Planeta cu şapte măŞTI


DE LA PICTURĂ LA ŞAH ŞI INVERS



Yüklə 2,15 Mb.
səhifə24/55
tarix08.01.2019
ölçüsü2,15 Mb.
#93288
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   ...   55

DE LA PICTURĂ LA ŞAH ŞI INVERS


de Radu Drăgoescu

Am primit de curând o scrisoare din Timişoara de la bunul meu prieten C.N., pictor şi problemist. Întrucât ea conţine câteva aspecte inedite ale şahului artistic, o reproduc întocmai. Cititorii sunt rugaţi să scuze, pe alocuri, tonul ei intim şi să reţină numai ce-i interesează.



Dragă Radule,

Mi-a făcut plăcere vizita ta dar regret că a fost atât de scurtă. Nu uit ce mirat ai rămas când ţi-am destăinuit că, pe lângă pictură, mai am şi o altă mare pasiune: şahul artistic. Ţi-am promis atunci că-ţi voi scrie cu promptitudine, făcând o paralelă între pictură şi şah. Astăzi mă ţin de cuvânt.

Încep cu o remarcă personală: pentru mine nu exista artă mai apropiată de pictură decât şahul. Chiar atunci când pe planşeta mea de lucru au rămas din neglijenţă tablă şi cutia de şah, uitate de cu seară, numai aspectul pieselor, atât de dragi şi de iubite, numai formatul şi coloratura tablei sau grafica diagramelor din revistele cu probleme — toate aceste „peisaje” şahiste se încadrează repede pentru mine în domeniul pictural. Dar până şi contrastul alb-negru, atât de caracteristic jocului milenar, nu este el un contrast rembrandtian?

Apoi, dragă Radule, după câte am citit în cărţile mele de artă, au existat de-a lungul veacurilor numeroşi pictori celebri care s-au dedicat şahului cu cea mai mare pasiune. Nu-i pot enumera pe toţi; citez numai câţiva din epoca modernă: Villard, Juan Gris, Matisse, Vlaeminck, Max Ernst, Magritte, iar la noi Cămil Ressu, al căru fiu, arhitectul Constantin Ressu, este şi el un pasionat şahist. Nu mai vorbesc de celebrul pictor francez Marcel Duchamp care, a părăsit definitiv la mijlocul vieţii, la 36 de ani, pictura pentru şah. Şi chiar marele nostru Corneliu Baba trebuie şi el să fi fost un îndrăgostit de şah, deoarece o frumoasă pânză a sa. - Sper că i-ai văzut reproducerea prin reviste - este intitulată „Jucătorul de şah”, prezentând un bărbat în cămaşă, foarte expresiv, adâncit în studiul unei poziţii de pe eşichierul din primul plan.

Când eram la Paris şi cutreieram sălile muzeului Luvru, găseam adesea, înşirate pe pereţi, tapiserii, icoane, ceramică, basoreliefuri, gravuri şi picturi cu subiecte şahiste, fie oameni jucând şah, fie naturi statice cu tablă şi piesele ei. Asta m-a dus la concluzia că şahul şi pictura au fost întotdeauna înfrăţite din punct de vedere spiritual. Într-adevăr, a dezlega sau a compune o problemă frumoasă de şah produce asupra noastră o impresie de aceeaşi natură ca aceea oferită de privirea unui tablou deosebit. S-ar părea că intrăm într-o lume mai frumoasă, mai senină, mai armonioasă, din care s-au îndepărtat zgomotele şi trepidaţiile cotidiene, din care a dispărut până şi noţiunea de timp.

Tu, dragă Radule, care - oricum - eşti iniţiat în domeniul artelor, ştii că pictura nu poate fi niciodată meşteşugul de a reda identic realitatea, de a reproduce numai partea exterioară a obiectelor. În acest scop avem fotografia. Pictură este cu totul altceva! Ea înseamnă, în primul rând, răspunsul în faţa naturii la întrebări, sau mai bine zis, la PROBLEME de ordin psihic, estetic intelectual. Cézanne, când se ducea „la motiv” era frământat de întrebarea următoare: Cum să redau, prin ce mijloace să exprim această frumuseţe, această impresie unică pe care mi-o dă acum natura?” Şi rareori se întâmplă să fie mulţumit de tabloul executat.

Trecând acum la şah, îţi reamintesc că problemele sunt cu atât mai valoroase cu cât tema lor este mai dificilă, mai pregnantă şi în plus mai întinsă, adică desfăşurată pe mai multe variante sau soluţii. Şi aceasta oferă încă o asemănare cu pictura, în care o pânză colorată radiază un efect cu atât mai sugestiv, cu cât gama culorilor, contrastele valorilor, armonia liniilor sau motivele decorative se întind pe o scară mai largă, într-un joc ritmic şi melodic.

De atâtea ori m-am convins, prin încercări proprii, că pentru compozitorul de probleme şi pentru pictor există acelaşi proces, creator. De exemplu, un tablou ce reprezintă un peisaj sau un portret sau chiar un buchet de flori, ce este el iniţial, în esenţa sa? O suprafaţă plană acoperită cu forme şi culori într-o anumită ordine. Dar o problemă de şah nu este şi ea o combinaţie pe tabla a unor piese aşezate şi ele într-o anumită ordine? Ei bine, a crea această ordine, pentru pictor sau pentru problemist, înseamnă a recurge la anumite LEGI, fie că ele sunt descoperite pe cale intuitivă - cum le descoperea genialul Van Gogh în momentele sale de inspiraţie - fie că sunt învăţate în şcoli sau culese în manualele de specialitate, aşa cum procedăm cu toţii. Aceste legi, destul de riguroase, au întotdeauna la bază câteva principii matematice simple, după care se aranjează materialul de prelucrat.

Astfel, există un ritm al culorilor sau al formelor, precum există un ritm în poezie, în muzică, în dans sau în compoziţia şahistă. În acest ritm se desfăşoară după o regulă matematică elementară. Chiar structura unui tablou, schema sa primordială, se întemeiază întotdeauna pe un fel de arhitectură sumară, descoperită iniţial de pictor, conform viziunii sale. Aceasta însă nu înseamnă că aplicarea matematicii în domeniul artelor exclude jocul fanteziei, al imaginaţiei, al facultăţii de a inventa, de a crea, de a concepe. Cu toată ştiinţa sa, pictorul pleacă de la natură aşa cum compozitorul de probleme pleacă de la partida practică: transformând-o, dându-i o amprentă proprie, aşternând peste toate lucrurile esenţa personalităţii sale. De altfel, unii critici de artă au şi definit pictura prin formulă: NATURA + OMUL.

Însă exuberanţa creatoare nu trebuie să depăşească anumite limite. Fantezia pictorului, frenezia sa, trebuie înfrânate prin aplicarea unor legi riguroase, fără de care nu poate exista noţiunea de FRUMOS. Natură este pentru el exact ceea ce este pentru problemist partida practică: a o copia înseamnă a nu fi artist. Arta înseamnă transformarea realităţii în echivalente specifice.

Îţi reaminteşti de filmul „Viaţa lui Van Gogh”, cu Kirk Douglas în rolul principal, film pe care l-am văzut împreună? Ai observat cum cei doi prieteni, Van Gogh şi Gaugain, lucrau la Arles după aceleaşi motive, şi totuşi câtă deosebire între maniera unuia şi a altuia! La fel şi în şahul artistic, o compoziţie de Sam Loyd are cu totul alt „stil” decât una de B.G. Laws. Sau o problemă-ajutor a lui György Păros se diferenţiază complet de una purtând semnătura lui Krasimir Gandev. Îţi dau numai câteva exemple dar cred că ele sunt suficiente pentru a-ţi demonstra că, în şah sau în pictură, elementul esenţial al unei lucrări este originalitatea. Dacă nu eşti original, nu eşti artist. Dacă nu toţi exprima în faţa şevaletului sau a eşichierului ceva cu totul deosebit, ceva izvorât din profunzimile fiinţei tale, e mai bine să te ocupi de altceva, dar nu de artă, de şah sau de pictură.

Totuşi - există şi aici un „totuşi”! - Originalitatea nu trebuie să dea naştere unei lucrări ermetice, neînţelese. Transformarea naturii în pictură sau a jocului practic în problemistică, conform viziunii personale a artistului, nu trebuie să anuleze complet natură sau jocul practic! Tabloul e frumos atunci când natură e transformată estetic (vezi la noi pictura lui Petraşcu, Tonitza sau Pallady); problema e frumoasă când jocul practic se întrevede pe ici pe colo, desigur mult schimbat (vezi genul direct-ortodox la marii noştri compozitori).

Dacă pictorul se detaşează complet de natură, el devine abstract, aşa cum problemistul despărţindu-se total de jocul practic devine feeric. În pictură, abstracţionismul, suprarealismul şi toate curentele contemporane, merg mână în mână cu genurile feerice din problemistica modernă, genuri cu piese numite Circe, Madrasi, Lăcuste, Cămile, Călăreţi nocturni, Zebre şi altele. Se naşte deci întrebarea: pictura abstractă, complet detaşată de natură, sau şahul feeric în care nu mai există nimic din partida practică, se mai pot numi ARTE? La această întrebare unii au răspuns NU, iar alţii DA. Astfel, renumitul pictor francez André Lhote, ale cărui tablouri se încadrează în genul „cubist”, prin urmare un gen foarte îndepărtat de cel realist, este de părere că pictorul nu trebuie să elimine în întregime realitatea, care este baza, suportul tabloului, elementul de la care porneşte „senzaţia” artistică. Iar în şah, Alexandr Alehin scria următoarele: „Nu este nevoie de a introduce noi modificări în jocul nostru milenar. El poate rămâne definitiv în starea actuală, mai ales că nu manifestă nici semn de scleroză”. Şi avea dreptate, dacă ne gândim la noile idei strategice în deschiderile numite clasice sau la apariţia unor personalităţi ca Botvinnik, Petrosian, Fischer, Kasparov şi alţii.

Desigur, Alehin se referea la jocul practic şi nu la problemistică, în care libertatea de a inventa noi mijloace de expresie este foarte mare şi chiar infinită. În acest sens, iată cum s-a exprimat celebrul compozitor american Sam Loyd pe marginea primei sale probleme cu mat ajutor, gen inventat de dânsul în 1860, stârnind mirare şi nedumerire în rândul iubitorilor de şah. Fiind întrebat dacă nu cumva a depăşit „măsura” Loyd a răspuns:

— „Nu, pentru că nu există măsură în şah, ci numai reguli convenţionale care nu pot avea pretenţie la exclusivitate. În jocul normal, scopul partidei este de a da mat adversarului, ceea ce permite realizarea unor numeroase combinaţii. Dar nu putem noi oare schimba acest scop, cu dorinţa de a obţine noi combinaţii? Popularitatea de care se bucură problemele inverse dovedeşte că acest lucru este posibil. Şi mai fac încă un pas: propun o combinaţie în care cei doi parteneri (de acum nu mai spun adversari) colaborează în vederea unui ţel comun: de a construi o poziţie de mat. Este aceasta o erezie din punctul de vedere al jocului ortodox? Este! Dar această erezie - ca multe altele - va permite să descoperim şi să realizăm noi idei, irealizabile în cadrul jocului ortodox. După opinia mea, perspectivele unei cooperări între cei doi jucători sunt extrem de vaste. Cred în viitorul matului ajutor (help-mat) pe care l-am inventat. Participarea activă a celor două tabere în vederea construirii poziţiei de mat nu poate da decât rezultate încurajatoare.”



Vezi, dragă Radule, cum un spirit larg, opus oricărui dogmatism şi dotat pe deasupra cu o luciditate genială, a dat - după părerea mea - cel mai bun răspuns întrebărilor iscate de celebra dispută dintre ortodocşi şi feerici. Şi când te gândeşti că asta s-a petrecut acum 130 de ani!

De altfel, cu puţine modificări, cuvintele lui Sam Loyd ar putea fi transpuse şi în pictură, explicând faimoasa controversă dintre artiştii realişti şi curentele moderne abstracte.

Însă, după opinia mea, nu are la urma urmei nici o importanţă în ce gen te exprimi. Totul este ca lucrarea ta să aibă viaţă, să trăiască, - „qu’ elle soit vivante!”, cum spune francezul. - Indiferent dacă este pictură realistă sau abstractă, problemă de şah ortodoxă sau feerică.

În sfârşit, pe lângă toate asemănările pe care le-am relevat până acum între şah şi pictură, mai există una şi din punct de vedere ştiinţific: în zilele noastre s-a inventat maşina de jucat şah, ordinatorul electronic - aşa cum în secolul trecut s-a descoperit, tot pe cale ştiinţifică, maşina de reprodus imagini: aparatul fotografic. Astea sunt desigur două auxiliare foarte preţioase, dar personal consider că atât ordinatorul, cât şi fotografia pot fi altceva, pentru veritabilul artist, decât simple instrumente de lucru, necesare uneori, de exemplu - ordinatorul: atunci când problemistul doreşte să-şi verifice şi, în caz că este incorectă, unde anume trebuie să intervină; - fotografia: când pictorul vrea să-şi compare tabloul cu realitatea şi să măsoare aportul său artistic.

De altfel, după câte ştim din istorie, odată cu invenţia fotografiei a dispărut şi realismul din pictură, fiind înlocuit, prin contradicţie cu genurile moderne, timide la început, apoi din ce în ce mai îndrăzneţe. Acelaşi lucru poate întâmpla şi în şah: invenţia ordinatorului să dea naştere, prin reacţie, unor jocuri cu totul opuse celui practic, jocuri în care ordinatorul să nu mai aibă nici o priză. Nu degeaba unii filozofi au demonstrat că artistul este un veşnic revoltat!

Dragă Radule, sper că, la sfârşitul acestei lungi scrisori, înţelegi foarte bine de ce mă pasionează şahul artistic la fel ca pictura... de ce AM NEVOIE de şah!

Voi aştepta cu multă nerăbdare răspunsul tău, sperând că-mi vei face o critică justă şi sinceră.

Cu gândurile cele mai amicale

Al tău,

C.N.



Yüklə 2,15 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   ...   55




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin