Pisica albă după Irina Teodorescu

Pisica albă

după Irina Teodorescu
Gerul desenase pe geam primele flori albe de gheaţă ale iernii. În cameră, aerul dulce, cu miros de gutui, era cald. Nicuşor se străduia să scrie pe caietul cu linii propoziţii sim­ple, dar nu prea uşoare pentru degetele lui de şcolar care învăţa abecedarul. „Pisica mea e albă", scria băieţelul atent, cu litere rotunde. Dar, în timp ce cuvintele se conturau încet pe drumul alb al hârtiei, Nicuşor se gândea că el n-are de fapt nici o pisică.

Băiatul oftează şi-şi zice : „Ce păcat! O pisicuţă mi-ar ţine de urât acum, când sunt singur şi-mi fac lecţiile". Dar, tocmai când se pregătea să înceapă a doua propoziţie, aude afară glasul mamei. La început nu desluşeşte cuvintele ei. Mama părea uimită de ceva. „Ce-o fi oare ?" se întreabă, nedumerit Nicuşor. De obicei mama intră în casă uşor, pe nesimţite, ca să nu-1 tulbure de la lecţii.

— Nicuşor! Sus, pe acoperişul magaziei de lemne, e o pisică albă! Mi se pare că are un pui mic. Nu se vede, dar l-am auzit mieunând subţire şi jalnic. I-o fi foame şi frig. De unde-or fi ve­nit şi când? Nu le-am văzut până acum!

Băiatul iese într-un suflet afară şi priveşte pe acoperişul ma­gaziei. Într-adevăr, acolo era o pisică.

Nicuşor începe să sară de bucurie în jurul magaziei.

— O luăm în casă, mămico! Tot n-avem noi nici o pisică!

— Nu te grăbi! îi răspunde mama. Pisica are un puişor. N-o putem despărţi de el. Mama trebuie să-1 hrănească.

— Îl luăm şi pe el. Trebuie să fie tare drăguţ. Aşa-i?

Mama nu i-a mai răspuns. Intrase în casă. S-a întors îndată cu o bucăţică de caşcaval.

— Urcă tu, Nicuşor, pe scară! Să fii cu băgare de seamă, să nu cazi! Şi vezi să nu sperii pisica!

Băiatul a făcut întocmai. A aşezat bucăţica de caşcaval pe mar­ginea acoperişului. Amândoi se aşteptau ca pisica să alerge ca să apuce hrana. Ea, însă, deşi la doi metri depărtare, nu se clin­teşte. Apoi, bâjbâind pe acoperiş, când se apropie, când se îndepăr­tează de bucăţica pe care i-o pusese copilul.

Nicuşor priveşte uimit spre mama.

— Dar ce are pisica asta?

L-au uimit ochii mamei. Erau umezi.

— E oarbă, sărmana pisică. Şi are şi un pui.

— Oarbă? întreabă speriat Nicuşor.

-— Da, nu vede nimic. Mi-am dat seama. Cum o fi ajuns pe acoperiş?

Pisica ajunge, bâjbâind prin întunericul ei, la marginea acope­rişului. Dar a simţit primejdia şi s-a retras repede. S-a apropiat, în sfârşit, de bucăţica de caşcaval şi a înhăţat-o cu lăcomie.

— Ce foame-i este! exclamă, impresionat, băiatul.

Mama i-a mai adus o farfurie cu lapte, pe care Nicuşor a ur­cat-o sus, pe acoperiş, lângă pisică. Pisica a atins farfuria cu bo­tul ei care tremura. A simţit dulceaţa laptelui. Mama şi Nicuşor aşteptau curioşi să vadă ce va face. Pisica, însă, s-a îndepărtat încet de farfurie şi a pornit spre cealaltă parte a acoperişului. După câteva clipe, au zărit-o întorcându-se. Ţinea în gură ceva alb, ca un bulgăr de zăpadă. Dar micul bulgăr pufos se mişca, avea codiţă şi urechi roz... Era puiul ei.

Pisica înainta încet şi greu cu gingaşa povară care mieuna subţire, sfâşietor de trist.

„Şi ei îi e foame", gândi Nicuşor.

Aşa era! Când pisica albă şi-a lăsat puiul lângă marginea aco­perişului, acesta aproape că s-a cufundat tot în farfuria cu lapte. Când a terminat, a deschis botişorul roz de catifea şi s-a lipit sfios şi blând de mama lui. Pisica a început să-1 spele cu limba ei, de-a lungul trupului mic, care tremura.

Nicuşor şi mama priveau înduioşaţi această scenă de dragoste maternă.

—- Să le luăm în casă, mamă! Vor îngheţa la noapte aici, şop­teşte băiatul, înfiorat la gândul gerului ce-avea să coboare noap­tea peste trupul plăpând al micii pisicuţe.

— Să încercăm! Ai grijă, Nicuşor! Urcă încet pe scară şi caută să nu sperii pisica mare. Ea nu te vede şi, poate, va fugi.

Băiatul s-a străduit să urmeze întocmai sfatul mamei. Dar a fost imposibil să pună mâna pe cele două pisici. Simţind că se apropie cineva, pisica mamă a scos un mieunat strident, şi-a luat puiul în gură şi a fugit în ascunzătoarea ei.

Mama şi Nicuşor au intrat mâhniţi în casă. Abia acolo au sim­ţit că mâinile le erau reci ca gheaţa. Ce ger se lăsa!

„Dar bietele pisici! O să moară de frig", îşi tot zicea Nicuşor.

De atunci, în fiecare zi, băiatul le punea mâncare pe marginea acoperişului. Pisica mamă venea către hrana care o aştepta. Ştia locul.

Într-o zi, băiatul i-a spus mamei, cu ciudă:

— E rea pisica asta! De ce nu se lasă mângâiată? De atâtea ori am încercat!

— Nu fi trist, Nicuşor! Ea n-are de unde să ştie că tu îi eşti prieten şi nu duşman. E prevăzătoare. Îşi apără puiul. Poate nişte copii răi au lovit-o şi i-au distrus vederea. A păţit ea ceva, de s-a speriat atât şi s-a refugiat aici, pe acoperiş!

Nicuşor ar fi dorit mult să le aibă în casă, în preajma lui, pe cele două pisici albe. Dar toate încercările i-au fost zadarnice.

Într-o noapte geroasă, când parcă nici camera lui nu se încăl­zise bine, n-a mai putut adormi, gândindu-se la nefericitele lui prietene sperioase. În liniştea nopţii i s-a părut că aude un zgo­mot, un hârşâit la uşă. Inima i s-a strâns de teamă. S-ar fi sculat să vadă ce-i, dar n-avea curaj. Era prea întuneric afară. A mai au­zit de câteva ori mişcarea aceea ciudată din pragul uşii, apoi din nou totul s-a cufundat în linişte.

Băiatul a adormit şi el.

L-a trezit, în zori, glasul mamei. Era întretăiat de emoţie şi tristeţe.

— Vino, Nicuşor! Vino să vezi ce-i aici, lângă uşă.

Nicuşor a sărit din pat într-o clipă. Inima îi bătea neliniştită.

Presimţea parcă ceva.

Ceea ce a văzut în prag l-a copleşit dintr-o dată. S-a aplecat jos, mâhnit. Acolo, pe prag, pisica albă zăcea cu ochii închişi şi cu picioarele întinse. Era moartă. Sub trupul înţepenit se cuibă­rise puiul. În ultima clipă, pisica mamă se târâse prin întunericul ei să-i caute pe cei care o hrăniseră, ca să le încredinţeze puiul.

Era, însă, prea târziu pentru ea. Băiatul a cuprins încet în mână pisicuţa care tremura. A apropiat-o de pieptul lui cald, şi-a lipit obrazul de blăniţa moale ca o catifea. Pisicuţa i-a mulţumit cu întâiul mieunat subţire, timid, pe care i-1 adresa lui. S-a lăsat cu­minte în braţele prietenului ei. Acolo era cald...

Nicuşor era fericit.

Doar ochii mamei mai priveau încă în jos, spre pragul uşii. O lacrimă i-a alunecat pe obraz şi a căzut fierbinte pe trupul rece al pisicii albe.