în trecere: epidemia continentală gîtuită şi fărîmiţată în porţiuni mici de teritorii anodine, infiltraţiile malthusiene într-o mare parte a aristocraţiei franceze . . . Dar aceste modificări se situează într-un ansamblu.
Trebuie să distingem trei cazuri.
La est, în Polonia si în Rusia, si la sudul extrem al Italiei se plasează o Europă arhaică; o Europă arhaică si totodată nouă, în măsura m care integrarea Rusiei în spaţiul european este, am arătat, un fapt recent. Nu se produce mei o mutaţie demografică înainte de ultimii ani ai secolului al XVIII-lea si chiar înainte
Sni ai secolului al XlX-lea. 6XiStă ° Eur°Pă dinamică în care intră esenţială a teritoriului: nordul Italiei,
267
Insulele Britanice, Germania, Ţările-de-Jos cîteva puncte din teritoriul francez, la est si la sud, cea mai mare parte a Peninsulei Iberice. In sfîrşit, o Europă prematur malthu-siană: vestul şi sud-vestul Franţei, o parte din Elveţia romanclă, cîteva puncte din Catalonia şi, poate, din Wallonia. Revoluţia demografică înseamnă mai întîi o revoluţie în privinţa mortalităţii, ca urmare a atenuării şi rarefierii în spaţiu a crizei. Am studiat la momentul potrivit fărîmiţarea si izolarea epidemiei. Toate curbele parohiale din patru cincimi ale Europei prospere indică o micşorare, după 1730— 1740, a distanţelor, în timp de criză, între curba botezurilor şi deceselor, în timp de criză, curba deceselor nu se ridică mult deasupra curbei botezurilor şi excedentele rezultate sînt de slabă importanţă. Crizele îşi diminuează amploa-. rea si mai ales îşi pierd consistenţa în spaţiu, cu o serioasă recurenţă aproape pretutindeni în vestul si sud-vcstul Franţei, în Spania şi în Portugalia la sfîrsitul secolului al XVIII-lea. Recesiunea interciclică, despre cure vorbeşte Ernest Labrousse, este un fenomen general si, deopotrivă, un fenomen de ordin demografic. Dar acest uşor regres, accentuat prin războaiele Revoluţiei şi ale Imperiului, care pedepsesc Europa marelui avînt din secolul al XVII-lea, nu reprezintă decît un episod fără durată si fără importanţă. Procesul reducerii supramortalităţii ciclice este definitiv angajat. Revoluţia demografică este strîns legată de revoluţia economică, în măsura în care deficitul ciclic al producţiei cerealiere joacă încă un rol capital în marile „mortalităţi" ale secolului al XVII-lea, lentele transformări ale economiei secolului al XVII-lea influenţează în mod favorabil evoluţia demografică. La sfîrsitul secolului al XVII-lea, perioadele ciclice de vîrf conduc în mod curent la creşterea de 3, chiŞr de 4 sau, excepţional, de 5 ori a preţului gri" nelor. în a doua jumătate a secolului aj XVIII-lea există doar o dublare, iar criza ciclica
268
Hin iarna anului 1789, ca însăşi, n-a putut an-t ena în jurul Parisului o creştere mai mare de 80%- Foametea, s-a scris, a cedat locul strîmtorării. Timpul prielnic mortalităţii încetează să mai fie un timp ciclic. Marile epidemii păruseră că trag înapoi ca motor al unei demografii discontinui între secolele al XVI-lea si al XVII-lea. Acum, din nou boala se distanţează faţă de producţie. Cărui fapt îi este datorată această misterioasă transformare? Ea a precedat marile înnoiri tehnice din secolul al XlX-lea şi este, fără îndoială, efectul unui ansamblu concordant de micro-transl'ormări în producţie, în schimburi, în stocarea şi în conservarea alimentelor. Automatismul pe care unii au vrut să-1 stabilească între deficitul producţiei si marile îmbolnăviri ucigătoare se destramă, în cel mai puţin favorabil dintre cazuri, cînd curba natalităţii rămînc identică iar curba mortalităţii se aliniază pentru perioadele de goluri, se desprinde un excedent considerabil. In Europa a început mutaţia numărului de oameni.
O revoluţie analoagă se produce în China*, potrivit unui mecanism care trebuie studiat în continuare. Stagnantă în secolul al XVI-lea, a-flată în scădere în secolul al XVII-lea, populaţia chineză aproape s-a triplat între 1700 si 1800, fără să existe o mutaţie tehnică evidentă. Această creştere s-a datorat unor cauze pur demografice. Ea reprezintă, mai întîi, în interiorul unei imensităţi care părea închisă fără să fie o transformare a spaţiului prin construirea de orezarii noi. Mutaţia în ordinea umană am secolul al XVlII-lea este si ea, mai puţin total poate, o deschidere de noi fronturi de de-nşare o mutaţie teritorială a suprafeţelor cultivate. In spatele acestui orizont de ipoteze fra-fp, ' c°nvingerea noastră este că în Europa, la t . ln China, motorul evoluţiei este de na-serni i m°§rafică. Mutaţia în privinţa bogăţiei mSat -31 XVlII-^a este, în primul rină, o W m direcţia unicei, adevăratei bogăţii
Dostları ilə paylaş: |